Autor: Tim Staples
Traducere: Radu Capan
Sursa: Catholic.com, 14 martie 2014
Traducere: Radu Capan
Sursa: Catholic.com, 14 martie 2014
Despre păcat
Cel mai des invocat verset din Biblie împotriva doctrinei – foarte
catolice şi foarte biblice – privind păcatul de moarte şi păcatul uşor
(venial) este Iacob 2,10-11: “Căci oricine ţine toată Legea, dar o calcă
numai într-o privinţă, se face vinovat de toate, pentru că cel care a
spus: «Să nu comiţi adulter!» a spus şi: «Să nu ucizi!»” Din acest text
deduc unii că toate păcatele sunt la fel în faţa lui Dumnezeu. Oare aşa
stau lucrurile?
Două idei ca răspuns:
În primul rând, contextul din Iacob 2 ne arată că în primele nouă
versete, Sf. Iacob vorbeşte despre a fi părtinitor, conducând spre
versetele 10 şi 11. În primul verset, Sf. Iacob spune: “Fraţii mei,
credinţa în Domnul nostru Isus Cristos nu admite părtinirile”. Şi
continuă spunând să nu fim părtinitori, spunând că dacă de exemplu dăm
atenţie bogatului în defavoarea săracului, eşuăm în a împlini “legea
împărăţiei, potrivit Scripturii: Să îl iubeşti pe aproapele tău ca pe
tine însuţi!” (v. 8). Spune apoi, în versetul 9: “dacă sunteţi
părtinitori, săvârşiţi un păcat şi sunteţi condamnaţi de Lege ca nişte
fărădelege”. Aceasta este cheia când vorbim despre respectarea
Poruncilor.
Ideea aici este că nu putem să alegem pe cei pe care să îi iubim – să
îi iubim după cum porunceşte Domnul – şi pe care nu. În Ziua Judecăţii
nu putem spune: “Dar am iubit peste şase miliarde de oameni aşa cum mă
iubesc pe mine, Doamne! Doar pe unul l-am urât!” Aici lucrurile stau
aşa: totul sau nimic. Şi Iacob întăreşte ideea printr-o paralelă: nu
putem să îi spunem lui Dumnezeu în Ziua Judecăţii: “Dar am ţinut Doamne
celelalte nouă Porunci!”
În al doilea rând, dacă citim restul versetului, vedem că Sf. Iacob
explică mai precis ce doreşte să spună: “pentru că cel care a spus: «Să
nu comiţi adulter!» a spus şi: «Să nu ucizi!», aşadar, dacă nu comiţi
adulter, însă ucizi, ai încălcat Legea”. Nu spune nimic – nu face nici
măcar vreo aluzie – cum că “toate păcatele sunt egale”. Nu spune: “dacă
comiţi adulter, eşti vinovat de ucidere, de minciună, de furt etc.” ca
şi cum nu ar fi vreo diferenţă între aceste păcate. Subiectul Sf. Iacob
nu este aprecierea gravităţii fiecărui păcat. Ceea ce doreşte el este să
sublinieze că dacă încalci una dintre aceste porunci, ai încălcat
Legea. Ceea ce spune el, în opinia mea, este că nu poţi să alegi care
poruncă să o respecţi şi care nu: trebuie să te supui tuturor
Poruncilor.
Ce este păcatul de moarte şi păcatul venial?
Catehismul Bisericii Catolice ne învaţă astfel:
[1855] Păcatul de moarte nimiceşte iubirea în inima omului printr-o
încălcare gravă a Legii lui Dumnezeu; el îl îndepărtează pe om de
Dumnezeu, [...] preferându-i un bine inferior. Păcatul lesne-iertător
lasă să subziste iubirea, chiar dacă o loveşte şi o răneşte.
[1861] Păcatul de moarte [...] atrage [...] lipsirea de harul
sfinţitor, adică de starea de har. Dacă nu este răscumpărat de căinţă şi
de iertarea lui Dumnezeu, el produce excluderea din Împărăţia lui
Cristos şi moartea veşnică a Iadului.
[1862] Omul săvârşeşte un păcat lesne-iertător când nu respectă, în
materie uşoară, măsura prescrisă de legea morală, sau când nu ascultă de
legea morală în materie gravă, dar fără conştiinţă deplină sau fără
consimţământ total.
[1863] Păcatul venial slăbeşte iubirea [...] e vrednic de pedepse
vremelnice. Păcatul lesne-iertător deliberat şi rămas fără căinţă
dispune treptat la săvârşirea păcatului de moarte. Totuşi, păcatul
venial nu ne opune voinţei şi prieteniei divine; nu rupe legământul cu
Dumnezeu. El nu privează de harul sfinţitor, de prietenia cu Dumnezeu,
de iubire şi, deci, nici de fericirea veşnică.
Ce are Biblia de spus pe această temă?
Matei 5,19: “Dacă cineva va încălca una dintre aceste Porunci
mai mici şi îi va învăţa astfel pe oameni, va fi numit cel mai mic în
împărăţia cerurilor. Dar dacă cineva le va împlini şi va învăţa astfel,
acesta va fi numit mare în împărăţia cerurilor.”
Domnul Isus Cristos ne spune aici că există “Porunci mai mici” pe
care o persoană le poate încălca şi, mai mult, că făcând aşa tot rămâne
“în împărăţia cerurilor”. Aceasta este atât o bună definiţie a păcatului
venial cât şi în perfectă concordanţă cu numărul 1863 din Catehismul
Bisericii Catolice. În alte locuri Isus ne avertizează în termeni cât se
poate de clar şi reversul: că sunt alte păcate care ne vor duce în iad –
dacă nu ne căim, evident. De exemplu, la Matei 5,22: “Dacă cineva îi
spune ‘nebunule!’ va fi condamnat la focul Gheenei”.
În acelaşi capitol 5, versetele 28 şi 29 îl citează pe Isus afirmând:
“Eu însă vă spun că oricine priveşte o femeie, dorind-o, a şi comis
adulter cu ea în inima lui. Dacă ochiul tău drept te duce la păcat,
scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci este mai bine pentru tine să piară
unul dintre membrele tale, decât să-ţi fie aruncat în Gheenă tot
trupul.” În mod clar, Isus susţine că există anumite păcate ce ne separă
de Dumnezeu pe veşnicie şi altele care nu au acest efect – există deci
păcate de moarte şi păcate veniale.
Matei 12,32: “Şi dacă cineva ar spune un cuvânt împotriva
Fiului Omului va fi iertat, dar dacă ar vorbi împotriva Duhului Sfânt nu
va fi iertat nici în lumea aceasta, nici în cea care va veni.”
Această afirmaţie a Domnului implică faptul că există anumite păcate
care pot fi iertate în viaţa viitoare şi unele care nu pot fi iertate.
Aceasta sună foarte catolic, nu este aşa?
Textul de la 2Macabei 12,39-46, care a fost scris cu circa 125 de ani
înainte de naşterea lui Isus Cristos, ne oferă un excelent fundal
istoric care luminează importanţa cuvintelor Domnului din Matei 12,32.
Citim acolo că Iuda Macabeul şi armata sa au strâns trupurile unor
camarazi de luptă, care au fost răpuşi. Când au descoperit că aceşti
bărbaţi aveau asupra lor “obiecte închinate idolilor Iamniei, de la care
îi oprea legea pe iudei” (v. 40), Iuda şi cei ce îl însoţeau au
considerat că moartea le-a venit ca pedeapsă pentru păcatul lor. Iuda şi
ceilalţi “au început să se roage, cerând ca păcatul săvârşit să fie
şters de tot” de la camarazii lor decedaţi. A mai şi strâns o sumă de
bani: “două mii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să se aducă
jertfă pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa
învierii morţilor! [...] A adus jertfă de ispăşire pentru cei morţi, ca
să fie dezlegaţi de păcat”.
Acceptarea canonicităţii cărţilor 1 şi 2 Macabei nu are relevanţă
aici. Că le acceptăm sau nu ca texte inspirate nu schimbă faptul că,
dintr-o perspectivă pur istorică, ele ne oferă informaţii cruciale
despre credinţa şi practica evreilor cu puţin înainte de timpul lui
Cristos. Evreii credeau că sunt unele păcate ce pot fi iertate în viaţa
viitoare (analog cu ceea ce catolicii numesc păcate veniale) în timp ce
alte păcate nu pot fi iertate (analog cu ceea ce catolicii numesc păcate
de moarte). Aceasta este o dovadă de ordin istoric.
Unii ar putea spune că acest text menţionează doar că unele păcate
pot fi iertate în viaţa viitoare, dar nu spune nicăieri despre păcate ce
nu pot fi iertate. Şi este adevărat. Însă ştim şi că cel puţin unii
dintre evrei credeau într-o stare de separare de Dumnezeu, adică în iad,
unde păcatele nu pot fi iertate. Isus însuşi vorbeşte despre aceasta în
mai multe texte din Noul Testament. De exemplu, la Marcu 9,47-48: “Iar
dacă ochiul tău te duce la păcat, scoate-l! Este mai bine pentru tine să
intri în împărăţia lui Dumnezeu cu un singur ochi, decât, având amândoi
ochii, să fii aruncat în Gheenă unde viermele lor nu moare şi focul nu
se stinge”.
În a doua parte a acestui text, Isus citează de fapt din Isaia 66,24,
din Vechiul Testament, care face aluzie la existenţa iadului. De fapt
Domnul nu spune aici nimic nou sau revoluţionar. Conform Talmudului şi
multor scrieri evreieşti dinainte de Isus Cristos, şi de fapt conform
învăţăturii evreilor ortodocşi de astăzi, credinţa iudaică include – de
peste două mii de ani – credinţa într-un loc al pedepsei veşnice pentru
damnaţi. Între pasajele din Vechiul Testament folosite în mod istoric de
învăţaţii evrei în acest sens, Isaia 66,24 este unul dintre cele mai
frecvent invocate.
Mai important, trebuie să admitem că aceasta este credinţa în care au
crescut Isus şi Apostolii, adică aceea că unele păcate pot fi iertate
în viaţa viitoare, altele nu pot fi iertate. Şi în acest context Isus
declară acestea ca adevărate, în Noul Testament, după cum am văzut la
Matei 12,32.
1Ioan 5,16-18: “Dacă cineva îl vede pe fratele
său săvârşind un păcat care nu este spre moarte, să se roage şi Dumnezeu
îi va da viaţa; aceasta celor care săvârşesc un păcat care nu este spre
moarte. Dar există şi un păcat care este spre moarte. Nu spun ca cineva
să se roage pentru acela. Orice nedreptate este păcat, dar există un
păcat care nu este spre moarte. Ştim că oricine este născut din Dumnezeu
nu păcătuieşte, însă pe cel care este născut din Dumnezeu, El îl
ocroteşte şi Cel Rău nu se atinge de el.”
Trei idei aici:
1. Aceste versete nu pot fi mai explicite de atât când spun că există
“păcat de/spre moarte” şi “păcat care nu este de/spre moarte”. Aceasta
învaţă şi Biserica prin păcatul de moarte (păcatul care duce la moarte –
spirituală) şi prin păcatul venial (păcatul care nu duce la moarte).
2. Sf. Ioan distinge efectele păcatului mortal, respectiv venial.
Membrii Trupului lui Cristos se pot ruga pentru cineva care a comis un
păcat venial (păcat “care nu este spre moarte”), iar “viaţa” (în
greceşte zo-ay, sau viaţa divină a lui Dumnezeu) şi vindecarea îi
va fi dată prin această rugăciune. Dar când vine vorba de păcatul de
moarte, Sf. Ioan ne spune să nu ne rugăm pentru acesta. Nu înseamnă,
desigur, că nu trebuie să ne rugăm deloc pentru o persoană care a comis
păcat de moarte. Scriptura spune foarte clar că trebuie să ne rugăm
pentru “toţi oamenii” (1Timotei 2,1-2). Din context se pare că Sf. Ioan
se referă la a nu ne ruga ca Dumnezeu să dea viaţă în mod direct, prin
rugăciunea noastră. Viaţa divină şi vindecarea pot veni doar prin membri
ai Trupului lui Cristos către alţi membri, în mod direct: persoana
pentru care ne rugăm trebuie să fie deci în uniune cu Trupul lui
Cristos. În cazul păcatului de moarte, ne putem ruga doar ca Dumnezeu să
dea păcătosului harul pocăinţei, pentru ca acesta să revină în
comuniune cu Trupul lui Cristos prin Sacramentul Spovezii.
Pentru a înţelege mai bine, să ne amintim analogia folosită de Sf.
Paul pentru poporul lui Dumnezeu în 1Corinteni 12,12-27 – analogia cu
trupul fizic al unei fiinţe umane. Sf. Paul ne spune că noi toţi suntem
membre ale Trupului lui Cristos. Un deget rănit care este încă prins de
trup poate să fie vindecat de restul trupului. Acest fel de rană este
similară cu efectul păcatului venial. Un deget retezat nu poate fi însă
vindecat de restul trupului, pentru simplul fapt că nu mai este ataşat
de trup. Acest fel de rană este similară cu efectul păcatului de moarte.
La fel stau lucrurile şi în Trupul lui Cristos.
3. Imediat după ce a făcut distincţia dintre păcatul de moarte
(mortal) şi cel venial (ne-mortal), Sf. Ioan spune: “oricine este născut
din Dumnezeu nu păcătuieşte”. Ştim că Sf. Ioan nu se poate referi aici
la toate păcatele, deoarece ne-a spus deja în 1Ioan 1,8: “Dacă spunem că
nu avem păcat, ne înşelăm pe noi înşine, iar adevărul nu este în noi”.
Creştinii păcătuiesc. Este clar din context că Sf. Ioan se referă aici
la păcatul de moarte. Dacă păcătuim de moarte, suntem excluşi din Trupul
lui Cristos şi nu mai suntem în comuniune cu Dumnezeu. În acest sens,
cel care este în comuniune cu Dumnezeu nu poate păcătui mortal. Aici
avem încă o distincţie clară între păcatul de moarte şi păcatul venial.
Liste cu păcate de moarte
Am văzut deja exemple de “păcate veniale” în 1Ioan 5,16 şi Matei
5,19, dar când vine vorba de păcate de moarte în Scriptură, există în
fapt mai multe liste în diferite locuri. Însuşi Domnul nostru Isus
Cristos ne prezintă câteva în Matei 15,18-20, Apocalips 21,8 şi 22,15.
Sf. Paul ni le oferă pe celelalte în Efeseni 5,3-7, Coloseni 3,5-6,
Galateni 5,19-21 şi 1Corinteni 6,9-11. Oricare din aceste texte biblice
arată că Scriptura vorbeşte cu claritate despre păcate de moarte, dar
pentru a fi scurţi vom cita un singur pasaj.
Efeseni 5,3-6: “Cât despre desfrâu şi orice fel de necurăţie
sau lăcomie de avere, nici să nu se pomenească între voi, aşa cum se
cuvine unor sfinţi, nici vorbe obscene sau necugetate, nici glume
indecente, care nu se cuvin, ci mai degrabă rugăciuni de mulţumire
pentru că, aceasta să o ştiţi, nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom
de avere, sau care este idolatru, nu are moştenire în împărăţia lui
Cristos şi a lui Dumnezeu. Nimeni să nu vă amăgească cu vorbe goale;
căci din cauza acestora vine mânia lui Dumnezeu asupra fiilor
neascultării.”
Conform Sf. Paul, oricât de “născut din nou”, “mântuit” sau cum te
consideri, dacă ai comis astfel de păcate şi nu te căieşti de ce ai
făcut, nu vei ajunge în ceruri. În esenţă aceasta înseamnă păcatul de
moarte.
