Într-un
limbaj actual, am putea spune că Sf. Vasile era „sfânt din
moşi-strămoşi”; familia lui număra un frumos mănunchi de sfinţi: sfinte
au fost bunica Mariana, mama Emilia, sora Macrina; sfinţi au fost fraţii
Petru, episcop de Sebaste, şi Grigore, episcop de Nissa. Pe lângă
acestea, a fost intim prieten cu un alt sfânt Grigore, episcop de
Nazianz, care, în calendarul bisericesc, este aşezat alături de Sf.
Vasile, deoarece a împărtăşit de aproape strădaniile lui pentru
sfinţirea vieţii, au avut aceeaşi formaţie culturală şi au nutrit
aceleaşi aspiraţii pentru viaţa de mănăstire. Sfântul Vasile este, de
altfel, considerat pionierul vieţii mănăstireşti din porţile de Răsărit
ale Bisericii; în anul 358, împreună cu prietenul său, într-o chilie
solitară în apropierea localităţii Neocesarea din Pont, au redactat două
importante Pravile, regulamente de viaţă călugărească; ele au orientat
viaţa călugărilor care, după numele lui, se numesc „bazilitani”.După cum s-a întâmplat şi altor personaje ilustre, nu a putut să se bucure decât pentru foarte puţin timp de singurătatea şi liniştea atât de dragi inimii lui. Fiind sfinţit preot şi îndată chemat să conducă episcopia de Cezareea Capadociei, a trebuit să se consacre cu toate puterile apărării adevărului învăţăturii creştine împotriva greşelilor susţinute de arianism, mişcare devenită puternică prin sprijinul acordat de împăratul Valenţe.
Vasile a preluat astfel misiunea Sfântului Atanasie şi, asemenea lui, a ştiut să se sprijine pe autoritatea pontificelui roman pentru a înfrânge greşeala.
Dar nu activitatea lui teoretică, doctrinală, i-a adus, încă pe când era în viaţă, denumirea de „Cel Mare”.
Ceea ce i-a atras această denumire a fost activitatea sa practică, la care trebuie adăugate predicile răsunătoare pe care le ţinea, cărţile străbătute de un deosebit entuziasm, cum este Scrisoarea către tineri, şi o vastă corespondenţă.
Subiectul la care revenea cel mai des şi cu mai mare forţă era caritatea, ajutorarea celor lipsiţi. Adresându-se unui interlocutor, astfel se exprima: „Tu zici: Pe cine am păgubit păstrând numai pentru mine ceea ce este al meu? Dar spune-mi sincer: Ce este al tău? Cine ţi-a dat drept de proprietar peste ceea ce ai? Dacă fiecare s-ar mulţumi cu ceea ce-i este necesar şi ar da săracilor ceea ce-i prisoseşte, nu ar exista nici săraci, nici bogaţi”. Şi el nu s-a mulţumit doar cu vorbe. La marginea oraşului Cezarea, prin munca şi dărnicia lui, a luat fiinţa o adevărată cetate a carităţii: sanatorii, azile, spitale, laboratoare şi şcoli de meserii. Sf. Grigore din Nazianz era născut la Arianze, în Capadocia, astăzi Asia Mică. A făcut studii strălucite la Atena, unde a legat o strânsă prietenie cu viitorul Vasile cel Mare; împreună au hotărât să se retragă în singurătate, dar voia lui Dumnezeu a fost altfel.
Numele Vasile derivă din adjectivul în limba greacă basileios, care înseamnă „regesc”, şi provine din cuvântul basileus – „rege”. În unele regiuni, este şi nume de familie.
