A opta zi, prefigurare a veşniciei
26. Pe de altă parte, faptul că sabatul este a şaptea zi a săptămânii permite considerarea zilei Domnului în lumina unui simbolism complementar, îndrăgit de sfinţii Părinţi: duminica este prima, dar şi "a opta zi", având adică, în raport cu succesiunea septenară a zilelor, o poziţie unică şi transcendentă, ce evocă nu numai începutul timpului ci şi sfârşitul lui, "veacul ce vas să vină". Sfântul Vasile explică faptul că duminica reprezintă ziua cu adevărat unică ce va urma timpului de acum, ziua fără de sfârşit ce nu va cunoaşte nici seară nici dimineaţă, veacul nepieritor care nu va putea îmbătrâni; duminica este vestirea constantă a vieţii fără sfârşit, ce reaprinde speranţa creştinilor şi îi îmbărbătează pe calea lor.[26] În perspectiva zilei de apoi, când se va realiza pe deplin simbolismul cu caracter de anticipaţie al sabatului, sfântul Augustin îşi încheie Mărturisirile vorbind despre eschaton ca despre o "pace a odihnei, pace a sabatului, pace neînserată".[27] Celebrarea duminicii, deopotrivă "prima" şi "a opta " zi, îi orientează pe creştini spre ţintă, care este viaţa veşnică.[28]
Ziua lui Cristos-lumina
27. În această perspectivă cristocentrică, se întrevede şi o altă valoare simbolică pe care reflecţia credinţei şi practica pastorală au atribuit-o zilei Domnului. Într-adevăr, o intuiţie pastorală judicioasă i-a sugerat Bisericii ideea de a încreştina, pentru duminică, conotaţia de "zi a soarelui", expresie prin care romanii numeau această zi, şi care se regăseşte încă în unele limbi contemporane;[29] În acest fel credincioşii erau feriţi de ispita cultelor care divinizau soarele, iar celebrarea acestei zile era orientată spre Cristos, adevăratul "soare" al omenirii. Sfântul Iustin, scriindu-le păgânilor, utilizează terminologia curentă pentru a nota că adunările creştinilor au loc "în ziua numită `a soareluiA",[30] însă referinţa la această expresie capătă de acum pentru credincioşi un sens nou, perfect evanghelic.[31] Cristos este într-adevăr lumina lumii (cf. In 9,5; cf. şi 1,4-5.9), iar ziua comemorării învierii sale este reflectarea veşnică, în ritmul săptămânal al timpului, a acelei epifanii a slavei sale. Tema duminicii ca zi iluminată de triumful lui Cristos înviat se regăseşte în Liturgia Orelor[32] şi este reliefată în mod deosebit în vecernia care, în liturgiile orientale, pregăteşte şi deschide duminica. Adunându-se în această zi, credincioşii Bisericii îşi însuşesc din generaţie în generaţie uimirea lui Zaharia care îşi îndrepta privirile spre Cristos, pe care-l vestea drept "Soarele cel de sus, răsărit ca să lumineze pe cei ce stau în întuneric şi în umbra morţii" (Lc 1,78-79), şi vibrează în armonie cu bucuria pe care a simţit-o Simeon atunci când l-a ţinut în braţe pe Pruncul divin, venit ca "lumină pentru luminarea neamurilor" (Lc 2,32).
Ziua dăruirii Duhului
28. Zi a luminii, duminica s-ar putea numi, cu referire la Duhul Sfânt, şi zi a "focului". Într-adevăr, lumina lui Cristos este intim legată de "focul" Duhului, şi ambele imagini indică sensul duminicii creştine.[33] Arătându-li-se Apostolilor în seara de Paşti, Isus a suflat asupra lor şi le-a spus "Primiţi pe Duhul Sfânt.Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute." (In 20,22-23). Revărsarea Duhului Sfânt a fost marele dar făcut de Cel Înviat ucenicilor lui în duminica Paştelui. Tot într-o duminică, la cincizeci de zile după înviere, Duhul a coborât cu tărie, ca "un vânt puternic" şi ca "un foc" (Fapte 2,2-3), asupra Apostolilor adunaţi laolaltă împreună cu Maria. Rusaliile nu sunt doar un eveniment originar, ci şi un mister ce însufleţeşte în permanenţă Biserica.[34] Deşi acest eveniment îşi are propriul timp liturgic forte în cadrul celebrării anuale, prin care se încheie "marea duminică",[35] el rămâne totodată, tocmai datorită strânsei sale legături cu misterul pascal, înscris în semnificaţia profundă a fiecărei duminici. "Paştele săptămânii" devine astfel, într-un fel, "Cincizecimea săptămânii", când creştinii retrăiesc experienţa bucuriei reîntâlnirii Apostolilor cu Cel Înviat, lăsându-se însufleţiţi de suflarea Duhului lui.
Ziua credinţei
29. Datorită tuturor acestor dimensiuni ce o caracterizează, duminica apare prin excelenţă ca zi a credinţei. În ea, Duhul Sfânt, "memorie" vie a Bisericii (cf. In 14,26), face din prima manifestare a Celui Înviat un eveniment care se reînnoieşte în acest "astăzi" al fiecăruia dintre ucenicii lui Cristos. Aflaţi în faţa lui, în adunarea duminicală, credincioşii se simt interpelaţi ca Apostolul Toma: "Adu-ţi degetul aici şi vezi mîinile mele şi adu-ţi mîna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios!". (In 20,27). Da, duminica este ziua credinţei. Faptul că liturgia euharistică duminicală, precum în unele locuri şi cea a solemnităţilor liturgice, prevede mărturisirea de credinţă, subliniază acest aspect. "Crezul", recitat sau cântat, subliniază caracterul baptismal şi pascal al duminicii, fiind proclamat în ziua în care, cu titlu special, cel botezat îşi reînnoieşte adeziunea faţă de Cristos şi de Evanghelia lui, cu conştiinţa reînnoită a făgăduinţelor de la botez. Primind Cuvântul şi Trupul Domnului, îl contemplă pe Isus înviat, prezent în "sacramente" şi îl mărturiseşte cu apostolul Toma: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" (In 20,28).
O zi la care nu se poate renunţa!
30. Se înţelege astfel de ce, chiar şi în contextul dificultăţilor timpului nostru, identitatea acestei zile trebuie păstrată şi mai ales profund trăită. Un autor oriental de la începutul celui de-al treilea secol relatează că în fiecare regiune credincioşii sfinţeau deja în mod regulat duminica.[36] Această practică spontană a devenit mai apoi normă sancţionată juridic: ziua Domnului a ritmat istoria bimilenară a Bisericii. Cum ne-am putea gândi că nu-i va marca în continuare şi viitorul? Problemele care, în epoca noastră, pot face mai dificilă practicarea obligaţiei duminicale găsesc Biserica sensibilă în mod efectiv şi aplecată cu atenţie maternă asupra condiţiei fiecăruia dintre copiii ei. Ea se simte chemată în mod deosebit la o nouă angajare catehetică şi pastorală, pentru ca nici unul din aceştia, în condiţiile unei vieţi normale, să nu fie lipsit de abundenţa harului pe care celebrarea zilei Domnului o poartă în sine. În acelaşi spirit, luând poziţie faţă de ipotezele privind reformarea calendarului bisericesc în raport cu modificările sistemelor calendaristice civile, Conciliul ecumenic Vatican II a declarat că singurele faţă de care Biserica nu se opune sunt cele "care respectă şi menţin săptămâna de şapte zile împreună cu duminica".[37] În pragul celui de-al treilea mileniu, celebrarea duminicii creştine, datorită semnificaţiilor pe care le evocă şi a dimensiunilor pe care le implică în raport cu însuşi fundamentul credinţei, rămâne un element determinant al identităţii creştine.
Note
[26] Cf. Sf. Vasile, Despre Duhul Sfânt, 27,66: SC 17, pp. 484-485. Cf. şi Scrisoarea lui Barnaba 15,8-9: SC 172,pp. 186-189; Sf. Iustin, Dialog cu Trifon, 24 şi 138: PG 6, 528 şi 793; Origene, Comentarii la Psalmi, psalmul 118 (119), 1: PG 12, 1588.
[27] "Domine, praestitisti nobis pacem quietis, pacem sabbati, pacem sine vespera": Confesiuni, XIII, 50: CCL 27, p. 272.
[28] Cf. Sf. Augustin, Epist. 55, 17: CSEL 34, p. 188: "Ita ergo erit octavus, qui primus, ut prima vita sed aeterna reddatur".
[29] De exemplu, în engleză Sunday şi în germană Sonntag.
[30] Apologia I, 67: PG 6, 430.
[31] Cf. Sf. Maxim de Torino, Discurs 44,1: CCL 23, p. 178; Idem., Discurs 53,2: CCL 23, p.219; Eusebiu din Cezareea, Comm. in Ps 91: PG 23, 1169-1173.
[32] Cf., de exemplu, imnul pentru Oficiul lecturilor: "Dies aetasque ceteris / octava splendet sanctior / in te quam, Iesu, consecras / primitiae surgentium" (săptămâna I); precum şi: "Salve dies, dierum gloria, / dies felix Christi victoria, / dies digna iugi laetitia / dies prima. / Lux divina caecis irradiat, / in qua Christus infernum spoliat, / mortem vincit et reconciliat / summis ima" (săptămâna a doua). Expresii analoage se regăsesc şi în imnurile integrate Liturgiei Orelor în diferite limbi moderne.
[33] Cf. Clement din Alexandria, Stromate, VI, 138,1-2: PG 9,364.
[34] Cf. Ioan Paul al II-lea, Enciclica Dominum et vivificantem (18 mai 1986), nn. 22-26: AAS 78 (1986), pp. 829-837.
[35] Cf. Sf. Atanasie din Alexandria, Scrisori duminicale, 1,10: PG 26, 1366.
[36] Cf. Bardesan, Dialoguri despre destin, 46: PS 2, pp. 606-607.
[37] Constituţia despre Liturgie Sacrosanctum concilium, apendice: Declaraţie privind revizuirea calendarului.
© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.arcb.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu