Predica de Duminică!!!

Duminica a IV-a după Rusalii

"Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperemântul meu,
ci spune doar un cuvânt şi se va vindeca sluga mea."
(Matei VIII, 8)

Dacă suntem cu luare aminte la felul de a vorbi şi de a se comporta al oamenilor cu care venim în contact, putem descoperi destul de uşor nota lor dominantă, caracteristică; iar din această notă putem deduce întreaga lor purtare. Dacă bunăoară nota caracteristică a cuiva este egoismul, ne putem face o idee aproximativă asupra felului cum se poartă el în familie şi societate, cu cei mici şi cu cei mari, cu bogaţii şi cu cei nevoiaşi. Şi nu ne vom mira dacă vom auzi că este capricios, zgârcit, înfumurat, dur, vanitos, deoarece toate aceste scăderi sunt fiice ale egoismului. Dacă însă nota dominantă a cuiva este un nobil dezinteres, putem presupune fără teama de a greşi că respectivul va trece printre semeni ca un înger bun, blând, răbdător, prevenitor, delicat, totdeauna disponibil, gata de a se dărui. De aici nevoia de a ne cunoaşte bine pe noi înşine, atât în ce priveşte slăbiciunile, cât şi în ce priveşte înclinaţiile spre virtute, pentru a le birui pe cele dintâi şi a le cultiva pe cele din urmă; ceea ce nu vom izbuti decât printr-o sinceritate cu noi înşine şi printr-o continuă strădanie, unită cu rugăciune şi susţinută de primenirea în baia pocăinţei şi nutrirea cu Pâinea Vieţii.

1. Meditând asupra scenei la care am asistat astăzi, ascultând fragmentul evanghelic citit, constatăm că nota dominantă a sutaşului păgân este profunda sa smerenie, din care răsare, luminoasă, credinţa sa uimitoare, după cum din sămânţă răsare floarea aducătoare de rod.

Sutaşul era în slujba lui Irod Antipa, cel care îl decapitase pe Ioan Botezătorul. El avea în subordine o sută de ostaşi - de unde şi numele -, precum şi slujitori, sclavi, după obiceiul de pe atunci. Dar, din Evanghelie reiese că se purta delicat şi cu inimă faţă de supuşi. I s-a întâmplat, însă, că i s-a îmbolnăvit un servitor pe care îl iubea, ba chiar îl "cinstea", şi aceasta o făcea nu numai din interes, fapt dovedit de demersul său îndrăzneţ pe care îl face pentru el la Isus. Era deci milos şi generos.

După cum reiese din textul paralel al Sfântului evanghelist Luca (VII, 1-10), sutaşul, deşi avea o poziţie înaltă, fiind păgân şi ştiind despre Isus că este evreu nu se simţea vrednic să meargă personal la Isus ca să-L roage pentru servitorul bolnav. De aceea s-a adresat bătrânilor din Capernaum, rugându-i să se interpună pentru el. Şi aceştia - spune evanghelistul -, "venind la Isus L-au rugat stăruitor" să-i împlinească ruga, "căci" - motivau ei - "iubeşte neamul nostru, şi sinagoga el ne-a zidit-o". Ce suflet ales, nobil! Model de smerenie! Deşi le făcuse evreilor un dar atât de preţios, el nu se simţea vrednic să apară în faţa lui Isus.

Dar ceea ce urmează ne uimeşte şi mai mult! Când Isus ajunse aproape de locuinţa sutaşului, acesta trimise întru întâmpinarea lui Isus nişte prieteni ca să-L roage în numele său: "Doamne, nu te osteni, căci nu sunt vrednic să intri sub acoperemântul meu (...)". Câtă modestie, câtă fineţe de tact izvorăşte din smerenia acestui păgân. El ştia că evreii nu intrau în casele păgânilor, ca să nu se pângărească; de aceea el nu voia ca Isus să aibă neplăceri cu propriii coreligionari din pricina ajutorului pentru care apelase la El, sau ca fapta lui Isus să fie greşit tălmăcită. Această sinceră mărturisire a propriei nevrednicii, pe de o parte, şi delicateţea şi respectul pentru sentimentele religioase ale evreilor, pe de altă parte, sunt o splendidă dovadă a profundei smerenii ce îl însufleţea pe acest păgân.

2. Dar acolo unde este smerenie, încolţesc şi se dezvoltă toate celelalte virtuţi. De aceea, profundei smerenii a sutaşului îi corespunde o tot atât de profundă credinţă. Smerenia şi credinţa sunt în strânsă corelaţie. Cu cât se adânceşte una, cu atât se dezvoltă şi se întăreşte cealaltă.

Fără îndoială, Providenţa este aceea care l-a condus pe sutaş în Ţara Sfântă şi l-a făcut să recunoască, cu bunul simţ, că credinţa evreilor într-un singur Dumnezeu, care a zidit toate şi căruia toate trebuie să I se supună, este neasemuit mai înaltă decât credinţa sa păgână. Smerenia l-a făcut să vadă că evreii erau pe calea cea adevărată pe când ei, păgânii, orbecăiau în întuneric. De aceea el nu se sfieşte să recunoască printr-un gest public acest adevăr, construindu-le evreilor din Capernaum o sinagogă.

Smerenia însă l-a condus pe sutaş nu numai la credinţa în unicul Dumnezeu adevărat, ci şi la credinţa în divinitatea lui Isus. Din tot ce auzise despre învăţătura şi minunile ce le făcea Isus, sutaşul a tras concluzia că în acest trimis al Cerului sălăşluia puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu; şi această convingere şi-a arătat-o prin mesajul trimis lui Isus, mesaj ce-l uimeşte până şi pe Isus: "Doamne, nu te osteni - îl roagă sutaşul prin trimişii săi -, căci nu sunt vrednic să intri sub acoperemântul meu; pentru aceea nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la Tine, ci zi numai un cuvânt, şi se va vindeca sluga mea. Căci şi eu sunt om rânduit sub ascultare; având soldaţi sub ascultare, şi zic acestuia: «Mergi», şi merge, iar altuia: «Vino», şi vine, iar servitorului: «Fă cutare lucru», şi face" (Luca VII, 6-8). Ca şi cum I-ar fi spus lui Isus: Tu ai dovedit, de atâtea ori, că de cuvântul Tău ascultă toate puterile firii, aşa cum slugile mele ascultă de cuvântul meu. Precum Dumnezeu nu are nevoie să meargă la căpătâiul bolnavului ca să-l vindece, tot astfel şi Tu care lucrezi cu puterea Lui nu ai nevoie să vii la căpătâiul slugii mele, căci cuvântul Tău, spus fie şi din depărtare, este de ajuns ca să-mi vindece sluga.

Ce sublimă credinţă! O credinţă ce stârneşte uimirea şi lauda lui Isus. De atâta vreme Isus predica şi făcea minuni printre evrei. Unii dintre ei au aflat învăţătura lui ca nemaiauzită, frumoasă şi mângâietoare; alţii, ucenicii săi, au recunoscut în El, prin semnele ce le făcea, pe Mesia cel aşteptat, dar nici unul din ei nu s-a ridicat la înălţimea credinţei mărturisită atât de spontan şi ferm de acest sutaş păgân. De aceea, Isus, "auzind aceasta, s-a mirat şi a zis celor ce veneau după dânsul: «Vă zic: nici în Israil nu am aflat atâta credinţă. Şi vă zic că mulţi vor veni de la Apus şi de la Răsărit şi se vor odihni cu Avraam şi cu Isac şi cu Iacob în împărăţia cerurilor; iar fiii împărăţiei se vor arunca în întunericul cel mai dinafară: acolo va fi plâns şi scrâşnirea dinţilor». Şi a zis sutaşului: «mergi, şi precum ai crezut să-ţi fie». Şi s-a vindecat sluga lui în acelaşi ceas" (Matei VIII, 10-13).

Isus deci nu numai că răsplăteşte prompt credinţa sutaşului, vindecându-i servitorul, cu cuvântul şi de la distanţă ci, în mod indirect, prin reflecţia pe care o face, îl consideră pe acest păgân credincios ca pe unul care deschide şirul mulţimilor de păgâni care se vor mântui primind solia Evangheliei. După cei trei magi de la Răsărit, sutaşul va intra cel dintâi în Împărăţia Cerurilor. El a primit, drept răsplată pentru credinţa sa, nu numai vindecarea servitorului, ci şi sfinţirea propriului suflet.

Iubiţii mei, să ne stea mereu vie în suflet pilda luminoasă a acestui om de aur, pildă de smerenie şi credinţă. Ca şi el, să ne adâncim tot mai mult smerenia, spre a creşte tot mai mult în credinţă. Dar ce este smerenia? Este recunoaşterea adevărului fundamental că noi înşine nu suntem decât pornire spre rău, spre păcat, şi că tot ce avem bun în noi este un dar al lui Dumnezeu, bun pe care trebuie să-l fructificăm spre slava Lui şi sfinţirea noastră şi a semenilor; este recunoaşterea că noi, cu propriile puteri, nu putem face nimic pentru mântuirea noastră şi, în consecinţă, avem o permanentă nevoie de harul Său pe care trebuie să-l cerem neîncetat, cu încrederea sutaşului.

Atât de mult doreşte Sfânta Biserică să ne sădească în inimă sentimentul de adâncă smerenie şi de neclintită credinţă a sutaşului, încât în Liturghia de rit latin ea pune pe buzele credinciosului în momentul cuminecării cuvintele ce se desprinseseră odinioară de pe buzele sutaşului, doar puţin modificate: "Doamne - sună această rugăciune - nu sunt vrednic să intri sub acoperemântul meu, ci zi numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu". Prin această scurtă invocare, Biserica doreşte să ne considerăm nevrednici de darul sălăşluirii lui Cristos în noi şi să ne încredem în nemărginita Sa putere care, chiar şi numai cu cuvântul, ne poate sfinţi sufletul.

Să rostim şi noi această rugăciune, atât de frumoasă şi plăcută Domnului, şi s-o rostim nu numai când ne împărtăşim cu trupul şi sângele Domnului, ci şi atunci când, neputând asista la Sfânta Jertfă Euharistică, sau neputându-ne împărtăşi, nutrim totuşi dorinţa fierbinte de a-L primi în suflet în mod spiritual, de a ne uni cu El, ca să ne vindece de slăbiciuni sau porniri rele, ca să ne purifice inima cuprinsă de griji şi nelinişti, de tristeţe ori descurajare. "Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperemântul meu, ci spune doar un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu". Amin.

Sursa> http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=40