vineri, 11 aprilie 2014




Auzisem numai păreri pozitive despre romanul acesta cu mult înainte să fie tradus și la noi, însă cumva, nu aveam așteptări foarte ridicate. Îmi imaginam că va fi probabil înduioșător, frumos și trist în același timp (de aceea mi l-am și dorit doar) însă nu mă gândeam că va reprezenta genul de lectură care să mă țină trează până spre dimineață. Dar a făcut-o, întrecând orice credeam că voi găsi în această poveste.
Din sinopsis, aflăm că protagonistul, August Pullman este un băiat de 10 ani născut cu o diformitate faciala. Și chiar în primele rânduri, August ne spune: „Nu vă voi descrie cum arăt. Indiferent ce grozăvie v-ați imagina, probabil că este mai rău.” Până acum, protagonistul nu a mers niciodată la școală din cauza problemelor de sănătate. Însă cum cele mai grave dintre acestea au fost rezolvate, părinții săi decid că educația de acasă nu mai este de ajuns. Așa că August se confruntă cu ideea de a face față unei noi vieți, în care nu va mai fi protejat împotriva reacțiilor celor din jur. Îl urmărim așadar de-a lungul primului său an de școală, înconjurat de copii de toate felurile. Și se dovedește că unii copii pot fi extrem de cruzi. Însă balanța se echilibrează pentru că treptat, descoperim cum, pentru fiecare grup de colegi răutăcioși, există și câte un copil dispus să privească mai departe de înfățișare.
Cred că aspectul care m-a surprins cel mai mult este modul în care autoarea reușește să ilustreze dinamica grupurilor de elevi. Poate că mulți dintre noi uităm atunci când creștem modul în care gândeam când eram copii, începem să avem o imagine idealizată a copilăriei, poate chiar și a adolescenței și să rememorăm acea perioadă ca pe una desăvârșită. Uităm teama de a fi marginalizat, greșelile prostești, modul în care puteam răni pe cineva doar pentru a ne încadra în tiparele acceptate, aspirația pentru popularitate, judecățile pripite, criticile superficiale. Însă autoarea surprinde extrem de bine toate aceste lucruri, oferind un tablou foarte realist al acelei vârste și al modului în care copiii interacționează între ei, mai ales atunci când ajung la granița dintre copilărie și adolescență.
Toate personajele sunt desăvârșit creionate, în ele îmbinându-se în mod veridic defecte și calități deopotrivă, trăsături admirabile cu momente de slăbiciune în care ies la iveală caracteristici mai puțin plăcute, pe care, în mod normal, încearcă să le păstreze ascunse. Cred că a fost pentru prima dată când am gândit în timpul unei lecturi că îmi doresc ca peste ani, atunci când voi avea un copil, să fiu ca părinții protagonistului. Mi s-a părut uimitor modul în care se comportau cu el, cum reușeau să îl înțeleagă în majoritatea timpului atât de bine, iar atunci când apăreau lucruri pe care nu le înțelegeau, cum se luptau să le accepte, conștienți fiind că dorințele lor nu se vor suprapune mereu peste cele ale fiului lor. De asemenea, părinții lui August reușesc să păstreze un echilibru demn de admirat, mai ales în condițiile acestea, oferindu-i copilului spațiul de care are nevoie și totodată, în mod egal, sprijinul indispensabil și necondiționat. Soții Pullman au fost personajele mele preferate, deși am îndrăgit mult și alte personaje.
Minunea - R.J. Palacio - coperta 4
 
Romanul este structurat în mai multe părți, fiecare expusă din perspectiva altui personaj, iar narațiunea este la persoana întâi, așa că avem acces la toate gândurile personajelor, privim direct în sufletul lor și putem citi toate emoțiile fără ca acestea să fie mascate. Reacțiile inițiale ale unora sunt neașteptat de sincere, de tăioase, însă modul în care reușesc să treacă peste cele dintâi gânduri și să se apropie de acel copil diform este înduioșător. Și tocmai prin acele prime idei realismul poveștii se ridică la un nivel superior, pentru că, sincer vorbind, probabil absolut orice persoană ar avea o clipă de reticență în fața unui om cu un defect fizic atât de grav. Dacă autoarea ar fi ales ca personajele să nu se împiedice deloc în fața imaginii protagonistului, cu siguranță veridicitatea cărții ar fi avut de suferit. Mai mult, dacă acei colegi ai lui August care îl acceptă de la început nu ar fi avut niciun fel de îndoieli asupra propriilor alegeri, chiar farmecul romanului ar fi putut fi diminuat. Pentru că, pe lângă povestea lui August, le putem întrezări și pe cele ale personajelor secundare. Vedem cum experiențele lor anterioare dau naștere de fapt reacțiilor pe care le au la întâlnirea cu protagonistul, observăm luptele care se duc în interiorul lor când ajung să fie marginalizați din cauza noii relații de prietenie pe care o leagă, descoperim impactul pe care dezaprobarea celor din jur îl are asupra sufletelor acestor copii. Foarte interesant este și faptul că autoarea aduce la un moment dat în discuție ușurința cu care nedreptatea poate învinge uneori în situații absurde, cum pretențiile lipsite de bun simț ale unor oameni pot distruge nenumărate vieți, doar pentru că banii, influența și puterea sunt în mâinile nepotrivite. Același lucru se întâmplă și cu un nivel mai jos, în cadrul comunităților de elevi din școală, pentru că vorbele nepotrivite și atitudinile greșite au uneori exact aceeași putere pe care o au și conturile grase din bănci utilizate în scopuri superficiale și egoiste.
Singura parte a romanului asupra căreia nu reușesc să mă decid dacă mi-a plăcut sau nu, este finalul. Pe de-o parte, este încântător! La fel ca încheierile din poveștile pentru copii, când totul se termină cu bine, toate personajele sunt fericite, mai puțin cele negative (deși o parte dintre ele se transformă pe parcurs din negative în pozitive), care au parte de o pedeapsă ușurică. Da, avem nevoie din când în când de câte un astfel de happy end care să ne lase cu zâmbetul larg pe buze. Însă volumul a fost atât de sincer și a prezentat o analiză atât de realistă, încât un astfel de final pare puțin prea vesel, „prea perfect”. Viața copiilor cu probleme asemănătoare cu cele ale protagonistului nu are cum să fie ușoară, așa cum nici a lui August nu este. Probabil că din când în când, mai apar persoane dispuse să vadă mai mult decât „ambalajul”. Însă spre deosebire de evoluția poveștii din Minunea, în realitate cred că lucrurile nu se rezolvă la fel de repede, la fel de simplu. Nu cred că întregi comunități pot fi mișcate de un singur copil, nu cred că grupuri atât de mari de oameni reușesc să treacă peste prejudecăți și să îi accepte pe cei diferiți de ei. Așa că finalul victorios și strălucitor este puțin prea mult pentru această carte care altfel, ar fi fost desăvârșită.

  • Plusuri

    Realismul și sensibilitatea cu care este tratat un astfel de subiect, precum și analiza uluitor de sinceră a dinamicii comunității formate din grupurile de elevi, părinții acestora, profesorii etc.

  • Minusuri

    Ușoara nepotrivire dintre veridicitatea întregii cărți și finalul prea minunat al acesteia.

Postat de Ora