Penitenciarele, chiar dacă par locuri ale lipsirii de libertate, al izolării de lume și al uitării, sunt în același timp și un prilej de ispășire, de reorganizare a vieții și de a încerca să îți croiești un nou drum în viață după eliberare.
Chiar dacă ești închis nu înseamnă că ești cu adevărat, sufletul este mereu liber. Îmi aduc aminte că citeam undeva că cineva, în închisoare fiind, și-a făcut un soi de jurnal/carte cu imaginile cele mai frumoase decupate din diverse reviste și lipite acolo pentru a „respira” aerul libertății, imaginându-și că poate ajunge, chiar este în acele locuri.
Mulți îi critică pe cei care au „călcat strâmb”, dar oare noi suntem întreptățiți să arătăm cu degetul. Oare nu și nou am comis în anumite momente lucruri pentru am merita judecata? De ce am judeca noi?
Să vă spun o poveste (din păcate adevărată)!
Am auzit această mărturie de curând. Se vorbește despre o femeie care în urmă cu aproape o jumătate de secol a fost condamnată și închisă pentru faptul că și-a omorât propriul tată. Deși foarte tânără, anumite circumstanțe și probe de la acea vreme, au arătat că ea este vinovată. În zadar a încercat să se apere, judecătorii aveau destule motive pentru a o condamna. Închisă fiind a căutat consolare în diverse practici religioase și prin ocuparea timpului cu diverse activități ca lectura, studiul, munca manuală, spălatul rufelor, brodatul etc. Și-a petrecut în închisoare cei mai frumoși ani ai tinereții considerându-se mereu nevinovată, însă nimeni nu a crezut în adevărul ei. După 30 de ani a fost eliberată. Fața ei se schimbase la fel ca fața lumii.
S-a retras, pentru un timp, prin alte locuri decât cele natale pentru a uita durerile provocate de ele, însă într-o zi s-a întors acolo. Lumea o privea dușmănos și neîncrezător, încerca să-și găsească ceva de lucru, dar toți o îndepărtau de casele lor ca pe o boală. A început să lucreze în particular și prin cineva să își vândă munca propriilor mâini pentru ca astfel să nu moară de foame. A fost izolată de lume atât de adânci ani și acum, din cauza unei judecăți prea aspre, trebuia să trăiască în continuare în izolare.
După aproape cinci ani de la eliberare, dosarul ei se redeschidea din niște motive cu totul bizare. Întristarea a cuprins-o și deznădejdea la fel. Iar procese, procese lungi și obositoare. Dar iată că și acestea au avut un folos. Probele au fost reevaluate și, datorită tehnicilor de ultim moment, s-a dovedit nevinovăția ei și chiar s-a putut identifica adevăratul făptaș al crimei care de fapt era o rudă apropiată a acesteia.
Oare suntem noi în măsură să judecăm? Oare putem noi să-i refuzăm omului a doua șansă? Oare noi nu am putea fi puși în situația în care să cerem, să căutăm și să dorim o a doua șansă?
Vezi și programul inițiat de suntemprodusulmediului.ro.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu