Predica de Duminică!!!

Duminica a III-a dupa Rusalii

Despre constiinta morala

"Lumina trupului este ochiul; de va fi deci ochiul tau curat,

tot trupul tau va fi luminos. Iar de va fi ochiul tau rau,

tot trupul tau va fi întunecat. Deci, daca lumina

care este în tine este întuneric, oare întunericul cât va fi?"

(Matei VI, 22-24)

Daca omul nu este cu totul corupt, pervertit de patimi, deci amortit sufleteste - ceea ce este o teribila pedeapsa de care el nu îsi da seama -, simte în adâncul fiintei sale o lege care este totodata si judecator. Aceasta lege si judecator este constiinta morala. Existenta acesteia o recunoaste orice om cu mintea sanatoasa, deci si pagânii. Astfel, Cicero, în discursul sau "Pro Milone", capitolul IV spunea: "Exista o lege nescrisa, dar înnascuta, o lege pe care nu am învatat-o nici de la parinti, nici de la dascalii nostri, nici n-am studiat-o din carti; o avem de la natura însasi, am scos-o din sânul ei; ea ne-a inspirat-o". Iar în "De Republica", acelasi mare orator spune: "Legea adevarata, universala, imutabila, vesnica, al carei glas ne arata dorintele, ale carei amenintari ne întorc de la rau (...); ea nu are lipsa nici de comentatori, nici de interpreti (...). Prin aceasta lege, Dumnezeu învata si guverneaza în mod suveran pe oameni, El singur este tatal, arbitrul si razbunatorul ei. Nimeni nu poate s-o nesocoteasca fara a-si renega natura". Eschil o numeste facla ce lumineaza inima si judecator neadormit; Socrate - glas dumnezeiesc pe care omul îl poarta cu sine din tinerete; Aristotel - sentimentul binelui si raului, a ceea ce este drept sau nedrept, care deosebeste pe om de animale; Victor Hugo o numeste Dumnezeu prezent în om, iar Rousseau: instinct dumnezeiesc, voce nemuritoare, calauza sigura, judecator fara gres al binelui si raului; în sfârsit, marele filosof si matematician Pascal o numeste cea mai buna carte din lume (Cf. Sepi�ter G., Examenul de constiinta în viata spirituala, Tipogr. "Sf. Vasile", Bixad, trad. de Pr. Vultur Ioan).

Sfântul Pavel le scrie Romanilor ca pagânii care nu au nici o lege scrisa sau revelata au legea lui Dumnezeu înscrisa în inimile lor, marturisindu-le despre ea constiinta.

Asadar, constiinta morala, aceasta lege universala, naturala si nescrisa este glasul, martorul si judecata lui Dumnezeu din inima omului. Ea este lumina practica, personala si vie care calauzeste viata omului, aratându-i atât bunatatea si rautatea faptelor lui, precum si ce trebuie sa faca. Este un imperativ practic si un judecator launtric al conduitei omului, un tribunal incoruptibil a carui sentinta ne aduce ori pace, ori remuscare. Ea este, în acelasi timp, si martorul faptelor noastre si al gândurilor celor mai tainuite, si nu rareori se întâmpla ca acela care refuza sa-si marturiseasca crima si sa suporte consecintele sfârseste prin sinucidere, neputând suporta remuscarile. Iata de ce Sfântul Augustin zice: "Constiinta este altarul lui Dumnezeu", pe care trebuie sa jertfim patimile trupesti si ratacirile spiritului, ca sa putem savârsi binele si astfel sa ajungem la fericire.

Constiinta nu este un glas pur omenesc, caci, daca ar fi asa, l-am putea suprima; nu izvoraste nici din frica de pedeapsa, întemeiata pe educatie sau legislatie penala, deoarece ea dicteaza si mustra si atunci când fapta scapa de sub controlul educatorului sau al organelor judiciare, cum e cazul crimelor comise în ascuns, fara posibilitatea de a fi descoperite vreodata. De aceea, constiinta trebuie privita ca o putere, ca o facultate sadita de Dumnezeu în om, ca toate celelalte facultati, însa o putere supusa - în dezvoltarea si aplicarea ei - influentelor omenesti interne si externe firii sale, întocmai ca toate celelalte virtualitati. De aceea Tertulian subliniaza: "Constiinta poate fi acoperita în întuneric, fiindca ea nu e Însusi Dumnezeu; dar ea nu poate fi nimicita fiindca este de la Dumnezeu".

Constiinta, nefiind asadar nici ceva pur omenesc, nici ceva exclusiv dumnezeiesc, este supusa schimbarii, deformarii si chiar pervertirii si reducerii la tacere, atunci când omul nu se împotriveste categoric si constant pornirilor dezordonate din firea sa si influentelor pacatoase din mediul în care traieste.

Datorita acestui fapt, constiinta poate fi de mai multe feluri: dreapta sau adevarata, atunci când judecata pe care si-o formeaza omul despre bunatatea sau rautatea unui lucru sau a unei actiuni corespunde cu judecata lui Dumnezeu exprimata în porunca Lui. Aceasta constiinta arata omului ca e rau ceea ce de fapt e rau, si ca e bine ceea de fapt e bine. Constiinta poate fi gresita sau falsa, când judeca de bun un lucru ce de fapt e rau, si invers. Ea mai poate fi laxa ori scrupuloasa. Laxa este când din motive false ori insuficiente, neînsemnate, neaga ori micsoreaza rautatea unei fapte; iar scrupuloasa este atunci când din motive gresite sau neînsemnate afirma ori exagereaza rautatea unei fapte. În sfârsit, constiinta mai poate fi sigura ori îndoielnica. Sigura e când judecam cu certitudine, fara teama de a gresi, asupra bunatatii sau rautatii unei fapte; iar când cineva se teme sa se pronunte asupra valorii unei fapte, sau se teme sa nu se însele asupra acestei valori, zicem ca are o constiinta îndoielnica.

E de retinut ca cineva poate avea o constiinta sigura si în acelasi timp falsa, adica deseori se întâmpla ca cineva este convins ca ceea ce face sau a facut este un lucru moralmente bun, desi în realitate este rau. În aceste cazuri zicem ca respectivul este de buna-credinta.

Din cele aratate rezulta ca, deoarece constiinta ne impune sa savârsim binele adevarat si sa ne ferim de raul adevarat, numai constiinta cea dreapta si sigura este buna, caci numai aceasta ne arata în mod sigur adevaratul bine, adica acela care este conform cu judecata lui Dumnezeu, cu legea Lui, precum si raul adevarat, adica acela care se opune vointei lui Dumnezeu. Prin urmare, avem datoria de a nu urma decât aceasta constiinta dreapta si sigura, în toate actiunile noastre. Fiind pacat a face ceva cu constiinta îndoielnica, trebuie, în orice situatie concreta, sa ne formam o judecata dreapta si sigura înainte de a actiona, caci Sfântul Pavel o spune: "Tot ce nu este din credinta (citeste: convingere, n.n.), este pacat".

Rezulta deci ca, pentru a evita pacatul trebuie sa ne straduim a ne pastra constiinta dreapta si sigura, daca o avem, iar daca nu o avem trebuie sa facem totul pentru a ne-o câstiga si a ne-o întari, caci aceasta este singura calauza ce ne duce la Dumnezeu. În acest scop, trebuie sa ne ferim de orice iluzii si sa împiedicam deformarea si degenerarea ei în constiinta gresita si laxa.

Cum se poate deforma constiinta si cum poate deveni gresita si laxa? Prin nepasarea fata de pacat. A nesocoti pacatele mici, lesne-iertatoare, a nu-ti face proces de constiinta din acestea, a le socoti o nimica toata, este a-ti toci sensibilitatea fata de pacat si a aluneca pe panta pacatului de moarte. De la un timp acesta nu-ti mai provoaca oroare, tu nu-l vezi în toata monstruozitatea ca mai înainte, îl tratezi cu indulgenta, îti justifici greseala cu fel de fel de false argumente si pretexte, pentru ca pâna la urma sa ajungi sa spui ca totul e ceva fieresc. Astfel, constiinta ta pe care nu ai ascultat-o nu-ti mai vorbeste. S-a întunecat si a adormit. De acum comiti pacatul de moarte fara nici o remuscare. Ajuns în acest stadiu, pacatosul si-a decapitat constiinta - precum odinioara Irod la decapitat pe Ioan Botezatorul -, ca sa nu-l mai mustre pentru faradelegile comise. Pacatosul comite raul cu linistea cu care savârseste binele si astfel constiinta lui laxa, care l-a dus la nepasare si în final la împietrirea inimii, îi deschide calea aproape sigura spre osândire.

Desigur, la aceasta stare de amortire si împietrire a pacatosului contribuie si influenta mediului social, cu prejudecatile si maximele imorale în care se complace, apoi contactul cu persoane vicioase, dar, în ultima instanta, singurul responsabil pentru dezastrul spiritual în care a ajuns ramâne pacatosul însusi, pentru ca nu a ocolit factorii negativi si nu si-a pus ordine în lumea sa interioara, necombatând impulsurile rele ale firii; astfel, neconformându-si conduita crezului sau normelor morale dictate de constiinta, a ajuns sa-si schimbe crezul dupa conduita. De câte ori ne este dat sa întâlnim oameni care îsi justifica, cu un aer de inocenta, conduita - atitudini, gesturi, fapte condamnabile -, laudându-se ca ei lucreaza conform constiintei lor. Da, însa ei nu vad ca însasi aceasta constiinta a lor, dupa care s-au calauzit, este eronata, fiind deformata si falsificata de interesele lor egoiste, de patimile de care s-au lasat condusi, si care pâna la urma au stins în ei luminile constiintei drepte, si astfel ei acum orbecaie în întuneric. Asa se face de pilda ca omul mândru nu-si vede mândria; el crede ca toate laudele ce i se aduc corespund adevarului, si considera false si dusmanoase criticile juste si binevoitoare din partea adevaratilor prieteni. Nerecunoscându-si scaderile si patimile, unul ca acesta nu se va îndrepta, ci va merge din rau în mai rau, adâncindu-se tot mai mult în bezna. La aceasta stare se refera Mântuitorul în fragmentul Evanghelic de azi, când compara, atât de magistral, lumina constiintei cu lumina ochiului. "Lumina trupului este ochiul" - spune Isus. "De va fi ochiul tau curat, tot trupul tau va fi luminat. Iar de va fi ochiul tau bolnav, tot trupul tau va fi întunecat. Deci, daca lumina care este în tine este întuneric, oare întunericul însusi cât va fi?" (Matei VI, 22-24). Dupa cum prin lumina ochiului ne pastram curat trupul, tot astfel prin lumina constiintei ne pastram curat sufletul. Si daca aceasta lumina-calauza se stinge, cât de mare va fi întunericul faptelor noastre!?

Asadar, iubitii mei, avem o datorie capitala de a ne pastra nealterata lumina constiintei drepte. Cum? În primul rând, combatând orice patima si pastrând în centrul luminos al constiintei, în mod clar si precis, principiile morale privitor la îndatoririle noastre si la felul de a le îndeplini; în al doilea rând, urmând cu fidelitate si delicatete glasul constiintei, nu numai în lucrurile mari, ci si în cele marunte, bine stiind ca nepasarea în cele mici, duce la caderi în pacate tot mai mari. Vom evita influentele oamenilor usuratici si vom respecta zilnic programul de viata spirituala, din care sa nu lipseasca câteva minute consacrate meditatiei asupra unui adevar de credinta, sau asupra unei virtuti, folosind în acest scop un text din Biblie sau dintr-o carte religioasa. Astfel mintea ni se va lumina cu gânduri înalte, inima ni se va încalzi cu sentimente de iubire si daruire de sine, de renuntare în folosul aproapelui. Vom consulta pe adevaratii prieteni, care la nevoie ne vor arata si defectul dominant ce ne frâneaza înaintarea pe calea desavârsirii. Dar, dintre toate mijloacele de pastrare a puritatii constiintei, cel mai puternic si eficient ramâne practicarea zilnica a examenului de constiinta asupra felului în care ne-am îndeplinit îndatoririle fata de Dumnezeu, fata de noi însine si fata de aproapele: singur acest mijloc ne poate arata fara gres gradul de sinceritate cu Dumnezeu, cu noi însine, si cu aproapele, puritatea intentiilor si sursa caderilor noastre zilnice, deci gradul real de ascensiune spre Dumnezeu, la care ne gasim.

Întrebuintând cu statornicie aceste mijloace, pe care bineînteles le vom strabate cu spiritul rugaciunii si harurile împartasirii cu Pâinea Vietii, constiinta ne va fi totdeauna calauza dreapta si sigura în urcusul pe calea desavârsirii crestinesti. Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=39