CONCLUZIE
59. "Ave, verum corpus natum de Maria Virgine!" Au trecut câţiva ani de când am celebrat al cincizecilea aniversar al hirotonirii mele sacerdotale. Astăzi trăiesc harul de a oferi Bisericii această enciclică despre Euharistie, în Joia Sfântă din al douăzeci şi cincilea an al meu de slujire petrină. Lucrul acesta îmi umple inima de recunoştinţă. De mai bine de jumătate de secol, în fiecare zi, începând cu 2 noiembrie 1946, când am celebrat prima mea Liturghie în cripta "Sfântul Leonard" a catedralei din Wawel de la Cracovia, ochii mei s-au concentrat asupra ostiei şi asupra potirului, în care timpul şi spaţiul s-au "contractat" cumva şi în care drama Golgotei s-a actualizat din nou cu putere, dezvăluind tainica ei "contemporaneitate". În fiecare zi, credinţa mi-a îngăduit să îl recunosc în pâinea şi vinul consacrate pe divinul pelerin care, într-o bună zi, a mers pe drum împreună cu cei doi ucenici de la Emaus pentru a le deschide ochii la lumină şi inima la speranţă (cf. Lc 24,13-35).
Iubiţi fraţi şi surori, daţi-mi voie, ca într-un elan de bucurie interioară, în unire cu credinţa voastră şi pentru a o întări, să mărturisesc credinţa mea în preasfânta Euharistie. "Ave, verum corpus natum de Maria Virgine, / vere passum, immolatum, in cruce pro homine!" Aici se găseşte comoara Bisericii, inima lumii, garanţia ţintei finale la care aspiră fiecare om, fie şi inconştient. Acest mister este mare, cu siguranţă ne întrece şi pune la grea încercare posibilităţile spiritului nostru de a trece dincolo de aparenţe. Aici, simţurile noastre sunt neputincioase - "visus, tactus, gustus in te fallitur", se spune în imnul Adoro te devote - însă credinţa noastră doar, înrădăcinată în cuvântul lui Cristos transmis de apostoli, ne este îndeajuns. Daţi-mi voie ca, precum Petru, la sfârşitul discursului euharistic în Evanghelia după sfântul Ioan, să-i spun din nou lui Cristos, în numele întregii Biserici, în numele fiecăruia dintre voi: "Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice" (In 6,68).
60. În zorii celui de al treilea mileniu, noi toţi, fii şi fiice ale Bisericii, suntem chemaţi să mergem înainte cu un elan reînnoit în viaţa creştină. După cum scriam în scrisoarea enciclică Novo millennio ineunte, "nu este vorba de a inventa un nou program. Programul deja există: este cel dintotdeauna, extras din evanghelie şi din tradiţia vie. Este centrat, în ultimă instanţă, pe Cristos însuşi, pe care trebuie să-l cunoaştem, să-l iubim, să-l imităm, pentru a trăi prin el viaţa trinitară şi pentru a transforma cu el istoria până la împlinirea sa în Ierusalimul ceresc"103. Realizarea acestui program cu un elan reînnoit în viaţa creştină trece prin Euharistie.
Orice angajare în sfinţenie, orice lucrare vizând împlinirea misiunii Bisericii, orice actualizare a planurilor pastorale trebuie să scoată din misterul euharistic puterea necesară şi să se orienteze spre el ca spre apogeul lor. În Euharistie, îl avem pe Isus, avem jertfa sa răscumpărătoare, avem învierea sa, avem darul Duhului Sfânt, avem adoraţia, ascultarea şi iubirea faţă de Tatăl. Dacă neglijăm Euharistia, cum vom putea vindeca sărăcia noastră?
61. Misterul euharistic - jertfă, prezenţă, ospăţ - nu admite nici un fel de sărăcire, nici un fel de instrumentalizare; trebuie să fie trăit în integralitatea sa, atât în actul celebrării, cât şi în colocviul interior cu Isus care e primit în împărtăşanie, ca şi în timpul de rugăciune şi adoraţie euharistică din afara Liturghiei. Astfel, Biserica se edifică pe baze solide şi se exprimă ceea ce ea este cu adevărat: una, sfântă, catolică şi apostolică; popor, templu, familie a lui Dumnezeu; trup şi mireasă a lui Cristos, însufleţită de Duhul Sfânt; sacrament universal de mântuire şi comuniune structurată ierarhic.
Calea Bisericii parcursă în aceşti primi ani ai celui de al treilea mileniu este, de asemenea, şi un drum al angajării ecumenice reînnoite. Ultimele decenii ale celui de al doilea mileniu, care au atins apogeul în marele jubileu, ne-au îndemnat în această direcţie, să-i încurajăm pe cei botezaţi să răspundă la rugăciunea lui Isus "ut unum sint" (In 17,11). Un astfel de drum este lung, plin de obstacole care întrec puterile omeneşti; dar avem Euharistia şi, în prezenţa sa, putem să auzim în străfundul inimii noastre, ca şi cum ne-ar fi adresate nouă, cuvintele pe care le auzea profetul Ilie: "Ridică-te şi mănâncă, altfel drumul va fi prea lung pentru tine" (1Rg 19,7). Comoara euharistică pe care Domnul a pus-o la îndemâna noastră ne îndeamnă spre obiectivul participării depline la ea împreună cu toţi fraţii, de care ne leagă acelaşi Botez. Totuşi, pentru a nu risipi o asemenea comoară, trebuie să respectăm exigenţele legate de faptul că este sacramentul comuniunii în credinţa şi succesiunea apostolică.
Dând Euharistiei toată importanţa pe care o merită şi veghind cu mare atenţie de a nu-i atenua nici o dimensiune şi nici o exigenţă, arătăm că suntem adânc conştienţi de măreţia acestui dar. Suntem chemaţi la aşa ceva şi de tradiţia neîntreruptă care, încă din primele secole, a văzut comunitatea creştină atentă la păstrarea acestei "comori". Îndemnată de iubire, Biserica se îngrijeşte să transmită generaţiilor creştine viitoare, fără să piardă nici un element, credinţa şi învăţătura despre misterul euharistic. Nu există nici un risc de a exagera în atenţia faţă de acest mister, căci "în acest sacrament se rezumă tot misterul mântuirii noastre"104.
62. Dragi fraţi şi surori, să frecventăm şcoala sfinţilor, mari tâlcuitori ai evlaviei euharistice. În ei, teologia euharistică dobândeşte întreaga splendoare a trăirii, ne "contagiază" şi, ca să spunem aşa, ne "încălzeşte". Să frecventăm mai ales şcoala preasfintei Fecioare Maria, în care, mai mult decât în oricine, misterul euharistic străluceşte ca mister de lumină. Întorcându-ne spre ea, cunoaştem puterea de schimbare a Euharistiei. În ea vedem lumea reînnoită în iubire. Privind-o pe ea, care s-a înălţat la cer cu trupul şi sufletul, descoperim ceva din "cerurile noi" şi "pământul nou" care se vor deschide în faţa ochilor noştri la revenirea lui Cristos. Euharistia îi este aici, jos, o garanţie şi, într-un fel, o anticipare a acesteia: "Vino, Doamne Isuse! (Ap 22,20).
Sub speciile umile ale pâinii şi vinului, transsubstanţiate în trupul şi sângele său, Cristos merge împreună cu noi, fiind pentru noi putere şi viatic, şi face din noi, pentru toţi fraţii noştri, martori ai speranţei. Dacă, în faţa acestui mister, mintea îşi simte mărginirea, inima, luminată de harul Duhului Sfânt, înţelege ce atitudine trebuie să aibă, coborând în adâncul adoraţiei şi al iubirii fără margini.
Să ne însuşim sentimentele sfântului Toma de Aquino, teologul prin excelenţă şi, în acelaşi timp, poetul pasionat al lui Cristos în Euharistia sa, şi să lăsăm ca sufletul nostru să se deschidă spre contemplarea ţintei făgăduite, către care inima noastră aspiră, însetată acum de bucurie şi de pace:
"Bone pastor, panis vere,
Iesu, nostri miserere..."
"Bunule păstor, adevărată pâine,
O Isuse, ai milă de noi:
hrăneşte-ne şi ocroteşte-ne,
condu-ne la bunurile veşnice
pe pământul celor vii.
Tu, care ştii şi le poţi toate,
care ne hrăneşti pe pământ,
Condu-i pe fraţii tăi
la masa cerului,
în bucuria sfinţilor tăi".
Roma, "Sfântul Petru", 17 aprilie, Joia Sfântă a anului 2003, al douăzeci şi cincilea an al pontificatului meu, Anul Rozariului
_______________________
Note:
103 Nr. 29: AAS 93 (2001) 285.
104 SF. TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, III, q. 83, a. 4 c.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu