Într-o lume în care minciuna apare la fiecare pas
şi într-o vreme în care sinceritatea este considerată de unii desuetă,
a-ţi recunoaşte vinovăţia şi a-ţi mărturisi păcatele pot fi luate în
derâdere. Însă mărturisirea păcatelor are cel puţin trei beneficii care o
fac nu doar necesară, ci şi de dorit.
În
primul rând, mărturisirea greşelilor faţă de cei cărora le-am greşit ne
ajută să refacem relaţiile deteriorate, distruse. Poate un gând
nepotrivit, poate o situaţie în care am nedreptăţit cu voie sau fără
voie, poate un moment în care am gândit sau am acţionat fără a ţine cont
de consecinţe - toate au avut puterea de a răni, explică eseistul
creştin Kathleen Norris.
Iar începutul mărturisirii
greşelilor faţă de ceilalţi, care poate începe în familia bisericii se
poate extinde în viaţa noastră de zi cu zi. „Noi nu suntem creştini doar
în timpul slujbei de duminică: credinţa noastră se reflectă în viaţa de
zi cu zi. Atunci când ne amintim că ne-am smerit în faţa lui Dumnezeu,
suntem atenţi ca fiecare pas pe care îl facem să fie unul de armonie, nu
de dezbinare între oameni", afirmă Norris.
În al doilea
rând, mărturisirea păcatelor are şi scopul înţelegerii harului lui
Dumnezeu faţă de cei care greşesc. Mântuirea de păcat nu este ceva ce
omul poate obţine singur, la fel şi conştienţa stării greşite în care se
află. Numai dacă ne gândim cât de greu ni se pare să spunem: „Îmi pare
rău" sau „Iartă-mă" şi vom înţelege de ce mărturisirea necesită un
efort. Însă exerciţiul făcut în biserică, atunci când suntem în prezenţa
lui Dumnezeu, este ceva ce ne face să înţelegem că nu suntem singuri şi
că această dispoziţie de a fi iertaţi şi de a ierta este ceva ce
trebuie încorporat în fiecare zi.
În plus, penitenţa în
faţa lui Dumnezeu va ajunge astfel să fie o uşurare de povara
vinovăţiei, nu o povară în sine. Va fi un demers aşteptat cu nerăbdare,
nu unul detestat şi amânat la nesfârşit, completează John D. Witvliet,
director al Institutului Calvin de Închinare Creştină, din Michingan.
În
al treilea rând, mărturisirea păcatelor aduce înnoire. Pe de o parte,
avem parte de înnoirea minţii care înţelege că omul, prin puterea lui,
nu poate decât să greşească faţă de el însuşi, de ceilalţi şi de
Dumnezeu. Îndepărtarea de El nu are loc doar în viaţa hoţilor,
preacurvarilor, ucigaşilor şi a „adevăraţilor păcătoşi". Toţi greşim cu
mintea, vorba şi fapta - toţi suntem păcătoşi, arată autorul creştin
Enuma Okoro.
Atunci când recunoaştem că suntem păcătoşi
şi greşim invităm Duhul Sfânt pentru a ne îndrepta şi călăuzi viaţa şi
pentru a crea în noi dorinţa de a fi mântuiţi.
