“Așa
precum corpurile ce tind în jos, dacă pornesc la vale, chiar dacă
nimeni nu le mai împinge după prima mișcare, se avântă în ele însele
într-o mișcare și mai repezită în jos, atâta vreme cât rămân cu chipul
înclinat și supus acestei porniri, neaflându-se nimic care, prin
împotrivire, să oprească pornirea lor, tot așa, dar dimpotrivă, sufletul
eliberat de împătimirea sa pământească se avântă ușor și repede în
mișcarea către cele de sus, ridicându-se de la cele de jos, spre
înălțime.
Și nefiind nimic care să-i oprească de sus pornirea
(pentru că firea binelui este atrăgătoare pentru cele ce privesc spre
el), sufletul se ridică mereu mai sus de la sine, întinzându-se împreună
cu dorința după cele cerești spre cele dinainte, cum zice Apostolului
(Flp 3, 14), continuând zborul spre ceea ce este mai sus.Pentru aceasta zice că și marele Moise, urcând mereu, nu
se oprește niciodată din urcuș, nici nu-și pune vreun hotar în mișcarea
spre înălțime, ci, odată ce a pus piciorul pe scara ce se sprijină de
Dumnezeu, cum spune, Iacov, pășește pururea spre treapta de deasupra și
nu încetează niciodată să se înalțe, prin aceea că mereu descoperă ceva
deasupra treptei atinse în urcușul spre înălțime.
Dar
ridicat prin astfel de înălțări, arde încă de dorință și e flămând de
și mai mult. Și însetează încă de cele cu care să adăpa cât putea. Și,
ca și când nu s-ar fi împărtășit încă, se roagă să dobândească, cerând
lui Dumnezeu să i Se arate, nu cât poate să vadă, ci cât este Acela.
Iar mie mi se pare că aceasta o pătimește printr-o simțire de dragoste a sufletului simțitor față de Cel prin fire bun, suflet pe care nădejdea îl atrage pururea de la binele atins la binele văzut mai sus, aprinzându-i, prin ceea ce a dobândit, dorința spre ceea ce e ascuns. De aceea fierbintele îndrăgostit de Cel frumos, bucurându-se de Cel ce se arată mereu mai sus, ca de un chip al Celui dorit, dorește să se împărtășească de însăși fața arhetipului. Căci aceasta o voiește rugămintea îndrăzneață a dorinței ce trece peste toate hotarele: să se bucure de Cel frumos nu prin oglinzi și chipuri, ci față către față.
Iar glasul dumnezeiesc îi dă ceea ce cere prin cele ce nu-i dă, arătându-i prin puține cuvinte un adânc nemăsurat de înțelesuri. Căci marea dărnicie a lui Dumnezeu a binevoit să împlinească dorința lui, dar nu i-a făgăduit vreo încetare și săturare a dorinței. Pentru că nu S-ar arăta slujitorului pe Sine însuși, dacă ceea ce se vede din El ar fi de așa fel, că ar face să înceteze dorința celui ce vede. Căci a vedea pe Dumnezeu cu adevărat stă în aceea că cel ce privește spre El nu ajunge niciodată la sfârșitul dorinței de a-L vedea.”
Grigore de Nyssa, Despre viața lui Moise
Iar mie mi se pare că aceasta o pătimește printr-o simțire de dragoste a sufletului simțitor față de Cel prin fire bun, suflet pe care nădejdea îl atrage pururea de la binele atins la binele văzut mai sus, aprinzându-i, prin ceea ce a dobândit, dorința spre ceea ce e ascuns. De aceea fierbintele îndrăgostit de Cel frumos, bucurându-se de Cel ce se arată mereu mai sus, ca de un chip al Celui dorit, dorește să se împărtășească de însăși fața arhetipului. Căci aceasta o voiește rugămintea îndrăzneață a dorinței ce trece peste toate hotarele: să se bucure de Cel frumos nu prin oglinzi și chipuri, ci față către față.
Iar glasul dumnezeiesc îi dă ceea ce cere prin cele ce nu-i dă, arătându-i prin puține cuvinte un adânc nemăsurat de înțelesuri. Căci marea dărnicie a lui Dumnezeu a binevoit să împlinească dorința lui, dar nu i-a făgăduit vreo încetare și săturare a dorinței. Pentru că nu S-ar arăta slujitorului pe Sine însuși, dacă ceea ce se vede din El ar fi de așa fel, că ar face să înceteze dorința celui ce vede. Căci a vedea pe Dumnezeu cu adevărat stă în aceea că cel ce privește spre El nu ajunge niciodată la sfârșitul dorinței de a-L vedea.”
Grigore de Nyssa, Despre viața lui Moise
Sursa:alinvara.wordpress.com
