APOSTOLICAM ACTUOSITATEM II

Capitolul II: SCOPURILE APOSTOLATULUI LAICILOR

5 - Opera de răscumpărare înfăptuită de Cristos, care priveşte în sine mântuirea oamenilor, îmbrăţişează şi refacerea întregii sfere temporale. De aceea, misiunea Bisericii nu este numai să aducă oamenilor mesajul lui Cristos şi harul Său, ci şi să pătrundă şi să desăvârşească cu spiritul Evangheliei sfera temporală. Credincioşii laici, împlinind această misiune a Bisericii, îşi exercită apostolatul în Biserică şi în lume, atât în sfera spirituală cât şi în cea temporală. Deşi aceste sfere sunt distincte, în planul unic al lui Dumnezeu ele sunt astfel legate încât Dumnezeu însuşi voieşte să refacă, în Cristos, lumea întreagă, transformând-o într-o făptură nouă, începând de aici de pe pământ, pentru a o împlini desăvârşit în ziua de apoi. În ambele sfere, laicul care este în acelaşi timp creştin şi cetăţean, trebuie să se lase călăuzit de o singură conştiinţă, cea creştină.

6 - (Apostolatul de evanghelizare şi de sfinţire)
Misiunea Bisericii are drept scop mântuirea oamenilor, mântuire ce se dobândeşte prin credinţa în Cristos şi prin harul Lui. Aşadar apostolatul Bisericii şi al tuturor membrilor ei este îndreptat în primul rând spre a dezvălui lumii, prin cuvinte şi fapte, mesajul lui Cristos şi a-i împărtăşi harul Lui. Acest lucru se realizează mai ales prin slujirea cuvântului şi a sacramentelor, care este încredinţată în mod deosebit clerului, dar în care laicii au şi ei un rol de mare importanţă, pe care trebuie să-l împlinească pentru a fi „împreună-lucrători ai adevărului" (3In 8). Mai ales în acest domeniu, apostolatul laicilor şi slujirea pastorală se completează reciproc.
Laicilor li se oferă nenumărate ocazii de a exercita apostolatul evanghelizării şi al sfinţirii. Însăşi mărturia vieţii creştine şi faptele bune săvârşite cu spirit supranatural au puterea de a-i atrage pe oameni la credinţă şi la Dumnezeu; căci Domnul spune: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzând faptele voastre cele bune, să-L preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri" (Mt 5, 16).
Totuşi un astfel de apostolat nu constă numai în mărturia vieţii; adevăratul apostol caută ocazii de a-L vesti pe Cristos prin cuvinte, fie necredincioşilor, pentru a-i aduce la credinţă, fie credincioşilor, pentru a-i instrui, a-i întări şi a-i îndemna la o viaţă mai ferventă, „căci dragostea lui Cristos nu ne dă răgaz" (2 Cor 5, 14) şi în inima tuturor trebuie să răsune cuvintele Apostolului: „Vai mie dacă nu voi vesti Evanghelia" (1 Cor 9, 16).
Cum însă în vremea noastră apar noi probleme şi se răspândesc erori foarte grave care caută să distrugă din rădăcini religia, ordinea morală şi însăşi societatea umană, Conciliul îi îndeamnă din inimă pe laici ca fiecare, pe măsura înzestrării şi a competenţei doctrinale, să ia mai activ parte, după gândul Bisericii, la aprofundarea şi la apărarea principiilor creştine precum şi la aplicarea lor corectă la problemele actuale.

7 - (Reînnoirea domeniului temporal în spirit creştin)
În privinţa lumii, planul lui Dumnezeu este ca oamenii să construiască într-un gând sfera lucrurilor pământeşti şi să o perfecţioneze necontenit.
Toate realităţile care constituie sfera temporală: bunurile vieţii şi ale familiei, cultura, economia, artele şi profesiile, instituţiile comunităţii politice, relaţiile internaţionale şi celelalte de acelaşi fel, precum şi evoluţia şi progresul lor nu sunt numai mijloace în vederea scopului ultim al omului, ci au şi o valoare proprie, pusă în ele de Dumnezeu, fie privite în sine, fie ca părţi ale întregului univers temporal: „Şi Dumnezeu a văzut toate câte le-a făcut şi erau foarte bune" (Gen 1, 31). Această bunătate naturală a lor primeşte o demnitate specială din relaţia lor cu persoana umană pentru slujirea căreia au fost create. În sfârşit, I-a plăcut lui Dumnezeu să adune laolaltă toate, cele naturale şi supranaturale, în Cristos Isus „ca El să aibă întâietatea în toate" (Col 1, 18). Însă această menire, nu numai că nu lipseşte sfera temporală de autonomia ei, de propriile scopuri, legi, mijloace, de importanţa ei pentru binele oamenilor, ci o perfecţionează în puterea şi valoarea ei proprie; în acelaşi timp ea o face să fie pe măsura vocaţiei integrale a omului pe pământ.
De-a lungul istoriei, folosirea lucrurilor vremelnice a fost pângărită de grave devieri, pentru că oamenii, răniţi de păcatul strămoşesc, au căzut adesea în numeroase erori în privinţa adevăratului Dumnezeu, a naturii omului şi a principiilor legii morale: de unde coruperea moravurilor şi a instituţiilor omeneşti şi adesea călcarea în picioare a persoanei umane. Chiar şi în zilele noastre nu sunt puţini aceia care, încrezându-se prea mult în progresul ştiinţelor naturale şi al tehnicii, cad într-un fel de idolatrizare a lucrurilor temporale, devenind mai degrabă sclavii decât stăpânii lor.
Este de datoria întregii Biserici să lucreze pentru a-i face pe oameni capabili să construiască bine întreaga sferă temporală şi să o orienteze spre Dumnezeu prin Cristos. Păstorii sunt aceia care trebuie să formuleze clar principiile referitoare la scopul Creaţiei şi la folosirea lumii şi să dea ajutoarele morale şi spirituale necesare pentru ca sfera lucrurilor pământeşti să fie refăcută în Cristos.
Laicii trebuie să-şi asume ca menire proprie refacerea ordinii lucrurilor pământeşti şi, călăuziţi de lumina Evangheliei şi de spiritul Bisericii şi însufleţiţi de iubirea creştină, să acţioneze în acest domeniu în mod direct şi concret. Ca cetăţeni, să colaboreze cu ceilalţi cetăţeni după competenţa specifică şi asumându-şi responsabilitatea proprie; să caute pretutindeni şi în toate dreptatea Împărăţiei lui Dumnezeu. Sfera lucrurilor pământeşti trebuie astfel refăcută încât, fiind integral respectate legile ce îi sunt proprii, să devină mai conformă principiilor superioare ale vieţii creştine şi să fie adaptată la diferitele condiţii de loc, timp şi popoare. Între operele unui astfel de apostolat se distinge acţiunea socială a creştinilor, pe care Conciliul doreşte să o vadă extinsă astăzi la întreaga sferă temporală, inclusiv la cultură.

8 - (Acţiunea caritativă, pecete a apostolatului creştin)
Întregul apostolat trebuie să-şi afle originea şi puterea în iubire; există însă anumite opere care sunt prin natura lor apte să devină o expresie vie a acestei iubiri: Cristos Domnul a voit ca ele să fie semne ale misiunii Lui mesianice (cf. Mt 11, 4-5).
Cea mai mare poruncă din lege este să iubeşti pe Dumnezeu din toată inima şi pe aproapele ca pe tine însuţi (cf. Mt 22, 37-40). Această poruncă a iubirii faţă de aproapele Cristos Şi-a făcut-o proprie şi a îmbogăţit-o cu o nouă semnificaţie atunci când a voit să se identifice cu fraţii Săi, ca obiect al iubirii: „Întru cât aţi făcut aceasta unuia dintre fraţii Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut" (Mt 25, 40). Într-adevăr, asumându-Şi firea omenească, El a unit cu Sine întreg neamul omenesc, ca pe o familie, într-o solidaritate supranaturală, şi a orânduit iubirea ca semn distinctiv al ucenicilor Săi prin cuvintele: „După aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii" (In 13, 35).
După cum Sfânta Biserică, la începuturile sale, unind ospăţul frăţesc, „agapa", cu Cina euharistică, se arăta adunată toată laolaltă în jurul lui Cristos prin legătura dragostei, tot astfel, în orice vreme, ea se face recunoscută după acest semn al iubirii; în timp ce se bucură de iniţiativele altora, ea îşi revendică operele de caritate ca pe o îndatorire şi un drept inalienabil. De aceea mila faţă de cei săraci şi bolnavi, precum şi aşa-numitele opere de caritate şi întrajutorare pentru a uşura toate suferinţele omeneşti sunt în mod deosebit apreciate în Biserică.
Astăzi, când mijloacele de comunicare au devenit mai rapide, când distanţa dintre oameni a fost, într-un fel, eliminată şi locuitorii lumii întregi au ajuns să fie aproape ca membrii aceleiaşi familii, aceste activităţi şi opere de caritate au devenit mult mai urgente şi mai universale. Acţiunea caritativă astăzi poate şi trebuie să îmbrăţişeze pe toţi oamenii şi toate necesităţile. Oriunde există oameni care sunt lipsiţi de mâncare şi băutură, de îmbrăcăminte, de locuinţă, de medicamente, de loc de muncă, de învăţătură, de mijloacele necesare pentru a duce o viaţă cu adevărat omenească, sunt chinuiţi de nenorociri şi boli, suferă în exil sau în închisoare, acolo caritatea creştină trebuie să-i caute şi să-i găsească, să-i mângâie cu grijă mărinimoasă şi să-i aline dându-le ajutor. Această obligaţie revine în primul rând persoanelor şi popoarelor care trăiesc în prosperitate.
Pentru ca exercitarea carităţii să fie întotdeauna deasupra oricărei bănuieli şi să apară ca atare, trebuie privit în aproapele chipul lui Dumnezeu, după care a fost creat, şi Cristos Domnul căruia I se oferă în realitate tot ce se dă celui sărac. Să fie avute în vedere, cu cea mai mare delicateţe, libertatea şi demnitatea persoanei care primeşte ajutorul. Puritatea intenţiei să nu fie pângărită de vreo căutare a interesului propriu sau de vreo dorinţă de dominare. Să fie satisfăcute în primul rând exigenţele dreptăţii, ca nu cumva să fie oferit ca dar de caritate ceea ce este datorat după dreptate. Să se elimine cauzele relelor, nu numai efectele; ajutorul să fie astfel organizat încât cei care îl primesc să fie treptat eliberaţi de dependenţă şi să se poată ajuta singuri.
Aşadar laicii să preţuiască mult şi să ajute după puteri operele de caritate şi iniţiativele de asistenţă socială private sau publice, chiar internaţionale, care aduc un ajutor eficace oamenilor şi popoarelor aflate în nevoie, şi să coopereze în aceasta cu toţi oamenii de bunăvoinţă.