Predica de Duminică!!!

Duminica a patra din Post

Necesitatea credintei. Necredinta

Sfântul Evanghelist Matei, istorisind, si el, minunea vindecarii îndracitului, pe care ne-o prezinta Sfântul Marcu în pericopa evanghelica citita azi la Sfânta Liturghie, ne reda raspunsul complet pe care Mântuitorul, dupa savârsirea minunii, îl da apostolilor care îl întreaba: "Pentru ce noi nu am putut sa-l scoatem?" Isus le raspunde: "Pentru necredinta voastra, caci adevar va zic, de veti avea credinta cât grauntele de mustar, veti zice muntelui acesta: Treci de aici acolo! si va trece si nimic nu va va fi cu neputinta" (Matei XVII, 19-20).

Mântuitorul proclama deci raspicat si categoric necesitatea credintei pentru savârsirea oricarei minuni "(...) si nimica nu va va fi cu neputinta". Si nu cere o credinta extraordinar de mare, ci una... doar "cât grauntele de mustar", dar, calitativ superioara, concentrata, densa, tare... ca o samânta, o credinta ce exclude orice îndoiala, teama, conditionare, credinta la care înca nu ajunsesera nici apostolii, a caror "necredinta", imputata lor de Mântuitorul, trebuie s-o interpretam, conform textului grecesc, în sensul ca ei aveau, înca, "o credinta slaba".

Fiind credinta începutul, temelia si radacina oricarei îndreptari, înseamna ca viata crestinului se naste, se hraneste si se dezvolta din virtutea credintei.

Iata de ce nici o alta virtute nu a fost subliniata si poruncita cu mai multa straduinta, de catre Mântuitorul si de catre apostoli, ca aceasta.

Dupa Înviere, când Mântuitorul îi trimite pe Apostoli sa evanghelizeze si sa boteze, adauga: "Cel ce va crede si se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi" (Marcu XVI,16). Iar Sfântul Pavel, în epistola catre Evrei, XI,6, o spune raspicat: "Fara credinta este cu neputinta a placea lui Dumnezeu, caci cel ce se apropie de Dumnezeu este dator sa creada ca El exista si ca este datator de plata celor ce-L cauta."

Si tot Sfântul Pavel, în Epistola sa catre Romani (II,22), zice: "Iar dreptatea lui Dumnezeu prin credinta lui Isus Cristos este pentru toti si peste toti cei ce cred."

Sfânta Traditie, prin glasul Conciliului Vatican, zice: "Fiindca fara credinta este cu neputinta a placea lui Dumnezeu, nimeni nu poate sa ajunga la îndreptare fara ea". Iar marele Augustin afirma: "Nu se ajunge la lumina slavei decât umblând pe cararile obscure ale credintei, fara care nici o virtute nu este meritorie înaintea lui Dumnezeu".

Dar nu numai Sfânta Scriptura si Sfânta Traditie, ci chiar si mintea sanatoasa ne spune ca noi, din moment ce suntem fiii lui Dumnezeu, avem datoria sa ne cunoastem Tatal, precum si poruncile si dorintele Lui si sa I le împlinim; pe de alta parte, ca sa meritam Cerul, trebuie sa savârsim fapte bune, caci "tot pomul care nu aduce rod bun va fi taiat si aruncat în foc" (Matei III,10). Or, fiind Credinta unicul izvor al faptelor bune supranaturale, adica meritorii pentru Cer, si temelia întregii vieti crestine, rezulta ca acolo unde lipseste Credinta lipsesc si virtutile si îndreptarea; de aceea fara ea crestinul e mort fata de Cer, caci "dreptul din credinta va trai" (Evrei X,38).

Din cele spuse decurge obligatia de a ne cunoaste credinta. Dupa cum stim din catehism, este necesar sa credem explicit, ca sa ne mântuim, urmatoarele adevaruri de credinta:

Ca Dumnezeu este unul în fire si întreit în persoane: Tatal, Fiul si Spiritul Sfânt;

Ca a doua persoana, Fiul, S-a întrupat si ne-a mântuit prin patima, moartea si învierea Sa;

Ca sufletul este nemuritor;

Ca Dumnezeu rasplateste binele si pedepseste raul;

Ca fara harul lui Dumnezeu nu ne putem mântui.

Aceste adevaruri trebuie în mod absolut crezute, adica cine nu le cunoaste nu se poate mântui, dupa cum nu se poate salva de la înec cel ce nu stie înota.

De asemenea, trebuie cunoscute si crezute, cel putin în substanta, adevarurile cuprinse în Crez, poruncile, sacramentele, Tatal nostru, Salutarea îngereasca (Nascatoarea). Dar acestea sunt necesare nu ca mijloc, ci din porunca bisericeasca, adica cine, fara vina sa, nu le cunoaste se poate mântui, dar cine le ignora din propria sa vina pacatuieste grav.

Totusi, pe lânga toate argumentele care dovedesc temeinicia si divinitatea credintei noastre - argumente asupra carora am reflectat în prima meditatie despre Credinta - si împotriva dovezilor care ne arata necesitatea de a crede, de a accepta adevarurile de credinta si a le trai, este îngrijorator de mare numarul acelora care refuza sa creada, care iau în derâdere credinta si pe cei ce cred; ca si al acelora care, desi nascuti si crescuti în crestinism, îsi reneaga credinta; iar numarul acestora se pare ca tot mai mult creste.

În fata acestei realitati consternante, ne întrebam: Care sunt cauzele necredintei?

Înainte de toate trebuie sa reamintim ceea ce am spus în prima meditatie; credinta este un dar al lui Dumnezeu. Isus o spune limpede: "Nimeni nu poate veni la mine, de nu-l va atrage Tatal care M-a trimis" (Ioan VI,44). Deci, ca sa credem, e nevoie de lumina divina a harului; or, fiindca Dumnezeu "vrea ca toti oamenii sa se mântuiasca si sa ajunga la cunoasterea adevarului" (I Tim II,4), rezulta ca El ofera tuturor lumina credintei, numai ca aceasta nu poate patrunde, în multe suflete, din cauza piedicilor pe care ele le întâmpina în mintea, inima si vointa omului.

Care sunt aceste piedici în calea credintei, cauze ale necredintei?

Cea dintâi este ignoranta. O domnisoara care calatorea în acelasi compartiment cu un preot se lauda cu necredinta ei. Preotul, calm, o întreba: "Daca nu te superi, ai studiat religia?" Desigur, raspunse ea, am citit enciclopedia, pe Voltaire, pe Diderot... Dar operele lui Boussuet, ale lui Fenelon, ale lui Wiseman... le-ai citit? Nici nu stiu ca exista. Dar vreun catehism ai studiat? Altceva nici n-am de facut, decât sa ma ocup cu astfel de lucruri? Atunci, iarta-ma - a încheiat preotul - dumneata nu spune ca esti necredincioasa, ci spune mai curând ca esti ignoranta. Studiaza religia, si dupa ce vei cunoaste temeinic adevarurile de credinta, nu vei mai vorbi astfel.

Întradevar, sunt foarte multi, dintre acei, zisi necredinciosi care nu au deschis niciodata o carte de doctrina religioasa, ori macar vreun catehism.

Faimosul literat francez La Harpe (t 1803 - G. Mortarino, op. cit., p.304), poetul bacanalelor pariziene, la început profesa principiile Revolutiei franceze, având legaturi cu enciclopedistii. Închis ca suspect, în celula s-a convertit. Cum? În singuratate, începu sa se întrebe: Ma gasesc eu oare în adevar? Si inima îi raspunse: nu. Se dedica atunci meditatiei si studiului Religiei; ajutat de harul divin, ajunge la credinta. Iesit din închisoare, celor care îl întrebau cum si-a schimbat parerile, le raspundea: "Am ajuns sa cred, fiindca am studiat si cercetat. Faceti si voi la fel si veti crede".

A doua cauza a necredintei este orgoliul, care deseori se îngemaneaza cu ignoranta. Omul mândru se crede capabil sa patrunda totul si supune totul propriei critici, pâna si lucrarile lui Dumnezeu, respingând ceea ce mintea lui marginita nu poate întelege. Parca ar tine în mâna o balanta: pe un brat al acesteia ar pune cuvântul lui Isus, învataturile Apostolilor, ale Sfintilor Parinti si ale sinoadelor ecumenice, credinta milioanelor de martiri, a oamenilor de stiinta si de arta. Pentru oamenii cu bun simt aceste imense marturii ar constitui o dovada suficienta ca sa creada. Dar omul nostru, pretins savant, cu un aer de superioritate sfidatoare, aseaza pe celalalt brat al balantei autoritatea sa, pe care o crede indiscutabila si atârnând mai greu în cumpana decât toate marturiile divine si umane de pe bratul celalalt. Ce prezumtie, ce îngâmfare ridicola si stupida!

Dar, dintre toate, principalul si cel mai mare obstacol în calea credintei este coruptia inimii, pervertirea morala. Crestinismul este dusmanul declarat si implacabil al placerilor senzuale dezordonate, al tuturor patimilor; cum l-ar putea simpatiza inimile stricate de vicii? "Rupe cu pacatul si a doua zi vei fi credincios" - spunea marele filosof si matematician Pascal. "Respingând buna constiinta, au cazut în necredinta", spune Sfântul Pavel (I Tim 1,18).

Tot el, în alt loc, vorbind despre vina si pedepsirea pagânilor, zice: "Caci cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au marit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au multumit; ci s-au facut nebuni în cugetele lor si s-a întunecat neîntelegatoare inima lor (...). Pentru aceea i-a si lasat Dumnezeu în poftele inimilor lor, în necuratie, ca sa-si pângareasca trupurile între ei însisi; care au schimbat adevarul lui Dumnezeu în minciuna: si au cinstit si au slujit fapturii mai mult decât pe Facatorul (...)" (Romani I,21, 24-25).

Ajuns în sclavajul patimilor neînfrânate si neavând taria de a se smulge din catusese lor, omul, spre a-si anestezia constiinta, cauta dovezi împotriva existentei lui Dumnezeu, al carui rechizitoriu nu-l poate suporta. Astfel, glasul constiintei devine tot mai slab pâna când amuteste totul. Împietrit, pacatosul traieste în pacate fara sa-si mai faca probleme de constiinta. Dar nu rare sunt cazurile când astfel de necredinciosi, ajunsi la grea cumpana sau în clipa mortii, se convertesc, printr-un har special al lui Dumnezeu.

Astfel, necredinciosi faimosi ca: Montaigne, La Mettrie, Montes\uieu, Boulanger, în momentul mortii se întoarsera spre Crucifix si îsi marturisira public credinta. Însusi Voltaire, maestrul lor, marturisindu-si greseala în fata prietenilor sai, Diderot si DOAlembert, le zise: "Mergeti de la mine, voi sunteti cauza pierzarii mele. Iadul se deschide, cad în el, sunt pentru totdeauna pierdut". Tot el spunea: "În clipa mortii, mincinosii spun adevarul".

Iubiti credinciosi! Nu stiinta multa este pricina necredintei, ci stiinta falsa si orgolioasa, aceea care crede ca poate explica totul, care ignoreaza principiul cauzalitatii ultime a fenomenelor, care se crede suficienta siesi si nu admite decât ceea ce poate supune experimentului stiintific. De aceea, pe drep cuvânt afirma un savant ca stiinta putina îndeparteaza pe om de Dumnezeu, pe când stiinta multa îl apropie. Marele Pasteur declara ca are credinta unui breton, iar daca ar cunoaste si mai multe, ar avea credinta unei bretone. Ignoranta, orgoliul, interesele materiale meschine, pastrarea unei înalte pozitii sociale, lasitatea, viciile de tot felul îl pot împiedica pe om sa creada sau îl pot face sa-si disimuleze fariseic credinta, dar în ceasurile cruciale apare momentul adevarului, când credinta rabufneste, când fata adevarata a omului iese din strafunduri la lumina si striga în gura mare. Dumnezeu se serveste de cataclisme si calamitati cum sunt inundatiile si cutremurele, spre a-l pune pe om fata în fata cu sine, a-l confrunta cu marile adevaruri ale vietii si a-si gasi sau regasi adevaratul sau loc în univers care este nu de rob al propriei productii, ci acela de stapân al ei, de fiu al lui Dumnezeu Creatorul sau, de colaborator al Lui la desavârsirea sa si a semenilor sai, printr-o credinta vie, faptica, adica prin iubire, care este virtutea suprema. Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=84