27 Iulie – Năravul din fire… (n-are lecuire)
François Rabelais care, pe lângă călugăr era şi medic, nu şi-a pierdut niciodată excelentul său simţ al umorului. Aflându-se pe patul de moarte, veni să-l viziteze preotul care obişnuia să-l îngrijească. Era un preot care avea faimă de om grosolan şi cam sărac cu firea. Înainte de a-i da sfânta Împărtăşanie, îi spuse:
-«Ţi-l aduc pe Domnul Dumnezeul nostru care vrea să coboare la tine pentru a se întâlni cu tine. Îl recunoşti, fiule, şi mă recunoşti şi pe mine?»
-«Îl recunosc pe Domnul meu» – răspunse Rabelais – «şi recunosc şi animalul de povară pe care vine călare.»
Simţul umorului este un mare dar al lui Dumnezeu. Ajută în suportarea greutăţilor şi face viaţa, proprie şi a celorlalţi, mai bucuroasă.
Îşi are fundamentul în fizionomia şi în caracterul fiecăruia, însă poate fi cultivat şi este bine să fie cultivat. Credinţa – trăită – ajută foarte mult în dezvoltarea sa. La lumina credinţei şi în perspectiva veşniciei, toate cele de aici, din viaţa pământească, au o importanţă relativă: au valoare în măsura în care valorează pentru veşnicie.
Durerea, suferinţa, inclusiv moartea, dacă sunt privite cu ochii credinţei, se transformă în autentice comori. Ceea ce ne-ar face să suferim, ajunge să devină un motiv de bucurie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu