Femei preot?
O teorie extrem de actuală este aceea că Biserica respinge femeilor “drepturile” pe care le-ar avea atunci când spune că “Biserica nu are autoritatea de a conferi hirotonirea întru preoţie femeilor, şi această învăţătură trebuie considerată ca definitivă de către toţi credincioşii Bisericii” (Ordinatio Sacerdotalis). De câte ori nu auzim, în răspuns la pasajul citat, discursuri retorice ca acesta: “Interzicerea hirotonirii întru preoţie a femeilor are la bază ideea veche a inferiorităţii femeilor. Dar noi toţi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu şi avem aceleaşi drepturi; iar faptul că Isus a fost bărbat nu neagă aceasta. Că Isus şi apostolii Săi au fost bărbaţi este singurul argument pe care Biserica îşi bazează preoţia exclusiv masculină. Dar în zilele în care Isus a trăit pe pământ ar fi fost de neconceput să aleagă femei pentru slujirea Sa. Nu pentru că femeile nu ar fi fost capabile, ci pentru că pur şi simplu nu ar fi fost acceptate”.
Primul lucru pe care trebuie să îl observăm aici este că hirotonirea, ca toate celelalte sacramente, nu este un “drept”, ci un dar. Nimeni nu are “dreptul” la Botez sau Euharistie, cu atât mai puţin la Preoţie. A vorbi despre “drepturi” în spaţiul sacramentelor este la fel de absurd ca ideea de a da Raiul în judecată pentru darul liber al mântuirii. Dacă Dumnezeu ne-ar da nouă, oamenilor, ceea ce merităm, conform unei dreptăţi stricte, am fi cu toţii condamnaţi la iad. Cristos a venit să ne salveze de ceea ce merităm, nu să ne dea ceea ce merităm. Apoi vine întrebarea: nu suntem noi toţi egali, în sensul că Dumnezeu nu se uită la rangul persoanei? Ba da. Paul ştia mai bine decât oricine în antichitate că bărbaţii şi femeile sunt egali în Cristos, în sensul că au aceeaşi demnitate în faţa lui Dumnezeu. El a fost cel care a spus: “Aşadar, nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici bărbat şi nici femeie: voi toţi sunteţi una în Cristos Isus” (Galateni 3,28). Paul nu vedea cu nimic inferioară demnitatea femeii. Dar şi el, asemenea celorlalţi apostoli, vedea ceva ce îl făcea să nu hirotonească femei.
“Evident”, spune criticul zilelor noastre. “Vedea proprii ochelari de cal. Asemenea lui Isus, şi el era oprit de cultura vremii lui. Nu putea face ceva ce lumea antică nu ar fi acceptat. Dar acum timpurile s-au schimbat. Acum ştim că femeile sunt competente inclusiv ca păstori şi predicatori, şi de aceea ele trebuie să poată fi hirotonite.” Această obiecţie comună are la temelie câteva concepte greşite despre ce este Sacramentul Preoţiei şi despre ce au făcut Isus şi apostolii Săi. În primul rând este complet greşit să spunem că Isus ar fi fost îngrijorat de “ce va spune lumea”. Isus a făcut şi a spus multe lucruri şocante. Şi-a îngrozit ascultătorii spunându-le: “Dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu aveţi viaţă în voi” (Ioan 6,53). I-a făcut pe iudei să vrea să îl omoare cu pietre după ce le-a spus: “mai înainte de a fi fost Abraham, Eu sunt” (Ioan 8,58).
A atins leproşi, a mâncat cu prostituate şi a condamnat clasa conducătoare din Ierusalim. A revoluţionat gândirea convenţională în nenumărate moduri. Mesajul său – precum şi al apostolilor Săi – a fost într-adevăr atât de conciliator pentru lumea de atunci încât… l-au răstignit, iar pe discipoli i-au arestat, i-au bătut, i-au omorât cu pietre. Concluzia? Dacă Isus ar fi dorit femei preot le-ar fi inclus între apostoli, indiferent de opinia publică. Teoria cu “Isus a fost limitat şi/sau orbit de cultura vremii” este defectuoasă. Unde mai punem că cultura greco-romană avea deja numeroase preotese, deci ar fi putut îmbrăţişa fără nici o problemă hirotonirea femeilor. Să uităm deci de acest argument, ce ne prezintă un Isus speriat să nu îşi jignească contemporanii.
În mod similar, apelul la competenţele pastorale şi retorice ale femeilor sunt în afara problemei. Biserica are în tradiţia ei abatese, teologi femei, doctori şi învăţători ai Biserici femei. Problema nu are legătură cu păstorii şi predicatorii, ci cu slujirea preoţească. Munca de pastoraţie, învăţare sau administraţie bisericească o poate face teoretic oricine. Dar nu aceasta este esenţa preoţiei. Esenţa slujirii preoţeşti este celebrarea Jertfei lui Cristos în Sfânta Liturghie. A discuta despre capacitatea femeii de a predica sau conduce o parohie este pe lângă subiectul adevărat: natura Sacramentului Preoţiei.
Ce este un sacrament? Este un lucru care nu doar face ceea ce simbolizează ci şi simbolizează ceea ce face. Pentru Botez, simbolul evident al curăţirii, scufundării şi vieţii noi este apa, nu vinul. Astfel, vinul, cu toate calităţile lui admirabile, nu este “materia” potrivită pentru Sacramentul Botezului. Similar, pentru Preasfânta Euharistie, vinul – “sângele” boabelor de struguri zdrobite – este simbolul evident pentru sângele lui Cristos, care s-a vărsat spre iertarea păcatelor noastre. Asemenea sângelui lui Cristos, vinul învigorează, bucură, dar ne şi aminteşte de moarte şi de viaţă. Şi aici, apa, deşi este materia potrivită pentru Botez şi nu este “inferioară” vinului, ar fi materie greşită pentru Sacramentul Euharistiei. Pe scurt, anumite lucruri sunt imagini naturale. Nu este o problemă de “egalitate” ci de potrivire.
Cristos este, aşa după cum El însuşi ne învaţă, “Mirele” pentru Biserică – “Mireasa” -, în măreţul Ospăţ de Nuntă escatologic al Împărăţiei (Matei 25,1-13). Sexul are, în învăţătura lui Cristos, o semnificaţie reală, şi nu este un simplu accident al naturii. Şi El trebuie că ştia acest lucru, din moment ce a plămădit persoana umană şi a făcut-o participantă la misterul masculinităţii şi feminităţii. Şi astfel, fiecare Liturghie este un “Ospăţ de Nuntă al Mielului”, prin care intrăm în iubirea jertfelnică a Mirelui cosmic pentru Mireasa Sa. Şi ajungem astfel înapoi la problema simbolurilor. La fel ca şi cu apa pentru Botez şi vinul pentru Euharistie, nu se pune problema că bărbatul este “superior” femeii în a fi “materia” preoţiei. Doar că bărbatul este simbolul potrivit pentru Mire, iar femeia nu. Preotul este un “alter Christus” pentru Mireasă în misterul Liturghiei. El simbolizează. Misiunea lui principală nu este să administreze, să predice sau să păstorească.
Hirotonirea nu este deci un drept. Este un dar. Este un sacrament care face ce simbolizează şi simbolizează ceea ce face, asemenea tuturor sacramentelor. Simbolurile au de aceea importanţă (în special cele pe care însuşi Cristos le-a instituit) iar Biserica nu are puterea de a schimba aceste simboluri în elementele lor fundamentale. Cristos şi apostolii au revelat care trebuie să fie “materia” hirotonirii, aşa după cum au revelat care trebuie să fie materia Botezului şi Euharistiei. Biserica doar ascultă. De aceea Papa spune: “Biserica nu are autoritatea de a conferi hirotonirea întru preoţie femeilor, şi această învăţătură trebuie considerată ca definitivă de către toţi credincioşii Bisericii”. Nu este o problemă pe care să o decidă Biserica. Argumentul vine de la Cristos, nu de la Papa.
Autor: Mark SheaTraducere: Oana Capan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu