E
sărbătoare. Iată slujitorul credincios şi înţelept pe care Domnul l-a
aşezat în fruntea familiei sale. Cu acest elogiu Biserica îl prezintă în
fiecare an credincioşilor pe Iosif din Nazaret la începutul sfintei
Liturghii din solemnitatea de la 19 martie. Îl sărbătorim la această
dată pe sfântul Iosif, soţul sfintei Fecioare Maria şi patronul
Bisericii universale.
1. Cultul sfântului Iosif: câteva repere istorice. În istoria Bisericii cinstirea sfântului Iosif are o evoluţie lentă. Rămas în umbră în primele secole ale creştinismului, Părinţii Bisericii încep să vorbească despre Iosif din Nazaret aproape exclusiv cu referire la un alt Iosif, patriarhul din Vechiul Testament. Vândut de fraţii săi în Egipt, ajuns în rang înalt la curtea faraonului, Iosif îi salvează pe toţi ai săi în timpul foamete. El înţelege evenimentele vitrege ale vieţii în perspectiva lui Dumnezeu. Făcându-se cunoscut fraţilor săi, conclude potrivit credinţei omului biblic: „Acum însă să nu vă întristaţi, nici să nu vă pară rău că m-aţi vândut aici, că Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră pentru păstrarea vieţii voastre” (Geneză 45,5).
Cultul sfântului Iosif s-a răspândit repede începând cu sfârşitul Evului Mediu şi a atins apogeul în secolul al XIX-lea. Din 1621 ziua de 19 martie este sărbătoare de poruncă în cinstea sfântului Iosif pe care papa Pius la IX-lea în 1870 l-a proclamat patron al Bisericii universale.
După Conciului Vatican II (1962-1965), deşi papa Ioan al XXIII-lea a introdus numele sfântului Iosif în canonul Liturghiei romane, cultul său cunoaşte cumva o stagnare încercându-se o reaşezare pe baze biblice mai sobre.
Pe bună dreptate, măreţia sfântului Iosif apare fundamentată teologic pe serviciul adus de el lui Mesia şi Împărăţiei lui Dumnezeu.
2. Sfântul Iosif în misterele mântuirii. Cultul sfântului Iosif reaşezat pe baze biblice reiese din rugăciunea sărbătorii: Dumnezeu a binevoit să încredinţeze ocrotirii fidele a sfântului Iosif începuturile misterelor mântuirii.
Textul de bază este cel din genealogia lui Isus Cristos, fiul lui David, fiul lui Abraham: Iacob l-a avut de fiu pe Iosif, logodnicul Mariei, din care s-a născut Isus, care se numeşte Cristos (Matei 1,16).
Ca descendent al lui David, Iosif face din Isus „fiul lui David”, ca adevărat soţ al Mariei, Iosif este „tatăl lui Isus”, păzitorul (în latină, custos - custode) şi capul Sfintei Familii. De aceea, în prefaţa Liturghiei, Biserica îl preamăreşte pe Dumnezeu dezvoltând tocmai acest lucru: „Iosif, bărbat drept, a fost ales de tine ca soţ al Fecioarei Maria şi dovedindu-se slujitor credincios şi înţelept, i-ai încredinţat sfânta Familie, ca să-l ocrotească cu iubire şi grijă părintească pe Fiul tău, unul-născut, zămislit prin adumbrirea Duhului Sfânt, pe Domnul nostru Isus Cristos”.
Sunt puse în evidenţă aici motivele iubirii poporului creştin faţă de acest bărbat „fidelis et iustus – credincios şi drept”, şi ale încrederii în puterea lui de mijlocire.
Biserica învaţă că Dumnezeu ne oferă „în viaţa sfinţilor un exemplu de urmat, în mijlocirea lor un ajutor şi în comuniunea de har o legătură de iubire fraternă” (prefaţa Liturghiei pentru sfinţi).
Acest lucru se realizează în mod cu totul particular în Iosif din Nazaret.
3. Iosif, exemplu de credinţă. Credinţa sa e simplă şi absolută precum cea a marilor patriarhi, având în comun şi mijlocul prin care Dumnezeu comunica cu ei, adică prin vis. Este o credinţă-ascultare, gata să împlinească ceea ce i se cere. Nu-i vorba de a cunoaşte unele adevăruri abstracte, cât a se bizui şi a conta pe Dumnezeu şi a se supune voinţei sale. Credinţă sa nu rămâne o simplă atitudine a inimii, dar se traduce în slujire umilă prin fapte. Era un om de puţine cuvinte şi de multe fapte. Evangheliştii, după toate cercetările lor, n-au reuşit să găsească şi să ne transmită nici un cuvânt rostit de Iosif.
El este sfântul pentru timpul nostru invadat de cuvinte, discuţii, la radio, la televiziune şi toate celelalte mijloace de comunicaţie în masă. El este omul care uită de sine, mereu gata să intervină pentru alţii, fără să pretindă ceva la schimb.
Credinţa lui Iosif reiese din Evanghelia sărbătorii care prezintă naşterea lui Isus în versiunea evanghelistului Matei 1,18-21.24a:
„Şi naşterea lui Isus Cristos a fost aşa: Maria, mama lui, era logodită cu Iosif. Mai înainte ca să locuiască ei împreună, s-a aflat că a zămislit de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, fiind drept şi nevrând s-o facă de ocară, a voit să o lase în ascuns. Dar după ce cugetase el acestea, iată că îngerul Domnului i se arătă în vis şi-i zise: „Iosife, fiul lui David, nu te teme să o iei la tine pe Maria, logodnica ta, căci ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui pe poporul său de păcate”. Trezindu-se din somn, Iosif a făcut aşa cum i-a poruncit îngerul Domnului.
Cu acest spirit o însoţeşte pe logodnica sa la Betleem, caută un adăpost, pleacă în grabă în Egipt, se întoarce şi se stabileşte la Nazaret unde petrece restul vieţii – nu ştim cât timp – muncind şi introducându-l pe Isus în meseria de lemnar, încât va fi numit „fiul lemnarului”.
Sfântul Iosif, exemplu pentru taţi, pentru păstori Bisericii, pentru muncitori.
4. Sf. Iosif, exemplu pentru taţi. Evanghelia, deşi arată clar că Isus a fost zămislit de la Duhul Sfânt, nu ezită să-l numească pe Iosif, simplu, tatăl lui Isus şi pe Isus „fiul lui Iosif” (cf. Luca 4,22). Vorbind copilului Isus despre Iosif, Maria spune „tatăl tău” (cf. Luca 2,48), şi nu tatăl tău legal sau putativ. Tată, nu este doar cel care procreează, dar şi cel care primeşte un copil ca fiu, care îl creşte cu sudoarea frunţii sale, care îşi asumă răspunderea pentru el. Şi Iosif a făcut toate acestea în mod exemplar faţă de Isus. Formarea biblică şi religioasă a lui Isus, a trecut ca pentru orice copil evreu, prin intermediul tatălui. El l-a iniţiat în cunoaşterea Sfintelor Scripturi. Cu Iosif a învăţat să spună „Abbà”, tată, înainte de a se adresa cu acest cuvânt Tatălui ceresc.
Papa Ioan Paul al II-lea a scris că paternitatea sfântului Iosif s-a manifestat în faptul de a fi făcut din viaţa sa o slujire, un sacrificiu, pentru misterul întrupării şi misiunii răscumpărătoare strâns legate de ea; în a fi folosit autoritatea legală care îi revenea asupra sfintei Familii, printr-o dăruire totală de sine, a vieţii sale, a muncii sale (cf. Îndemnul apostolic Redemptoris custos 8).
În cultura noastră care exaltă aproape unilateral dimensiunea erosului în căsătorie, figura lui Iosif aminteşte că există alte lucruri importante ce trebuie să-l caracterizeze pe un adevărat soţ şi pe un adevărat tată. Cineva poate să fi dat naştere trupeşte la mulţi copii dar să nu fie „tată” pentru nici unul dintre ei, dacă odată procreaţi, îi neglijează, sau dispare de pe scenă, lăsând ca sărmana mamă să-şi asume singură greutatea creşterii şi educării lor pentru toată viaţa.
O calitate deosebită a sfântului Iosif trebuie amintită taţilor şi soţilor: virtutea răbdării. Nu se cunoaşte despre el nici un semn de nerăbdare chiar în clipele cele mai dificile şi agitate ale sfintei Familii.
Calmul şi răbdarea soţului faţă de soţie şi ale tatălui faţă de copii sunt adevărat balsam pentru viaţa de familie. Cu răbdare se rezolvă totul şi mai bine, cu mânie şi violenţă se ruinează totul.
Există în lume regiuni în care se pare că mânia este considerată ca un drept al soţului şi un mod de a-şi manifesta bărbăţia. În realitate este semn de slăbiciune, nu de forţă.
5. Iosif, exemplu pentru păstorii Bisericii. În calitate de cap al primei „biserici domestice” care este Sfânta Familie, sfântul Iosif este model şi pentru păstorii Bisericii. De aceea a fost proclamat patron al Bisericii universale.
În Evanghelia sărbătorii se spune că „Iosif a făcut după cum i-a poruncit Îngerul Domnului şi a luat-o la sine pe soţia lui” (Matei 1,24).
În aceste cuvinte este cuprinsă misiunea pe care Dumnezeu o încredinţează lui Iosif, aceea de a fi „păzitor”, apărător, custode. Ocrotitorul cui? Al Mariei şi al lui Isus.
Această pază ce se extinde apoi la Biserică, după cum a subliniat fericitul Ioan Paul al II-lea: „Sfântul Iosif, după cum a avut o grijă iubitoare faţă de Maria şi s-a dedicat cu angajare şi bucurie în educaţia lui Isus Cristos, tot la fel păzeşte şi ocroteşte trupul său mistic, Biserica, a cărei imagine şi al cărei model este Sfânta Fecioară” (Îndemnul apostolic Redemptoris Custos 1).
Cum îşi îndeplineşte Iosif rolul de păzitor, de custode? Cu discreţie, smerenie, în tăcere, dar cu o prezenţă constantă şi o fidelitate deplină, chiar şi când nu înţelege. De la logodna cu Maria până la episodul lui Isus la vârsta de 12 ani în templul din Ierusalim, însoţeşte cu grijă şi iubire fiecare moment. Este alături de Maria, soţia sa, în momentele senine şi în cele grele ale vieţii, în călătoria la Betleem pentru recensământ şi în orele de chin şi bucurie ale naşterii; în momentul dramatic al fugii în Egipt şi în căutarea cu îngrijorare a fiului la templu; şi apoi, în viaţa de fiecare zi a casei de la Nazaret, în atelierul unde l-a învăţat meseria pe Isus.
Cum trăieşte Iosif vocaţia de ocrotitor al Mariei, al lui Isus, al Bisericii? În atenţia constantă faţă de Dumnezeu, deschis la semnele sale, disponibil la planul său, nu atât la planurile proprii. Este ceea ce Dumnezeu îi cere lui David, după cum am auzit la prima lectură (cf. 2Samuel 7,4-5.12-14.16): Dumnezeu nu doreşte o casă construită de mâna omului, ci doreşte fidelitatea faţă de Cuvântul său, de planul său. Dumnezeu însuşi construieşte casa din pietre vii marcate de Spiritul său. Iosif este „păzitor, apărător”, pentru că ştie să-l asculte pe Dumnezeu, se lasă călăuzit de voinţa sa şi tocmai de aceea este şi mai atent la persoanele care-i sunt încredinţate, ştie să înţeleagă în mod realist evenimentele, este atent la ceea ce se petrece în jurul său, ştie să ia decizi înţelepte. În el vedem cum se răspunde la chemarea lui Dumnezeu, cu disponibilitate, cu promptitudine, dar vedem şi care este centrul vocaţiei creştine: Cristos! Să-l luăm în grijă pe Cristos în viaţa noastră, să avem grijă de ceilalţi, să avem grijă de mediul înconjurător!”( cf. Papa Francisc, Omilia la început de pontificat, 19 martie 2013).
6. Sfântul Iosif, mare mijlocitor. Maestru al vieţii interioare, muncitor implicat în datoria zilnică, servitor fidel al lui Dumnezeu în continuu raport cu Isus: acesta este Iosif. De la Iosif creştinul învaţă ce înseamnă a fi în Dumnezeu şi a fi pe deplin inclus între oameni, sfinţind lumea.
Să-l frecventăm pe Iosif şi-l vom întâlni pe Isus. Să-l frecventăm pe Iosif şi o vom întâlni pe Maria, care umple mereu cu pace atelierul din Nazaret.
Revine spontan în gând apropierea dintre Iosif din Nazaret, capul sfintei Familii şi patriarhul Iosif din Vechiul Testament ajuns mare vizir în Egipt la curtea faraonului.
În timpul foametei care bântuia întreaga regiune şi locuitorii Egiptului au început să ducă lipsă de pâine, faraonul le-a spus supuşilor să se ducă la Iosif (cf. Geneză 41,55).
Ite ad Ioseph!... Mergeţi la Iosif!
Revine de asemenea elogiul adus de Biserică sfântului Iosif la începutul Liturghiei. Elogiul se inspiră, cum am spus deja, din parabola lui Isus despre servitorul fidel: „Cine este administratorul credincios şi înţelept pe care stăpânul îl pune peste servitorii săi ca să le dea hrană la timpul potrivit?... Servitorul pe care l-a pus peste toate bunurile sale? (cf. Luca 12, 42.44).
Iată slujitorul credincios şi înţelept pe care Domnul 1-a aşezat în fruntea familiei sale.
La invitaţia „Mergeţi la Iosif”, răspundem cu mobilizatoarea rugăciune către patronul Bisericii universale compusă de papa Leon XIII: „La tine alergăm, fericite Iosife, în necazul nostru şi plini de încredere cerem ocrotirea ta, după aceea a sfintei tale soţii… ”.
Îl rugăm să apere neamul cel ales al lui Isus Cristos şi să vină în ajutorul nostru în lupta împotriva puterii întunericului… Să apere sfânta Biserică a lui Dumnezeu de cursele vrăjmăşeşti şi de orice nenorocire.
Îl rugăm să-şi întindă mereu peste fiecare dintre noi ocrotirea sa, pentru ca, sprijiniţi de pilda şi ajutorul său, să trăim şi să murim în sfinţenie şi să dobândim fericirea veşnică.
Tuturor, sărbătoare frumoasă!
1. Cultul sfântului Iosif: câteva repere istorice. În istoria Bisericii cinstirea sfântului Iosif are o evoluţie lentă. Rămas în umbră în primele secole ale creştinismului, Părinţii Bisericii încep să vorbească despre Iosif din Nazaret aproape exclusiv cu referire la un alt Iosif, patriarhul din Vechiul Testament. Vândut de fraţii săi în Egipt, ajuns în rang înalt la curtea faraonului, Iosif îi salvează pe toţi ai săi în timpul foamete. El înţelege evenimentele vitrege ale vieţii în perspectiva lui Dumnezeu. Făcându-se cunoscut fraţilor săi, conclude potrivit credinţei omului biblic: „Acum însă să nu vă întristaţi, nici să nu vă pară rău că m-aţi vândut aici, că Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră pentru păstrarea vieţii voastre” (Geneză 45,5).
Cultul sfântului Iosif s-a răspândit repede începând cu sfârşitul Evului Mediu şi a atins apogeul în secolul al XIX-lea. Din 1621 ziua de 19 martie este sărbătoare de poruncă în cinstea sfântului Iosif pe care papa Pius la IX-lea în 1870 l-a proclamat patron al Bisericii universale.
După Conciului Vatican II (1962-1965), deşi papa Ioan al XXIII-lea a introdus numele sfântului Iosif în canonul Liturghiei romane, cultul său cunoaşte cumva o stagnare încercându-se o reaşezare pe baze biblice mai sobre.
Pe bună dreptate, măreţia sfântului Iosif apare fundamentată teologic pe serviciul adus de el lui Mesia şi Împărăţiei lui Dumnezeu.
2. Sfântul Iosif în misterele mântuirii. Cultul sfântului Iosif reaşezat pe baze biblice reiese din rugăciunea sărbătorii: Dumnezeu a binevoit să încredinţeze ocrotirii fidele a sfântului Iosif începuturile misterelor mântuirii.
Textul de bază este cel din genealogia lui Isus Cristos, fiul lui David, fiul lui Abraham: Iacob l-a avut de fiu pe Iosif, logodnicul Mariei, din care s-a născut Isus, care se numeşte Cristos (Matei 1,16).
Ca descendent al lui David, Iosif face din Isus „fiul lui David”, ca adevărat soţ al Mariei, Iosif este „tatăl lui Isus”, păzitorul (în latină, custos - custode) şi capul Sfintei Familii. De aceea, în prefaţa Liturghiei, Biserica îl preamăreşte pe Dumnezeu dezvoltând tocmai acest lucru: „Iosif, bărbat drept, a fost ales de tine ca soţ al Fecioarei Maria şi dovedindu-se slujitor credincios şi înţelept, i-ai încredinţat sfânta Familie, ca să-l ocrotească cu iubire şi grijă părintească pe Fiul tău, unul-născut, zămislit prin adumbrirea Duhului Sfânt, pe Domnul nostru Isus Cristos”.
Sunt puse în evidenţă aici motivele iubirii poporului creştin faţă de acest bărbat „fidelis et iustus – credincios şi drept”, şi ale încrederii în puterea lui de mijlocire.
Biserica învaţă că Dumnezeu ne oferă „în viaţa sfinţilor un exemplu de urmat, în mijlocirea lor un ajutor şi în comuniunea de har o legătură de iubire fraternă” (prefaţa Liturghiei pentru sfinţi).
Acest lucru se realizează în mod cu totul particular în Iosif din Nazaret.
3. Iosif, exemplu de credinţă. Credinţa sa e simplă şi absolută precum cea a marilor patriarhi, având în comun şi mijlocul prin care Dumnezeu comunica cu ei, adică prin vis. Este o credinţă-ascultare, gata să împlinească ceea ce i se cere. Nu-i vorba de a cunoaşte unele adevăruri abstracte, cât a se bizui şi a conta pe Dumnezeu şi a se supune voinţei sale. Credinţă sa nu rămâne o simplă atitudine a inimii, dar se traduce în slujire umilă prin fapte. Era un om de puţine cuvinte şi de multe fapte. Evangheliştii, după toate cercetările lor, n-au reuşit să găsească şi să ne transmită nici un cuvânt rostit de Iosif.
El este sfântul pentru timpul nostru invadat de cuvinte, discuţii, la radio, la televiziune şi toate celelalte mijloace de comunicaţie în masă. El este omul care uită de sine, mereu gata să intervină pentru alţii, fără să pretindă ceva la schimb.
Credinţa lui Iosif reiese din Evanghelia sărbătorii care prezintă naşterea lui Isus în versiunea evanghelistului Matei 1,18-21.24a:
„Şi naşterea lui Isus Cristos a fost aşa: Maria, mama lui, era logodită cu Iosif. Mai înainte ca să locuiască ei împreună, s-a aflat că a zămislit de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, fiind drept şi nevrând s-o facă de ocară, a voit să o lase în ascuns. Dar după ce cugetase el acestea, iată că îngerul Domnului i se arătă în vis şi-i zise: „Iosife, fiul lui David, nu te teme să o iei la tine pe Maria, logodnica ta, căci ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui pe poporul său de păcate”. Trezindu-se din somn, Iosif a făcut aşa cum i-a poruncit îngerul Domnului.
Cu acest spirit o însoţeşte pe logodnica sa la Betleem, caută un adăpost, pleacă în grabă în Egipt, se întoarce şi se stabileşte la Nazaret unde petrece restul vieţii – nu ştim cât timp – muncind şi introducându-l pe Isus în meseria de lemnar, încât va fi numit „fiul lemnarului”.
Sfântul Iosif, exemplu pentru taţi, pentru păstori Bisericii, pentru muncitori.
4. Sf. Iosif, exemplu pentru taţi. Evanghelia, deşi arată clar că Isus a fost zămislit de la Duhul Sfânt, nu ezită să-l numească pe Iosif, simplu, tatăl lui Isus şi pe Isus „fiul lui Iosif” (cf. Luca 4,22). Vorbind copilului Isus despre Iosif, Maria spune „tatăl tău” (cf. Luca 2,48), şi nu tatăl tău legal sau putativ. Tată, nu este doar cel care procreează, dar şi cel care primeşte un copil ca fiu, care îl creşte cu sudoarea frunţii sale, care îşi asumă răspunderea pentru el. Şi Iosif a făcut toate acestea în mod exemplar faţă de Isus. Formarea biblică şi religioasă a lui Isus, a trecut ca pentru orice copil evreu, prin intermediul tatălui. El l-a iniţiat în cunoaşterea Sfintelor Scripturi. Cu Iosif a învăţat să spună „Abbà”, tată, înainte de a se adresa cu acest cuvânt Tatălui ceresc.
Papa Ioan Paul al II-lea a scris că paternitatea sfântului Iosif s-a manifestat în faptul de a fi făcut din viaţa sa o slujire, un sacrificiu, pentru misterul întrupării şi misiunii răscumpărătoare strâns legate de ea; în a fi folosit autoritatea legală care îi revenea asupra sfintei Familii, printr-o dăruire totală de sine, a vieţii sale, a muncii sale (cf. Îndemnul apostolic Redemptoris custos 8).
În cultura noastră care exaltă aproape unilateral dimensiunea erosului în căsătorie, figura lui Iosif aminteşte că există alte lucruri importante ce trebuie să-l caracterizeze pe un adevărat soţ şi pe un adevărat tată. Cineva poate să fi dat naştere trupeşte la mulţi copii dar să nu fie „tată” pentru nici unul dintre ei, dacă odată procreaţi, îi neglijează, sau dispare de pe scenă, lăsând ca sărmana mamă să-şi asume singură greutatea creşterii şi educării lor pentru toată viaţa.
O calitate deosebită a sfântului Iosif trebuie amintită taţilor şi soţilor: virtutea răbdării. Nu se cunoaşte despre el nici un semn de nerăbdare chiar în clipele cele mai dificile şi agitate ale sfintei Familii.
Calmul şi răbdarea soţului faţă de soţie şi ale tatălui faţă de copii sunt adevărat balsam pentru viaţa de familie. Cu răbdare se rezolvă totul şi mai bine, cu mânie şi violenţă se ruinează totul.
Există în lume regiuni în care se pare că mânia este considerată ca un drept al soţului şi un mod de a-şi manifesta bărbăţia. În realitate este semn de slăbiciune, nu de forţă.
5. Iosif, exemplu pentru păstorii Bisericii. În calitate de cap al primei „biserici domestice” care este Sfânta Familie, sfântul Iosif este model şi pentru păstorii Bisericii. De aceea a fost proclamat patron al Bisericii universale.
În Evanghelia sărbătorii se spune că „Iosif a făcut după cum i-a poruncit Îngerul Domnului şi a luat-o la sine pe soţia lui” (Matei 1,24).
În aceste cuvinte este cuprinsă misiunea pe care Dumnezeu o încredinţează lui Iosif, aceea de a fi „păzitor”, apărător, custode. Ocrotitorul cui? Al Mariei şi al lui Isus.
Această pază ce se extinde apoi la Biserică, după cum a subliniat fericitul Ioan Paul al II-lea: „Sfântul Iosif, după cum a avut o grijă iubitoare faţă de Maria şi s-a dedicat cu angajare şi bucurie în educaţia lui Isus Cristos, tot la fel păzeşte şi ocroteşte trupul său mistic, Biserica, a cărei imagine şi al cărei model este Sfânta Fecioară” (Îndemnul apostolic Redemptoris Custos 1).
Cum îşi îndeplineşte Iosif rolul de păzitor, de custode? Cu discreţie, smerenie, în tăcere, dar cu o prezenţă constantă şi o fidelitate deplină, chiar şi când nu înţelege. De la logodna cu Maria până la episodul lui Isus la vârsta de 12 ani în templul din Ierusalim, însoţeşte cu grijă şi iubire fiecare moment. Este alături de Maria, soţia sa, în momentele senine şi în cele grele ale vieţii, în călătoria la Betleem pentru recensământ şi în orele de chin şi bucurie ale naşterii; în momentul dramatic al fugii în Egipt şi în căutarea cu îngrijorare a fiului la templu; şi apoi, în viaţa de fiecare zi a casei de la Nazaret, în atelierul unde l-a învăţat meseria pe Isus.
Cum trăieşte Iosif vocaţia de ocrotitor al Mariei, al lui Isus, al Bisericii? În atenţia constantă faţă de Dumnezeu, deschis la semnele sale, disponibil la planul său, nu atât la planurile proprii. Este ceea ce Dumnezeu îi cere lui David, după cum am auzit la prima lectură (cf. 2Samuel 7,4-5.12-14.16): Dumnezeu nu doreşte o casă construită de mâna omului, ci doreşte fidelitatea faţă de Cuvântul său, de planul său. Dumnezeu însuşi construieşte casa din pietre vii marcate de Spiritul său. Iosif este „păzitor, apărător”, pentru că ştie să-l asculte pe Dumnezeu, se lasă călăuzit de voinţa sa şi tocmai de aceea este şi mai atent la persoanele care-i sunt încredinţate, ştie să înţeleagă în mod realist evenimentele, este atent la ceea ce se petrece în jurul său, ştie să ia decizi înţelepte. În el vedem cum se răspunde la chemarea lui Dumnezeu, cu disponibilitate, cu promptitudine, dar vedem şi care este centrul vocaţiei creştine: Cristos! Să-l luăm în grijă pe Cristos în viaţa noastră, să avem grijă de ceilalţi, să avem grijă de mediul înconjurător!”( cf. Papa Francisc, Omilia la început de pontificat, 19 martie 2013).
6. Sfântul Iosif, mare mijlocitor. Maestru al vieţii interioare, muncitor implicat în datoria zilnică, servitor fidel al lui Dumnezeu în continuu raport cu Isus: acesta este Iosif. De la Iosif creştinul învaţă ce înseamnă a fi în Dumnezeu şi a fi pe deplin inclus între oameni, sfinţind lumea.
Să-l frecventăm pe Iosif şi-l vom întâlni pe Isus. Să-l frecventăm pe Iosif şi o vom întâlni pe Maria, care umple mereu cu pace atelierul din Nazaret.
Revine spontan în gând apropierea dintre Iosif din Nazaret, capul sfintei Familii şi patriarhul Iosif din Vechiul Testament ajuns mare vizir în Egipt la curtea faraonului.
În timpul foametei care bântuia întreaga regiune şi locuitorii Egiptului au început să ducă lipsă de pâine, faraonul le-a spus supuşilor să se ducă la Iosif (cf. Geneză 41,55).
Ite ad Ioseph!... Mergeţi la Iosif!
Revine de asemenea elogiul adus de Biserică sfântului Iosif la începutul Liturghiei. Elogiul se inspiră, cum am spus deja, din parabola lui Isus despre servitorul fidel: „Cine este administratorul credincios şi înţelept pe care stăpânul îl pune peste servitorii săi ca să le dea hrană la timpul potrivit?... Servitorul pe care l-a pus peste toate bunurile sale? (cf. Luca 12, 42.44).
Iată slujitorul credincios şi înţelept pe care Domnul 1-a aşezat în fruntea familiei sale.
La invitaţia „Mergeţi la Iosif”, răspundem cu mobilizatoarea rugăciune către patronul Bisericii universale compusă de papa Leon XIII: „La tine alergăm, fericite Iosife, în necazul nostru şi plini de încredere cerem ocrotirea ta, după aceea a sfintei tale soţii… ”.
Îl rugăm să apere neamul cel ales al lui Isus Cristos şi să vină în ajutorul nostru în lupta împotriva puterii întunericului… Să apere sfânta Biserică a lui Dumnezeu de cursele vrăjmăşeşti şi de orice nenorocire.
Îl rugăm să-şi întindă mereu peste fiecare dintre noi ocrotirea sa, pentru ca, sprijiniţi de pilda şi ajutorul său, să trăim şi să murim în sfinţenie şi să dobândim fericirea veşnică.
Tuturor, sărbătoare frumoasă!
Sursa:ro.radiovaticana.va
