19 Septembrie – Pălmuţa
Un preot povestea despre una dintre aceste pălmuţe pline de afecţiune pe care, de atâtea ori, ni le cârpeşte Domnul.
Terminase de celebrat Liturghia. Sacristanul îl anunţase că un domn doreşte să se spovedească. Preotul era grăbit şi se gândi să-i spună să revină mai târziu. Însă ceva îl făcu să se răzgândească şi se duse în confesional.
Penitentul începu prin a se acuza că nu se mai spovedise de douăzeci şi cinci de ani.
-«Şi cum de ai amânat atât de mult?» – îl întrebă preotul.
-«Ultima oară când am vrut să mă spovedesc, preotul mi-a spus că este ocupat şi că să revin ziua următoare. Acest lucru mi-a picat rău de tot şi m-am hotărât să nu revin. Îmi spuneam: „Dacă el nu are nici un interes să mă spovedească, de ce aş avea eu?”»
Reacţia penitentului nu este una logică şi raţională, însă este foarte omenească.
Impresionează mult de tot să te gândeşti la eficacitatea – spre bine sau spre rău – pe care o poate avea un cuvânt, o acţiune sau o omisiune. Lucruri cărora nu le dăm importanţă, pot să marcheze o viaţă întreagă.
Merită să ne oprim puţin şi să ne gândim la consecinţele pe care le poate avea ceea ce spunem, ceea ce facem sau ceea ce nu facem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu