la Liturghia din noaptea de Crăciun
Bazilica San Pietro, vineri, 24 decembrie 2010
Dragi fraţi şi surori!
“Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut!” – cu acest pasaj din Psalmul 2, Biserica începe Liturghia din această noapte sfântă. Ea ştie că acest pasaj a făcut parte iniţial din ritualul de încoronare a regilor Israelului. Regele, care în sine este un om ca ceilalţi oameni, devine “fiul lui Dumnezeu” prin faptul că este chemat şi instalat în funcţia sa. Este un fel de adopţie din partea lui Dumnezeu, un act decisiv prin care El dă o nouă existenţă acestui om, atrăgându-l în propria Sa fiinţă. Lectura din profetul Isaia, pe care tocmai am ascultat-o, prezintă acelaşi proces şi mai clar, într-o situaţie de greutate şi pericol pentru Israel: “căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui” (Isaia 9,6). Instalarea în funcţia de rege este ca o nouă naştere. Ca nou născut din decizia personală a lui Dumnezeu, ca şi copil provenind de la Dumnezeu, regele constituie o speranţă. Pe umerii lui stă viitorul. El poartă promisiunea de pace. În acea noapte din Betleem, acest cuvânt profetic a devenit adevărat într-un mod care ar fi fost inimaginabil în vremea lui Isaia. Da, acum este într-adevăr un Copil pe umerii căruia este stăpânirea. În El se vede noua regalitate pe care Dumnezeu o stabileşte în lume. Acest Copil este cu adevărat născut din Dumnezeu. Este Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu care uneşte umanitatea cu divinitatea. Acestui Copil i se cuvin titlurile de onoare pe care cântarea de încoronare a lui Isaia i le atribuie: Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie (Isaia 9,5). Da, acest Rege nu are nevoie de sfătuitori dintre înţelepţii acestei lumi. El poartă în sine înţelepciunea lui Dumnezeu şi sfatul lui Dumnezeu. Tocmai în slăbiciunea de a fi copil, El este Dumnezeu atotputernic şi ne arată astfel atotputernicia lui Dumnezeu, în contrast cu puterile auto-însuşite ale acestei lumi.
Cu adevărat, cuvintele ritualului de încoronare a lui Israel erau doar rituri de speranţă ce priveau spre un viitor îndepărtat pe care Dumnezeu avea să îl dea. Nici unul dintre regi care au fost salutaţi astfel nu a trăit la nivelul conţinutului sublim al acestor cuvinte. În toţi aceştia cuvintele despre filiaţia divină, despre moştenirea neamurilor, despre stăpânirea marginilor pământului (Psalmul 2,8) indicau doar spre ceea ce avea să vină – semne de speranţă indicând spre un viitor care în acel moment era încă dincolo de înţelegere. Astfel împlinirea profeţiei, care a început în acea noapte în Betleem, este în acelaşi timp mult mai mare dar şi, din punctul de vedere al lumii, mai mică decât lăsa să se intuiască profeţia. Este mai mare în sensul că acest Copil este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, cu adevărat “Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, creat iar nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl”. Distanţa infinită dintre Dumnezeu şi om este depăşită. Dumnezeu nu doar s-a aplecat spre noi, după cum citim în Psalmi; El “a venit jos” cu adevărat, a venit în lume, a devenit unul dintre noi pentru ca astfel să ne atragă pe toţi la Sine. Acest Copil este adevăratul Emanuel – Dumnezeu cu noi. Împărăţia Sa se întinde cu adevărat până la marginile pământului. În amploarea universală a Preasfintei Euharistii, El a construit cu adevărat insule de pace. Oriunde este celebrată Euharistia apare o insulă de pace, a chiar păcii lui Dumnezeu. Acest Copil a aprins în oameni lumina bunătăţii şi le-a dat tăria de a învinge tirania puterii. În fiecare generaţie, acest Copil îşi construieşte împărăţia din interior, plecând din inimă. Dar în acelaşi timp este adevărat că “nuiaua ce-l asupreşte” nu a fost încă sfărâmată, încălţămintea războinicilor continuă să tropăie şi astăzi şi “haina cea stropită de sânge” (Isaia 9,3) există încă. Astfel face parte din această noapte bucuria simplă a apropierii lui Dumnezeu. Suntem recunoscători pentru că Dumnezeu se dă în mâinile noastre ca Prunc, ca şi cum ar cerşi iubirea noastră, aşezând pacea Sa în inimile noastre. Dar această bucurie este şi o rugăciune: Doamne, fă ca promisiunea Ta să se împlinească în totalitate. Rupe nuielele opresorilor. Arde încălţările războinicilor. Fă să se termine timpul hainelor înroşite în sânge. Împlineşte promisiunea “păci fără de hotar” (Isaia 9,7). Îţi mulţumim pentru bunătatea Ta, dar dorim să îţi cerem şi să îţi arăţi puterea. Înalţă în lume domnia adevărului Tău şi a iubirii Tale – “împărăţia dreptăţii, iubirii şi a păcii”.
Maria “l-a născut pe Fiul ei, Primul Născut” (Luca 2,7). Prin această afirmaţie, Sfântul Luca aminteşte în mod sobru marele eveniment spre care indicau profeţiile din istoria lui Israel. Luca numeşte acest Copil “Primul-Născut”. În limbajul care s-a dezvoltat în Sfintele Scripturi ale Vechiului Legământ, “primul-născut” nu însemna primul dintr-o serie de copii. Expresia “primul-născut” era un titlu de onoare, independent de faptul că îl urmau sau nu alţi fraţi şi surori. Astfel este numit Israelul de Dumnezeu în Cartea Ieşirii (4,22), ca “fiul Meu, primul-născut”, iar aceasta exprimă alegerea Israelului, demnitatea lui unică, iubirea particulară a lui Dumnezeu Tatăl. Biserica primară ştia că în Isus această afirmaţie a dobândit o nouă profunzime, că promisiunile făcute Israelului au fost însumate în El. Astfel, Epistola către Evrei îl numeşte pe Isus “primul născut” doar pentru a-l arăta ca Fiu trimis în lume de Dumnezeu (cf. 1,5-7) după ce terenul a fost pregătit de profeţia Vechiului Testament. Primul născut îi aparţine lui Dumnezeu într-un mod special – şi de aceea El trebuie să îi fie dat lui Dumnezeu într-un mod special – aşa cum este în numeroase religii – şi trebuie să fie răscumpărat printr-o jertfă, după cum aminteşte Sfântul Luca în episodul Prezentării la Templu. Primul născut îi aparţine lui Dumnezeu într-un mod special, ca şi cum ar fi destinat pentru jertfă. În jertfa lui Isus de pe Cruce, acest destin de prim născut este împlinit într-un mod unic. În persoana Sa, El oferă omenirea lui Dumnezeu şi uneşte omul cu Dumnezeu în aşa măsură încât Dumnezeu devine tot în toate. Sfântul Paul amplifică şi aprofundează ideea lui Isus ca prim născut în Epistolele către Coloseni şi respectiv către Efeseni: Isus, citim în aceste texte, este primul născut al întregii Creaţii – adevăratul prototip al omului, după care Dumnezeu a modelat făptura umană. Omul poate să fie după chipul lui Dumnezeu deoarece Isus este atât Dumnezeu cât şi om, adevăratul chip al lui Dumnezeu şi al omului. Mai mult, după cum ni se spune în epistolele amintite, El este primul născut dintre cei morţi. Prin Înviere, El a rupt zidurile morţii pentru noi toţi. A deschis pentru om dimensiunea vieţii veşnice în comuniune cu Dumnezeu. În fine, ni se spune că El este primul născut dintre mulţi fraţi. Da, într-adevăr, acum El este cu adevărat primul dintr-o serie de fraţi şi surori: primul, adică acela care a inaugurat pentru noi comuniunea cu Dumnezeu. El creează adevărata fraternitate – nu ca aceea murdărită de păcat ca în cazul lui Cain şi Abel, sau Romulus şi Remus, ci noua fraternitate în care noi suntem familia lui Dumnezeu. Această nouă familie a lui Dumnezeu începe în momentul în care Maria îl înfăşează pe primul născut şi îl aşează în iesle. Să ne rugăm Lui: Doamne Isuse, care ai dorit să te naşti ca primul dintre mulţi fraţi şi surori, dă-ne nouă adevărata fraternitate. Ajută-ne să devenim asemenea Ţie. Ajută-ne să recunoaştem chipul Tău în semenii ce au nevoie de ajutorul nostru, în cei care suferă sau sunt abandonaţi, în toţi oamenii, şi ajută-ne să trăim împreună cu Tine ca fraţi şi surori, ca să devenim o singură familie, familia Ta.
La sfârşitul Evangheliei Crăciunului ni se spune că o mare ceată de îngeri l-a lăudat pe Dumnezeu şi a spus: “Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu, şi pe pământ pace oamenilor pe care El îi iubeşte!” (Luca 2,14). În Gloria, Biserica a amplificat acest cântec de laudă, pe care îngerii l-au intonat în faţa evenimentului din acea noapte sfântă, într-un imn de bucurie pentru gloria lui Dumnezeu – “te lăudăm pentru gloria Ta”. Te lăudăm pentru frumuseţea, pentru măreţia, pentru bunătatea Ta, care devin vizibile nouă în această noapte. Imaginea frumuseţii, a frumosului, ne face fericiţi fără să trebuiască să ne întrebăm la ce foloseşte. Gloria lui Dumnezeu, de la care in care derivă toate frumuseţile, ne face să izbucnim în uimire şi bucurie. Cel care surprinde o licărire a lui Dumnezeu experimentează bucuria, şi în această noapte vedem ceva din lumina Lui. Dar mesajul îngerilor din acea noapte sfântă a vorbit şi despre oameni: “Pe pământ pace oamenilor pe care El îi iubeşte!” Traducerea latină a cântării îngerilor, pe care o folosim în Liturghie, luată de la Sfântul Ieronim, este puţin diferită: “Pace oamenilor de bunăvoinţă”. Expresia “oamenilor de bunăvoinţă” a intrat în mod deosebit în vocabularul Bisericii în ultimele decenii. Dar care este traducerea corectă? Trebuie să citim textele împreună; doar astfel vom înţelege corect cântarea îngerilor. Ar fi o interpretare greşită aceea care ar recunoaşte exclusiv acţiunea lui Dumnezeu, ca şi cum El nu a chemat omul la un răspuns liber de iubire. Dar ar fi în aceeaşi măsură greşită o interpretare moralizatoare, potrivit căreia omul, prin bunăvoinţa sa, ar fi capabil, să spunem aşa, să se răscumpere pe sine. Ambele elemente merg împreună: har şi libertate, iubirea lui Dumnezeu pentru noi care ne precede, fără de care noi nu l-am putea iubi, şi răspunsul pe care îl aşteaptă de la noi, răspunsul pe care, prin naşterea Fiului Său, de-a dreptul îl cere de la noi. Nu putem să împărţim în entităţi independente împletirea dintre har şi libertate, dintre chemare şi răspuns. Sunt părţi inseparabil întreţesute. Astfel acest cuvânt este atât promisiune cât şi chemare. Dumnezeu a venit în întâmpinarea noastră cu darul Fiului Său. Dumnezeu vine mereu în întâmpinarea noastră în moduri neaşteptate. El nu încetează să ne caute, să ne ridice de câte ori avem nevoie. Nu abandonează oaia pierdută în pustiul în care s-a rătăcit. Dumnezeu nu lasă să fie confundat din cauza păcatelor noastre. El o ia iar şi iar de la capăt cu noi. Dar aşteaptă încă să iubim alături de El. Ne iubeşte, pentru ca şi noi să devenim persoane care iubesc, pentru ca astfel să fie pace pe pământ.
Sfântul Luca nu spune că îngerii au cântat. El spune cu sobrietate: ceata îngerească l-a lăudat pe Dumnezeu şi a spus: “Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu…” (Luca 2,13). Dar oamenii au ştiut dintotdeauna că modul de a vorbi al îngerilor este diferit de modul de a vorbi al oamenilor, şi că mai presus de toate în această noapte a veştii fericite, ei s-au folosit de cântec pentru a face să strălucească gloria cerească a lui Dumnezeu. Astfel această cântare a îngerilor a fost percepută din primele zile drept muzică ce vine de la Dumnezeu, drept o invitaţie de a ne uni în cântec, cu inimile pline de bucuria faptului că suntem iubiţi de Dumnezeu. Cantare amantis est, spunea Sf. Augustin: cântă cei care iubesc. Astfel, de-a lungul secolelor, cântecul îngerilor a devenit iar şi iar un cântec de iubire şi bucurie, un cântec al celor care iubesc. În această oră, plini de recunoştinţă, ne alăturăm cântărilor din toate secolele, cântării ce uneşte cerul şi pământul, îngerii şi oamenii. Da, într-adevăr, te lăudăm pentru gloria Ta imensă. Te lăudăm pentru iubirea Ta. Ajută-ne să devenim tot mai mult persoane care iubesc împreună cu Tine, şi astfel oameni ai păcii. Amin.
Autor: Papa Benedict al XVI-leaTraducător: Oana şi Radu Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 24.12.2010
Publicarea pe acest sit: 25.12.2010
Etichete: Crăciun, Papa B16, Predici
------------------------------------
Sursa: http://documente.catholica.ro/predica-papei-la-liturghia-din-noaptea-de-craciun-2010
------------------------------------
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu