Duminica Samarinencei
Despre har
Este îndeobste recunoscut ca, numai în câteva decenii, lumea a luat o înfatisare atât de surprinzatoare, încât nici închipuirea cea mai întraripata nu si-ar fi imaginat. Plasmuiri de domeniul basmului au devenit realitate. Stiinta si tehnica au pus la dispozitia omului tot confortul si toate mijloacele de informare si de distractie spre a-l face pe om fericit. Dar toate la un loc: vehicule terestre ultra rapide, nave cosmice supersonice, zboruri interplanetare, comunicarea prin radio si televiziune, care îi aduce în camin o întreaga lume necunoscuta, toate aceste nascociri ale mintii în necontenita cautare dupa fericire au reusit oare sa-l faca pe omul zilelor noastre mai fericit decât era omul veacurilor trecute? Hotarât, nu! Niciodata, poate, nu a fost în lume mai multa ura si egoism, mascate în lozinci ce propovaduiesc generozitatea, iubirea dezinteresata si pacea; niciodata mai multa plângere împotriva omului ca azi, în acest veac al automatizarii si al performantelor tehnice; iar aceasta deoarece în vreme ce tehnica s-a perfectionat, fiinta umana - ca spiritualitate, ca moralitate -, a ramas mult în urma acesteia, lasându-se înrobita instinctelor primare si dispretuind cele mai elementare legi si virtuti morale sadite în însasi firea lui. Idealul, telul vietii, a devenit placerea; dupa vechea deviza hedonista: "Manânca, bea si te veseleste, caci dupa moarte nimic nu-i", aici e totul, iad si rai. Si, astfel, omul trupesc soarbe zilnic cupa placerii, dar, la fundul ei, dupa trecerea orgiei, gusta scârba, amaraciunea golului din suflet, unde arsura unei însetari chinuitoare începe din nou sa-i mistuie fiinta. Este setea nepotolita dupa supranatural, ce nu poate fi astâmparata decât cu supranatural, cu Dumnezeu. Este glasul lui Isus care îi vorbeste fiecarui suflet, ca astazi femeii samarinence, la fântâna lui Iacob.
Aceasta femeie nu a fost nici ea straina de experienta trista a sufletului ce îsi cauta fericirea acolo unde nu poate fi gasita. Ne-o putem închipui cum din copilarie batuse zilnic cu urciorul la brat cararea ce ducea la fântâna lui Iacob, de lânga Sihar. Acum, în puterea vârstei fiind, îi încolteste în minte un gând înca nedeslusit. O coplesea viata de pâna acum cu cei cinci barbati ce se perindasera, si acum cel de-al saselea, care îi era concubin, adica nelegiuit, îi amara si mai mult sufletul. Ce folos - îsi spunea -, am carat de aici atâta apa si totusi mi-e sete. Ce minunat ar fi sa am o apa care sa-mi astâmpere setea pentru totdeauna, ca sa nu trebuiasca sa vin mereu aici!
Framântata de astfel de gânduri, cu sufletul gol si uscat, zareste de departe un calator ce se odihnea pe ghizdul fântânii. Acel strain stia ca o sa vina, caci el o chemase printr-un glas tainic al inimii ei, fara sa-si dea seama. Ajunsa la fântâna, o agrai: "Femeie da-mi sa beau". Lui Isus - caci El era strainul - îi era sete nu atât de apa cât de sufletul ei pierdut, caci, la riposta femeii indignata de a-i fi vorbit un evreu, Isus îi replica: "Daca ai sti harul lui Dumnezeu si cine îti zice: Da-mi sa beau, ai fi cerut tu de la El si ti-ar fi dat apa vie". Si, la nedumerirea femeii, Isus continua: "Tot cel ce va bea din apa aceasta va înseta iarasi, însa cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac, ci apa pe care i-o voi da va fi izvor de apa curgatoare în viata de veci".
- "Doamne, exclama femeia, da-mi aceasta apa (...)"
- "Mergi de cheama pe barbatul tau si vino aici!"
- "N-am barbat."
- "Bine ai zis ca nu ai barbat, pentru ca cinci barbati ai avut, iar acela pe care îl ai acum nu-ti este barbat (...)".
- "Doamne, vad ca esti proroc (...)". Si, la întrebarea femeii asupra locului unde trebuia sa se închine lui Dumnezeu, Isus îi raspunde: "Vine vremea, si acum este, când închinatorii adevarati se vor închina Tatalui în spirit si adevar" - adica din inima si cu tot sufletul -, caci si Tatal astfel de închinatori cauta. Spirit este Dumnezeu si cel ce I se închina trebuie sa I se închine în spirit si adevar". Femeia simte cum i se umezeste sufletul de apa cea vie.
- "Stim ca va veni Mesia (care se cheama Cristos); când va veni acela ne va spune toate".
- "Eu sunt, cel ce graiesc cu tine", îi zice Isus. În acea clipa, un torent de apa vie se revarsa în sufletul femeii, purificând-o si umplând-o de o nespusa pace si bucurie. Nu mai avea nici o dorinta, caci bause din apa ce se transformase în ea în izvorul de apa curgatoare în viata de veci.
Fericita, lasa totul si alerga într-un suflet sa-si spuna lumii fericirea neasteptata, harul primit: "Veniti si vedeti pe omul care mi-a spus tot ce am facut; oare nu El este Cristos?". Nu ca ea s-ar fi îndoit de adevar, ci voia doar sa crute slabiciunea concetatenilor ei. Paraseste viata pacatoasa, pentru Cristos; nu o mai intereseaza decât sa traiasca viata cea noua primita de la El, devenind o adoratoare a Domnului, venerata de Biserica sub numele de Sfânta Fotina, adica Sfânta Luminii.
E usor de înteles ca apa cea vie, care a purificat-o si a sfintit-o pe Samarineanca, este harul sfintitor sau habitual care, cum spune Sfântul Vasile cel Mare, este o accidenta creata, foarte apropiata de esenta divina, prin care se comunica sufletului viata divina, îndumnezeind toata fiinta omului, dând valoare vesnica întregii lui activitati, precum seva altoiului nobil înnobileaza fructele produse de portaltoiul pe care el se grefeaza. "Eu sunt Vita" - ne spune Isus - "voi mladitele. Cel ce ramâne în Mine si Eu în el aduce rod mult, caci fara de Mine nu puteti face nimic" (Ioan XV, 5). Sufletul mort prin pacatul de moarte, adica lipsit de seva vietii lui Cristos, nu poate face nimic vrednic de rasplata vesnica. Aceasta viata divina, cum stim, o primim în Sfântul Botez prin care devenim fii ai lui Dumnezeu si mostenitori ai cerului; ne-o sporim în Sfânta Taina a Mirului; ne-o reînnoim în Sfânta Spovedanie si ne-o alimentam prin împartasirea cu Isus Euharisticul, Pâinea Vietii, prin care biruim ispitele si ne asiguram viata vesnica.
Harul sfintitor, dimpreuna cu harurile ajutatoare sau actuale, sunt pentru suflet ceea ce este soarele pentru viata de pe pamânt. Precum lumina si caldura solara face ca samânta sa încolteasca si sa aduca rod, tot astfel prin lumina si caldura harului divin sufletul primeste viata supranaturala si putere ca sa-si stapâneasca instinctele, mentinându-le în cadrul legilor morale, spre a aduce astfel roadele asteptate de Dumnezeu: credinta, speranta, iubirea, blândetea, curatia, bunatatea, îndelunga rabdare - cu un cuvânt întreg buchetul virtutilor ce trebuie sa împodobeasca sufletul crestinului adevarat.
Dar, cum Dumnezeu care "ne-a creat fara de noi nu ne poate mântui fara de noi" (Sfântul Augustin), pentru ca harul sau sa-si poata produce în noi aceste roade, El ne cere conlucrarea, caci precum planta nu poate rodi daca pe lânga soare si ploaie nu este îngrijita, sapata si plivita de buruieni, tot asa nici harul divin nu poate patrunde si rodi într-un suflet care respinge lumina si caldura Soarelui Cristos, nu-si înfrâneaza instinctele si nu pliveste buruienile pacatelor. El, care vrea "ca toti oamenii sa se mântuiasca si sa ajunga la cunoasterea adevarului" (I Timotei 2,4) îti da si tie în fiecare moment al vietii harul corespunzator situatiei în care te afli. Fiecare împrejurare data este o întâlnire cu Isus. Cum raspunzi întâlnirii? Este nevoie sa-ti spuna, ca Samarinencei: "Dac-ai sti darul lui Dumnezeu"? Oare nu L-ai primit în copilarie, apoi, mai târziu, în Euharistie, L-ai cunoscut si primit personal, pe acela pe care Îl primisesi prin har în Botez? El îti vorbeste în predici, lecturi spirituale; te asteapta la fiecare cotitura a vietii: "Da-Mi sa beau, da-Mi gândurile tale, faptele tale, îndoielile si temerile tale, sperantele tale; da-Mi pacatele tale, da-Mi viata ta toata, ca s-o curat, s-o sfintesc cu apa cea vie izvorâta din coasta Mea pe Cruce, da-Mi toata iubirea ta". El te asteapta zi si noapte, te interpeleaza, iar tu ramâi în tagada si refuz. Te complaci în minciuna si duplicitate, în bârfeli si calomnii ce ucid sufletul tau si prestigiul semenului, adica fiinta lui sociala; înseli buna-credinta celor onesti prin fatarnicia cu care te strecori în institutii prestigioase tainuindu-ti legaturile imorale în care traiesti, ca sot ori sotie.
Isus te asteapta. Deschide-ti sufletul, ca Samarineanca, sa ti-l lumineze si spele cu apa cea vie a harului, ca sa devii si tu printre semenii tai, ca Fotina, un lampadofor - un purtator de lumina. Amin.
Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=33
