20 Septembrie – Instinct matern
O femeie, mamă a şase copii, dintre care unul preot, ajungând la vârsta
de optzeci de ani suferă o gravă demenţă senilă. Începând din acel moment capul
a încetat de a o mai ajuta.
Într-o zi, una dintre fiicele sale era cu un căţel în braţe. La un
moment dat, pentru ca să lucreze puţin, i-a spus bătrânei sale mame:
-«Ţine-mi puţin căţelul că mă duc să fac ceva şi mă întorc îndată.»
Când s-a întors, mama sa mângâia căţelul, ca şi cum ar fi încercat să-l
adoarmă, în timp ce îi repeta: „Tatăl nostru care eşti în ceruri…”.
Faptul de a ţine căţelul în braţe
trezi în bătrânică instinctul său de mamă. Însă instinctul mamei care a fost
întotdeauna: o mamă profund creştină.
Acea bună mamă, în demenţa sa, îl
trata pe câine ca şi cum ar fi fost copilul său, ca şi cum ar fi avut suflet.
Astăzi, din păcate, multe mame îi educă pe copiii lor ca şi cum nu ar avea
suflet, ca şi cum, să-mi fie cu iertare, ar fi câini.
Câte mame îi învaţă pe copiii lor
să se roage? Câte îi învaţă să se gândească la Dumnezeu şi la cer?
