După terminarea studiilor la Roma, părintele Maximilian s-a întors în Polonia, dar imediat după sosire s-a îmbolnăvit de tuberculoză, fiind nevoit să petreacă următorii patru ani într-un sanatoriu. Cu toate acestea, gândul lui era la Armata Maicii Domnului, rugându-se şi făcând planuri. Astfel, în 1922, cu o maşină de tipărit veche şi ruginită, publică primul număr al revistei Cavalerul Preacuratei care, cinci ani mai târziu, în 1927, beneficiind de ajutorul confraţilor din nou înfiinţata mănăstire „Cetatea Preacuratei” (Niepokalanow), precum şi de o nouă maşină de tipărit, a ajuns la 750.000 de exemplare. După ce în mai puţin de zece ani a pus în ordine disciplina religioasă şi activitatea apostolică a confraţilor, părintele Maximilian a simţit că Născătoarea de Dumnezeu îl cheamă să facă aceleaşi lucruri şi în ţările locuite de necreştini. De aceea, spre sfârşitul anului 1930, însoţit de alţi patru confraţi, a plecat la Roma pentru a cere mai-marilor bisericeşti încuviinţarea de a merge în Extremul Orient. Primind binecuvântarea (în aprilie 1931), ajunge la Nagasaki unde, în secolul al XVI-lea, şase călugări franciscani au fost răstigniţi pentru că au propovăduit Evanghelia lui Cristos.
Abia ajuns în Japonia, părintele Maximilian, deşi total lipsit de mijloace materiale, a hotărât ca în luna următoare, luna mai, să tipărească primul număr al revistei Cavalerul Preacuratei în limba japoneză. Ca şi în Polonia, un creştin bogat din Nagasaki i-a dăruit o maşină de tipărit mică, dar modernă, luând totodată asupra lui şi cheltuielile de construire a mănăstirii „Cetatea Preacuratei” (Seibo no Kiski). Articolele în limba latină scrise de părintele Maximilian pentru revistă au fost repede traduse în japoneză, iar la sfârşitul lunii mai a anului 1931 a apărut Mugenzai no Seibo (Cavalerul Preacuratei) în limba japoneză. Cinci ani mai târziu, ea avea peste 60.000 de abonaţi în toată Japonia.
Prevăzând însă timpuri grele pentru Polonia, în 1938 părintele Maximilian se întoarce în mijlocul confraţilor de la mănăstirea Niepokalanov. Şi, într-adevăr, pe 1 septembrie 1939, izbucni războiul. Prefectul de Varşovia îi sfătui pe călugări să se retragă în locuri mai sigure, în alte mănăstiri sau chiar în familiile lor. Când, la 17 februarie 1941, gărzile SS au ocupat pe neaşteptate mănăstirea, în ea mai erau doar câţiva călugări. Părintele Maximilian şi alţi patru confraţi mai înaintaţi în vârstă au fost arestaţi şi duşi la închisoarea „Paviak” din Varşovia. Iată cum descrie un martor ocular – Gniadek – prima întâlnire a părintelui Maximilian cu gărzile închisorii: „Când [inspectorul nazist] l-a văzut pe părintele Kolbe în haina călugărească, am avut impresia că l-a lovit cineva în cap... Prinse crucea părintelui Kolbe şi smulgându-i-o cu greutate strigă: «Şi tu mai crezi în astea?» La care părintele Kolbe, cu mult calm, răspunse: «Cred, şi încă cum!» Inspectorul schimbă feţe-feţe de mânie. Fără să mai stea pe gânduri, îl lovi pe părintele Kolbe peste faţă. Repetă de trei ori întrebarea şi cum de trei ori primi acelaşi răspuns, de trei ori îl pălmui... Cu toate acestea, părintele Kolbe rămase cu totul calm şi singurul semn al celor întâmplate erau vânătăile şi urmele de sânge de pe faţă... După ce inspectorul plecă, părintele Kolbe a început să se plimbe prin celulă rugându-se... Încercă să ne calmeze spunând: «Ăsta e numai un lucru de nimic; îndur totul pentru Măicuţa Sfântă.»” (3)
De la închisoarea „Paviak”, pe 28 mai 1941, împreună cu alţi 320 de prizonieri, părintele Maximilian a fost transferat în lagărul din Oświęcim (Auschwitz), unde începu cu adevărat Vinerea Mare a vieţii lui, descrisă aproape zi cu zi de mai mulţi martori oculari. Ajuns la Auschwitz în seara aceleiaşi zile, părintele Maximilian a primit numărul de înregistrare 16.670, fiind repartizat, ca preot, la sectorul de muncă forţată. Aici trebuia să tragă carele încărcate cu pietre pentru construirea zidului din jurul crematoriului. Deţinuţii erau obligaţi să fugă cu carele încărcate, pentru a nu se expune loviturilor din partea paznicilor înşiraţi la câte 10 metri distanţă unul de altul. Dar nu după mult timp, din sectorul de muncă forţată a fost transferat în sectorul 14, al muncilor agricole, având ca supraveghetor un gardian pe nume Krott, vestit pentru cruzimea metodelor sale. Iată mărturia unui deţinut pe nume Szweda, care dovedeşte din plin acest lucru: „[Krott] încărcă pe spatele părintelui Kolbe bucăţi de lemn greu, alese anume, şi-i porunci să alerge. Când părintele Kolbe căzu la pământ, îl lovi cu cizma peste faţă şi în stomac, şi-l izbi cu bastonul... În timpul pauzei de prânz, printre batjocuri şi înjurături, îi ordonă să se întindă pe un trunchi de copac; porunci apoi unui subaltern mai puternic să-i dea cincizeci de lovituri. Părintele Maximilian nu se mai mişca. A fost aruncat în noroi şi acoperit cu nuiele.” (4) În urma acestui fapt, petrecut pe 14 iunie, a fost transportat la spitalul lagărului. Avea faţa acoperită de vânătăi, privirea slăbită şi o febră îi ardea corpul atât de tare, încât nu-şi mai putea mişca limba. După trei săptămâni, febra nedând semne de ameliorare, medicii au crezut că este bolnav de tifos exantematic şi au hotărât transferarea lui, pe 3 iulie, în pavilionul contagioşilor. Fiindcă acesta era supraaglomerat, părintele Maximilian, împreună cu alţi bolnavi, a fost trimis din nou în sectorul 14.
Dar, pe 28 iulie 1941, în acest sector s-a petrecut un fapt care a zguduit tot lagărul: unul dintre deţinuţi a reuşit să fugă. În lagăr era o lege conform căreia, pentru fuga unui deţinut, alţi zece din acelaşi grup erau osândiţi să moară de foame închişi în celulele din subsolul lagărului. Când, în seara zilei de 28 iulie, se făcu apelul şi se constată că unul dintre deţinuţi lipsea, o groază îi cuprinse pe toţi. După apelul din seara zilei următoare, comandantul lagărului, însoţit de un ofiţer şi de câţiva gardieni, se apropie de grupul 14 şi citi următoarea sentinţă: „Deoarece prizonierul fugit ieri nu a fost prins până acum, zece dintre voi vor merge la moarte!” Apoi trecu la alegerea victimelor, pe care le arăta cu mâna. Iată câteva mărturii despre aceste clipe de groază, printre care şi cea a lui Francisc Gajowniczek, pentru care şi-a dat viaţa părintele Maximilian: „După fuga unui prizonier din grupul nostru, am fost aliniaţi pe zece rânduri pentru apelul de seară. Mă găseam în acelaşi rând cu părintele Kolbe; ne despărţeau doar trei-patru prizonieri. Lagerführer-ul Fritsh… mă indică şi pe mine cu degetul. Am ieşit din rând şi mi-a scăpat un strigăt de deznădejde că aş fi vrut să-mi mai văd o dată copiii. După câteva clipe, ieşi din rând un prizonier, oferindu-se pe sine în locul meu… Un gardian îl conduse spre grupul celorlalţi nouă deţinuţi condamnaţi la moarte, iar mie îmi porunci să mă întorc în rând.” (5) Voi mai cita încă două mărturii, deoarece ne oferă unele detalii semnificative: „După alegerea celor zece condamnaţi, părintele Maximilian ieşi din rând şi, scoţându-şi boneta, se opri în faţa comandantului spunându-i: «Sunt preot catolic polonez; sunt bătrân [avea doar 47 de ani – nn.], vreau să merg eu la moarte în locul lui [şi arătă spre Gajowniczek], pentru că el are soţie şi copii...». Comandantul, surprins, părea că nu mai găseşte forţa să vorbească. După o clipă, cu un gest al mâinii, pronunţând un singur cuvânt: «Afară!», îi ordonă lui Gajowniczek să se întoarcă în rând. În acest fel, părintele Maximilian luă locul condamnatului.” (6) O altă mărturie, a unui deţinut pe nume Stemler, o completează pe cea de mai sus: „Sunt profund convins că şeful lagărului a acceptat ca prizonierul ales de el să fie înlocuit de părintele Kolbe numai pentru că părintele Kolbe era preot. El l-a întrebat clar: «Cine eşti?» Şi primind răspunsul îl transmise tovarăşului său: «E un Pfaffe (un popă)». Abia atunci comandantul Fritsh spuse «Accept!» De acest lucru m-am convins imediat.” (7)
Apelul de seară se sfârşise şi vestea despre cele întâmplate s-a răspândit în tot lagărul. Cu purtarea sa eroică şi cu dăruirea vieţii sale de bunăvoie, părintele Maximilian a zguduit inimile tuturor prizonierilor din lagărul de la Auschwitz. Chiar şi gardienii germani au rămas uimiţi în faţa acestui gest. Deţinutul Wlodarski, însărcinat cu curăţenia în biroul şefului buncărului, mărturiseşte că „părintele Kolbe a trăit mai mult decât ceilalţi, că îi susţinea sufleteşte pe ceilalţi, că se ruga cu prizonierii. Şeful buncărului îl considera pe părintele Kolbe un om extraordinar de curajos, de-a dreptul un erou supraomenesc. El sublinia, de asemenea, că persoana părintelui Kolbe, calmul său, îi impresiona până şi pe SS-iştii care supravegheau buncărul. Spunea că pentru SS-işti ceea ce a făcut el a constituit de-a dreptul o zguduire psihică”. (8)
Şi totuşi, acest gest extraordinar nu a fost decât un mijloc spre un scop şi mai înalt: să-i însoţească pe ceilalţi nouă condamnaţi la moarte pe ultima bucată de drum. Unuia dintre cei zece i-a redăruit viaţa aici pe pământ, iar celorlalţi nouă dorea să le deschidă porţile veşniciei: „Din celula unde erau nefericiţii se auzeau în fiecare zi rugăciuni spuse cu voce tare, rozariul şi cântece religioase la care se alăturau şi prizonierii din celelalte celule... Rugăciunile calde şi cântările către Preasfânta Fecioară se răspândeau peste tot în subteran. Mi se părea că sunt în biserică... Părintele Maximilian se comporta eroic: nu cerea nimic şi nu se plângea de nimic; îi încuraja pe ceilalţi şi îi îndemna să spere... Gardienii ştiau dăruirea lui. De aceea ziceau între ei: «Preotul ăsta e chiar un om de treabă! Până acum nu am mai avut aici unul ca el.»” (9)
După două săptămâni petrecute în buncărul morţii, din cei zece condamnaţi au mai rămas patru, printre care şi părintele Maximilian. Cu toate acestea, comandantul lagărului considera că lucrurile merg prea încet, astfel că, la începutul săptămânii a treia, la 14 august 1941, a ordonat directorului infirmeriei, pe nume Boch, să facă fiecăruia o injecţie cu stricnină, în mâna stângă. Părintele Maximilian, cu rugăciunea pe buze, a întins singur infirmierului braţul. Secretarul şi traducătorul buncărului, Borgowiec, mărturiseşte că „intrând în celulă după plecarea lui Boch, l-a găsit pe părintele Maximilian stând rezemat de zid, cu ochii deschişi, concentraţi într-un punct şi cu capul plecat uşor într-o parte. Faţa senină şi frumoasă strălucea cuprinsă de o lumină supranaturală... Trupul îi era curat şi luminos. Oricine ar fi rămas marcat de poziţia lui şi ar fi avut impresia că se află în faţa unui sfânt. Chipul său strălucea de seninătate, spre deosebire de chipurile celorlalţi morţi, întinşi pe paviment, asudaţi şi cu semnele suferinţei pe faţă” (10). Împreună cu bărbierul lagărului, Borgowiec a spălat trupul părintelui Kolbe, l-a aşezat într-un sicriu de lemn şi l-a pus în camera mortuară a lagărului. De aici, după câteva ore, a fost dus la crematoriu pentru a fi incinerat. Astfel, în ajunul sărbătorii Adormirii şi Înălţării la ceruri a Maicii Domnului, părintele Maximilian Kolbe a trecut şi el în Împărăţia Cerurilor, primind de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cele două coroane din visul pe care-l avusese în copilărie.
Cu toate că războiul a mai durat încă patru ani lungi, vestea morţii părintelui Kolbe s-a răspândit repede în toată lumea. În anul 1948, în urma mai multor semnalări de minuni şi a multor cereri din partea credincioşilor, Sfântul Scaun a autorizat începerea procesului ordinar de beatificare, pentru ca, în 1960, Papa Ioan al XXIII-lea să aprobe începerea proceselor apostolice. Pe 30 ianuarie 1969, Comisia Pontificală a recunoscut caracterul eroic al virtuţilor, mai ales al virtuţii dragostei faţă de aproapele, iar pe 8 mai 1970, Papa Paul al VI-lea a aprobat minunile şi a declarat că se poate purcede la slujba de beatificare. Data fixată a fost 17 octombrie 1971, la împlinirea a şaizeci de ani de la întemeierea Armatei Maicii Domnului. După unsprezece ani, pe 10 octombrie 1982, Papa Ioan Paul al II-lea a decretat ca „Maximilian Maria Kolbe, care, în urma beatificării, era venerat ca mărturisitor, să fie de acum înainte venerat «şi ca martir»” (11).
Fragment din conferinţa prezentată la colocviul „Martiriul creştin în Antichitate şi în secolul XX”, Sighet, 3-5 iunie 2011.
(1) Cf. A. Ricciardi, Beato Massimiliano Maria Kolbe, Roma, 1971, S. Ragazzini, San Massimiliano Kolbe. Vita, spiritualità e martirio, Borgonuovo di Pontecchio Marconi (Bologna), 1999 şi L. M. Faccenda, Ho visto Padre Kolbe, Bologna, 1972.
(2) Cf. P. Tocănel, „Părintele Maximilian Kolbe”, în Bună Vestire, anul X, nr. 4, octombrie-decembrie 1971, pp. 15-16.
(3) A. Ricciardi, Beato Massimiliano Maria Kolbe, pp. 351-352. Aceeaşi mărturie şi în S. Ragazzini, San Massimiliano Kolbe, p. 259.
(4) A. Ricciardi, Beato Massimiliano Maria Kolbe, p. 374.
(5) A. Ricciardi, Beato Massimiliano Maria Kolbe, p. 394.
(6) Mărturia unui deţinut pe nume Wlodarski, redată în A. Ricciardi, Beato Massimiliano Maria Kolbe, p. 395.
(7) A. Ricciardi, Beato Massimiliano Maria Kolbe, p. 396.
(8) În A. Ricciardi, Beato Massimiliano Maria Kolbe, p. 401.
(9) Mărturia lui Borgowiec, în A. Ricciardi, Massimiliano Maria Kolbe, pp. 400-401 şi S. Ragazzini, San Massimiliano Kolbe, p. 273.
(10) A. Ricciardi, Beato Massimiliano Maria Kolbe, p. 402 şi S. Ragazzini, San Massimiliano Kolbe, p. 274.
(11) La 19 ianuarie 1982, Ioan Paul al II-lea semna Decretul de începere a procedurii de canonizare a Fericitului Maximilian Maria Kolbe, acordând în acelaşi timp şi dispensa de a ocoli canonul 2138 din Codex Juris Canonici care prevedea necesitatea de a examina noi minuni pentru a se putea face canonizarea unui fericit. În 1941, când Maximilian Kolbe îşi dăruia viaţa în lagărul de la Auschwitz, Karol Wojtyła avea 21 de ani. Încă de atunci, între cei doi s-au creat legături profunde. O dovadă în acest sens sunt predicile, conferinţele, emisiunile radiofonice, etc. ale Cardinalul de Cracovia Karol Wojtyła, adunate mai târziu în volumul Massimiliano Kolbe. Patrono del nostro difficile secolo, Città del Vaticano, 1982.
Sursa: http://www.oglindanet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=742:maximilian-kolbe-martirul-venerat-de-eugene-ionesco&catid=34:titluri-ediie-curenta&Itemid=27
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu