4 Februarie – Femeia lui Cezar
Plutarh povesteşte, în viaţa lui Iuliu Cezar, că unul dintre cei mai zvăpăiaţi căpitani ai ultimei republici romane, Clodio Publio Pulcro, s-a îndrăgostit de Pompeia, femeia lui Iuliu Cezar. Întrucât nu reuşea nicidecum să se apropie de dânsa, a pus la cale o capcană. S-a îmbrăcat în femeie şi, folosindu-se de ocazia pe care i-o oferea celebrarea sărbătorii Zeiţei Bona (la care se permitea intrarea în casă doar a femeilor), reuşi să intre în locuinţa lui Cezar.
A fost descoperit, însă a reuşit să fugă. Cezar, deşi era convins de nevinovăţia femeii sale, a repudiat-o, justificându-şi divorţul său în faţa Senatului cu celebra frază:
„Femeii Cezarului nu-i este de ajuns să fie cinstită. Trebuie să şi pară!”
A avea, a poseda şi a fi: trei categorii pentru care omul se pune în mişcare. Ioan Paul al II-lea vorbea despre necesitatea de a „da întâietate lui a fi”.
Fără îndoială, ceea ce este important este ceea ce cineva este. Însă aceasta nu înseamnă că nu contează, că nu are nici o valoare, ceea ce cineva are şi ceea ce pare. Nu este, nu trebuie să fie primul aspect, însă contează.
„Nici o virtute nu este virtute dacă nu este prudentă”, spunea Sfântul Toma. Nu este prudent să pari a fi ceea ce nu eşti, cu excepţia cazului în care vrei să fii ceea ce pari. În acest caz, ceea ce se încearcă a fi afectează, pozitiv sau negativ, ceea ce eşti.
Ceea ce este fundamental: a căuta să fiu ceea ce trebuie să fiu, iar a fi fiu al lui Dumnezeu înseamnă foarte mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu