de Massimo Introvigne
La Liturghia Crismei de joi, 17 aprilie 2014, aşa cum a făcut şi anul trecut, Papa Francisc a vorbit despre preoţie. A insistat asupra „bucuriei preotului”, care „este un bine preţios nu doar pentru el, ci şi pentru întregul popor credincios a lui Dumnezeu”.
Preoţii, a spus Suveranul Pontif, sunt „unşi cu ulei de bucurie pentru a unge cu ulei de bucurie. Bucuria preoţească îşi are izvorul în Iubirea Tatălui”, şi îşi are modelul în Preasfânta Fecioară Maria. „Preotul este cel mai sărac dintre oameni dacă Isus nu-l îmbogăţeşte cu sărăcia sa, este cel mai inutil slujitor dacă Isus nu-l numeşte prieten, cel mai nesăbuit dintre oameni dacă Isus nu-l învaţă cu atenţie precum a făcut cu Petru, şi cel mai neapărat dintre creştini dacă Păstorul cel Bun nu-l întăreşte în mijlocul turmei”. Preoţia este mare, însă „nimeni nu este mai mic decât un preot abandonat propriilor puteri; de aceea, rugăciunea noastră de apărare în faţa capcanelor celui Rău este rugăciunea Mamei noastre: sunt preot pentru că El a privit cu bunătate la nimicnicia mea”.
Papa a enumerat trei caracteristici ale bucuriei preoţeşti: „este o bucurie care ne unge (însă care nu ne face ipocriţi, pompoşi şi aroganţi), este o bucurie incoruptibilă şi misionară care iradiază şi-i atrage pe toţi, începând cu cei mai îndepărtaţi”. Mai ales o bucurie care unge, în sensul că „intră în intimitatea sufletului nostru, îl formează şi îl fortifică în mod sacramental”. „Unşi până la oase… şi bucuria noastră, care iese dinăuntru, este ecoul acestei ungeri”.
A doua: o bucurie incoruptibilă, deoarece „nimeni nu poate să taie şi nici să adauge nimic” harului preoţiei. Bucuria preoţească „poate fi adormită sau sufocată de păcat sau de frământările vieţii, dar, în profunzime rămâne intactă, asemenea trunchiului ars sub cenuşă, şi poate fi mereu reînnoită”.
A treia: o bucurie „prin excelenţă misionară”, o caracteristică de „împărtăşit cu ceilalţi şi de subliniat”: ungerea „are scopul de a unge poporul sfânt şi fidel al lui Dumnezeu”, de aceea bucuria „izvorăşte doar când păstorul stă în mijlocul turmei sale (chiar şi în tăcerea rugăciunii, păstorul care-l adoră pe Tatăl se află în mijlocul oiţelor sale)”. „Chiar şi în momentele de tristeţe, în care totul pare întunecat şi vârtejul izolării ne ispiteşte, în acele momente apatice şi plictisitoare care uneori apar în viaţa de preot” – „prin care am trecut şi eu”, a mărturisit Papa Francisc –, atâta timp cât există capacitatea de a reîncepe pentru a fi misionari, bucuria rămâne asemenea focului de sub cenuşă care poate fi mereu reînviat.
„Trei surori apără bucuria preoţească”, a spus Papa: „sora Sărăcie, sora Fidelitate şi sora Ascultare”.
Prima: Sărăcia. „Preotul este sărac în bucuria pur umană: a renunţat la multe! Deoarece este sărac, el, cel care dăruieşte atât de multe altora, trebuie să-şi ceară bucuria de la Domnul şi de la poporul fidel lui Dumnezeu. Nu trebuie să şi-o procure el însuşi”. „Mulţi, vorbind despre criza identităţii preoţeşti, nu ţin cont de identitatea pe care o presupune această apartenenţă. Nu există identitate – şi, prin urmare, nici bucuria de a trăi – fără apartenenţă”. De aici se nasc multe dintre crizele preoţilor. „Preotul care pretinde să-şi găsească identitatea preoţească căutând-o în propriul suflet nu găseşte nimic altceva decât semne pe care scrie «ieşire»: ieşi din tine însuşi”. „Dacă nu ieşi din tine însuşi, uleiul se râncezeşte şi ungerea nu poate fi fecundă”.
A doua soră: fidelitatea, „o fidelitate mereu nouă pentru unica mireasă, Biserica. Aici se află cheia fecundităţii”. Nu o Biserică inventată. Această Biserică, aici şi astăzi. A doua soră o cheamă astfel pe a treia: ascultarea „faţă de Biserică şi de ierarhia care, am putea spune, ne dă nu doar aspectele exterioare ale ascultării (parohia în care sunt trimis, facultăţile ministerului, acea însărcinare particulară…), ci şi unirea cu Dumnezeu Tatăl, de la care vine orice paternitate”.
„În această zi, a spus Papa Francisc, „cer Domnului Isus să păstreze strălucirea bucuroasă în ochii celor proaspăt hirotoniţi, care pleacă pentru a se consuma în mijlocul poporului fidel al lui Dumnezeu, care se bucură pregătind prima predică, prima Sf. Liturghie, primul botez, prima mărturisire…”. Dar această „bucurie a plecării” de multe ori se pierde de-a lungul anilor. În faţa pierderii bucuriei preoţeşti nu trebuie să ne resemnăm. Când a fost pierdută, se poate întoarce,dacă se reînvie şi se roagă. Şi poate rămâne şi în preoţii bătrâni şi bolnavi. „Este bucuria Crucii, care emană din conştientizarea deţinerii unui tezaur incoruptibil într-un vas de lut care se sfarmă”. Există şi „bucuria de a da mai departe torţa, bucuria de a-i vedea pe fiii fiilor crescând şi de a saluta, surâzând cu înţelepciune, promisiunile, în acea speranţă care nu dezamăgeşte”.
Traducere: Andrei Hrişman
Sursa:www.lanuovabq.it
La Liturghia Crismei de joi, 17 aprilie 2014, aşa cum a făcut şi anul trecut, Papa Francisc a vorbit despre preoţie. A insistat asupra „bucuriei preotului”, care „este un bine preţios nu doar pentru el, ci şi pentru întregul popor credincios a lui Dumnezeu”.
Preoţii, a spus Suveranul Pontif, sunt „unşi cu ulei de bucurie pentru a unge cu ulei de bucurie. Bucuria preoţească îşi are izvorul în Iubirea Tatălui”, şi îşi are modelul în Preasfânta Fecioară Maria. „Preotul este cel mai sărac dintre oameni dacă Isus nu-l îmbogăţeşte cu sărăcia sa, este cel mai inutil slujitor dacă Isus nu-l numeşte prieten, cel mai nesăbuit dintre oameni dacă Isus nu-l învaţă cu atenţie precum a făcut cu Petru, şi cel mai neapărat dintre creştini dacă Păstorul cel Bun nu-l întăreşte în mijlocul turmei”. Preoţia este mare, însă „nimeni nu este mai mic decât un preot abandonat propriilor puteri; de aceea, rugăciunea noastră de apărare în faţa capcanelor celui Rău este rugăciunea Mamei noastre: sunt preot pentru că El a privit cu bunătate la nimicnicia mea”.
Papa a enumerat trei caracteristici ale bucuriei preoţeşti: „este o bucurie care ne unge (însă care nu ne face ipocriţi, pompoşi şi aroganţi), este o bucurie incoruptibilă şi misionară care iradiază şi-i atrage pe toţi, începând cu cei mai îndepărtaţi”. Mai ales o bucurie care unge, în sensul că „intră în intimitatea sufletului nostru, îl formează şi îl fortifică în mod sacramental”. „Unşi până la oase… şi bucuria noastră, care iese dinăuntru, este ecoul acestei ungeri”.
A doua: o bucurie incoruptibilă, deoarece „nimeni nu poate să taie şi nici să adauge nimic” harului preoţiei. Bucuria preoţească „poate fi adormită sau sufocată de păcat sau de frământările vieţii, dar, în profunzime rămâne intactă, asemenea trunchiului ars sub cenuşă, şi poate fi mereu reînnoită”.
A treia: o bucurie „prin excelenţă misionară”, o caracteristică de „împărtăşit cu ceilalţi şi de subliniat”: ungerea „are scopul de a unge poporul sfânt şi fidel al lui Dumnezeu”, de aceea bucuria „izvorăşte doar când păstorul stă în mijlocul turmei sale (chiar şi în tăcerea rugăciunii, păstorul care-l adoră pe Tatăl se află în mijlocul oiţelor sale)”. „Chiar şi în momentele de tristeţe, în care totul pare întunecat şi vârtejul izolării ne ispiteşte, în acele momente apatice şi plictisitoare care uneori apar în viaţa de preot” – „prin care am trecut şi eu”, a mărturisit Papa Francisc –, atâta timp cât există capacitatea de a reîncepe pentru a fi misionari, bucuria rămâne asemenea focului de sub cenuşă care poate fi mereu reînviat.
„Trei surori apără bucuria preoţească”, a spus Papa: „sora Sărăcie, sora Fidelitate şi sora Ascultare”.
Prima: Sărăcia. „Preotul este sărac în bucuria pur umană: a renunţat la multe! Deoarece este sărac, el, cel care dăruieşte atât de multe altora, trebuie să-şi ceară bucuria de la Domnul şi de la poporul fidel lui Dumnezeu. Nu trebuie să şi-o procure el însuşi”. „Mulţi, vorbind despre criza identităţii preoţeşti, nu ţin cont de identitatea pe care o presupune această apartenenţă. Nu există identitate – şi, prin urmare, nici bucuria de a trăi – fără apartenenţă”. De aici se nasc multe dintre crizele preoţilor. „Preotul care pretinde să-şi găsească identitatea preoţească căutând-o în propriul suflet nu găseşte nimic altceva decât semne pe care scrie «ieşire»: ieşi din tine însuşi”. „Dacă nu ieşi din tine însuşi, uleiul se râncezeşte şi ungerea nu poate fi fecundă”.
A doua soră: fidelitatea, „o fidelitate mereu nouă pentru unica mireasă, Biserica. Aici se află cheia fecundităţii”. Nu o Biserică inventată. Această Biserică, aici şi astăzi. A doua soră o cheamă astfel pe a treia: ascultarea „faţă de Biserică şi de ierarhia care, am putea spune, ne dă nu doar aspectele exterioare ale ascultării (parohia în care sunt trimis, facultăţile ministerului, acea însărcinare particulară…), ci şi unirea cu Dumnezeu Tatăl, de la care vine orice paternitate”.
„În această zi, a spus Papa Francisc, „cer Domnului Isus să păstreze strălucirea bucuroasă în ochii celor proaspăt hirotoniţi, care pleacă pentru a se consuma în mijlocul poporului fidel al lui Dumnezeu, care se bucură pregătind prima predică, prima Sf. Liturghie, primul botez, prima mărturisire…”. Dar această „bucurie a plecării” de multe ori se pierde de-a lungul anilor. În faţa pierderii bucuriei preoţeşti nu trebuie să ne resemnăm. Când a fost pierdută, se poate întoarce,dacă se reînvie şi se roagă. Şi poate rămâne şi în preoţii bătrâni şi bolnavi. „Este bucuria Crucii, care emană din conştientizarea deţinerii unui tezaur incoruptibil într-un vas de lut care se sfarmă”. Există şi „bucuria de a da mai departe torţa, bucuria de a-i vedea pe fiii fiilor crescând şi de a saluta, surâzând cu înţelepciune, promisiunile, în acea speranţă care nu dezamăgeşte”.
Traducere: Andrei Hrişman
