Prigoana
securităţii comuniste a avut în Transilvania ca obiectiv eliminarea
preoţilor greco-catolici, după ce această religie a fost interzisă de
stat. Printre cei care au suferit mult şi au murit în închisoare se află
şi Ioan Suciu, denumit şi „Episcopul Tinerilor“.
Episcopul Ioan Suciu s-a născut la Blaj în data de 4 decembrie 1907, părinţii săi fiind preotul Vasile Suciu şi Maria. Ioan Suciu era al patrulea, în ordine cronologică, dintre cei 5 băieţi şi 4 fete ale familiei părintelui Vasile Suciu. A făcut studiile primare la Blaj (clasele I – III), iar clasa a IV-a primară a făcut-o la Beiuş, din cauza primului război mondial. Încă din liceu, a fost prieten bun cu colegul său de clasă Tit Liviu Chinezu, care a devenit şi el, mai târziu, episcop. Prietenia lor a durat până la sfârşitul vieţii.
A urmat studiile liceale la Blaj, la Liceul „Sfântul Vasile”. La vârsta de 17 ani s-a hotărât să devină preot. În anul 1925, a promovat cu succes examenul de bacalaureat. A fost trimis la Roma, la Colegiul Grec „Sf. Atanasiu”, unde a obţinut titlurile de doctor în filosofie şi în teologie. După incă alţi şase ani de studii la Institutul „Angelicum”, la 29 noiembrie 1931, a fost hirotonit preot, la Roma. Revenit în ţară, a fost numit profesor de religie şi limba italiană la Liceul comercial de băieţi, apoi la Academia de Teologie din Mica Romă (Blaj), la catedra de Morală şi Pastorală.
Inima şi sufletul tinerilor
Tânărul preot Ioan Suciu era inima şi sufletul tinerilor, pe care căuta întotdeauna să-i atragă spre virtute. Se afla mereu în mijlocul lor şi lua parte deseori la jocurile lor. A înfiinţat revista „Marianistul”, care era destinată, în mod exclusiv copiilor. Cu ajutorul preoţilor, cateheţilor şi profesorilor de religie, revista s-a răspândit în toate şcolile din Ardeal. Ceva mai târziu, această revistă a fost înlocuită de publicaţia „Tinerimea Nouă”, care se adresa unui cerc mult mai larg de tineri cititori, inclusiv studenţimii.
La 6 mai 1940 a fost numit episcop, iar la 20 iulie 1940, în ziua de Sfântul Ilie, a fost hirotonit episcop titular de Moglena (Slatina, Bulgaria) şi auxiliar al episcopului Valeriu Traian Frenţiu de la Oradea. Din 29 august 1941 a fost auxiliar, tot de Oradea, al episcopului Iuliu Hossu. Ioan Suciu s-a afirmat ca fiind unul dintre cei mari oratori ai Bisericii şi ca un prieten de suflet al tinerilor. În urma Dictatului de la Viena, de la 30 august 1940, sub ocupaţia horthystă (1940 – 1944), a rămas la Oradea, fiind persecutat şi arestat pentru câteva zile. În octombrie 1944, în condiţiile derutei în care se aflau trupele horthyste şi hitleriste, ca urmare a avansării Armatei Române şi Sovietice, în Ardeal, pentru eliberarea teritoriului şi poporului român de sub jugul străin, un grup de ofiţei horthyşti au vrut să-i împuşte pe episcopul Ioan Suciu, pe preotul Eugen Foişor, precum şi pe alţi preoţi uniţi români.
Prigoana comunistă
În anul 1947, episcopul Ioan Suciu a fost numit de Sfântul Scaun în funcţia de Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, până la clarificarea numirii, recunoaşterii şi instalării noului Mitropolit, ales în 1946 în persoana episcopului Alexandru Rusu al Maramureşului, pentru care Guvernul comunist al lui Petru Groza refuza să-şi dea acordul. Însă, recunoaşterea de Mitropolit a lui Alexandru Rusu nu va avea loc niciodată. În această calitate de Administrator al Arhiedecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, a luptat, în mod susţinut, să salveze şcolile şi celelalte instituţii ale Bisericii Române Unite „naţionalizate” de autorităţile comuniste instalate la putere cu concursul trupelor sovietice de ocupaţie. Cu el s-a început prigoana împotriva Bisericii Române Unite. La 15 mai 1948 în organizarea guvernului a fost sărbătorit cu mare fast centenarul Adunării de la 3/15 mai 1848 de la Blaj, în prezenţa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a lui Petru Groza. Câmpia Libertăţii a fost decorată cu portrete ale lui Karl Marx, Friedrich Engels şi Lenin, respectiv cu panouri purtând inscripţia „Trăiască RPR!” În cadrul acestei manifestaţii mitropolitul ortodox Nicolae Bălan de la Sibiu a rostit un discurs de chemare a uniţilor la ortodoxie, fapt care avea să coincidă cu ofensiva explicită a guvernului împotriva Bisericii Române Unite. Episcopului Ioan Suciu nu i s-a îngăduit să vorbească. Episcopul ortodox Nicolae Popovici a refuzat să mai ia cuvântul în momentul în care a văzut că manifestaţia fusese deturnată de autorităţi.
Sfârşitul din închisoare
La 3 septembrie 1948 episcopul Suciu a fost depus din funcţie prin decret guvernamental, însă şi-a continut activitatea pastorală cu şi mai multă intensitate. Ulterior avea să înceapă, calvarul închisorilor. După arestare, episcopul Ioan Suciu a fost dus la Securitatea de la Sibiu. După două zile, a fost dus la Ministerul de Interne de la Bucureşti. De la Bucureşti, a fost transportat la Dragoslavele, reşedinţa de vară a Patriarhului ortodox, apoi la mănăstirea ortodoxă de la Căldăruşani, transformată în lagăr. De aici Ioan Suciu a fost ridicat în mai 1950, şi dus, de acolo, din nou la Bucureşti, în beciurile Ministerului de Interne, unde a fost supus anchetelor şi torturilor, iar apoi la închisoarea Văcăreşti şi, de unde, în cele din urmă, în octombrie 1950 a fost transferat la penitenciarul din Sighetu-Marmaţiei, unde a fost internat. Acolo au fost duşi şi ceilalţi episcopi din lagărul de la Mănăstirea Căldăruşani. Aici, în închisoarea de la Sighet, episcopul Ioan Suciu a rămas între 28 octombrie 1949 şi 27 iunie 1953.
Ioan Suciu se afla închis, alături de alţi episcopi greco-catolici români, în celula 44 a închisorii de la Sighet. Moartea s-a a fost relatată ulterior de Monseniorul Coriolan Tămăian: «În seara zilei de 26 iunie 1953, noi, Episcop Ioan Cherteş, Episcop Liviu Chinezu şi cu mine făceam de gardă (de câteva zile ştiam că va muri). Primul de gardă a fost Chinezu. Ceilalţi ne-am culcat. Pe la miezul nopţii, Suciu începe să recite cu glas înalt şi răspicat Tatăl nostru şi Născătoarea. Eu îl întrerupeam: - Staţi, să nu ne audă gardianul de afară! În timpul acesta a venit la mine la pat Chinezu şi mi-a spus că i se pare că Suciu nu e bine. M-am ridicat repede, am mers la el la pat, l-am pipăit, n-a reacţionat, dar respira încă. I-am trezit rapid pe ceilalţi din cameră, care s-au strâns în jurul patului său. Episcopul Iuliu Hossu i-a dat dezlegarea sacramentală, eu i-am ţinut într-o mână pulsul şi pe cealaltă i-am pus-o pe piept, la inimă, până când aceasta n-a mai bătut. Era 1 fără 20 de minute, în ziua de 27 iunie 1953”. Episcopul Suciu avea ulcer şi i se refuzase orice îngrijire medicală. Trupul neînsufleţit a fost aruncat într-o groapă comună, fără sicriu. Mormântul din cimitirul Săracilor de pe malul Izei a fost nivelat pentru a nu i se mai cunoaşte locul.
Episcopul Ioan Suciu s-a născut la Blaj în data de 4 decembrie 1907, părinţii săi fiind preotul Vasile Suciu şi Maria. Ioan Suciu era al patrulea, în ordine cronologică, dintre cei 5 băieţi şi 4 fete ale familiei părintelui Vasile Suciu. A făcut studiile primare la Blaj (clasele I – III), iar clasa a IV-a primară a făcut-o la Beiuş, din cauza primului război mondial. Încă din liceu, a fost prieten bun cu colegul său de clasă Tit Liviu Chinezu, care a devenit şi el, mai târziu, episcop. Prietenia lor a durat până la sfârşitul vieţii.
A urmat studiile liceale la Blaj, la Liceul „Sfântul Vasile”. La vârsta de 17 ani s-a hotărât să devină preot. În anul 1925, a promovat cu succes examenul de bacalaureat. A fost trimis la Roma, la Colegiul Grec „Sf. Atanasiu”, unde a obţinut titlurile de doctor în filosofie şi în teologie. După incă alţi şase ani de studii la Institutul „Angelicum”, la 29 noiembrie 1931, a fost hirotonit preot, la Roma. Revenit în ţară, a fost numit profesor de religie şi limba italiană la Liceul comercial de băieţi, apoi la Academia de Teologie din Mica Romă (Blaj), la catedra de Morală şi Pastorală.
Inima şi sufletul tinerilor
Tânărul preot Ioan Suciu era inima şi sufletul tinerilor, pe care căuta întotdeauna să-i atragă spre virtute. Se afla mereu în mijlocul lor şi lua parte deseori la jocurile lor. A înfiinţat revista „Marianistul”, care era destinată, în mod exclusiv copiilor. Cu ajutorul preoţilor, cateheţilor şi profesorilor de religie, revista s-a răspândit în toate şcolile din Ardeal. Ceva mai târziu, această revistă a fost înlocuită de publicaţia „Tinerimea Nouă”, care se adresa unui cerc mult mai larg de tineri cititori, inclusiv studenţimii.
La 6 mai 1940 a fost numit episcop, iar la 20 iulie 1940, în ziua de Sfântul Ilie, a fost hirotonit episcop titular de Moglena (Slatina, Bulgaria) şi auxiliar al episcopului Valeriu Traian Frenţiu de la Oradea. Din 29 august 1941 a fost auxiliar, tot de Oradea, al episcopului Iuliu Hossu. Ioan Suciu s-a afirmat ca fiind unul dintre cei mari oratori ai Bisericii şi ca un prieten de suflet al tinerilor. În urma Dictatului de la Viena, de la 30 august 1940, sub ocupaţia horthystă (1940 – 1944), a rămas la Oradea, fiind persecutat şi arestat pentru câteva zile. În octombrie 1944, în condiţiile derutei în care se aflau trupele horthyste şi hitleriste, ca urmare a avansării Armatei Române şi Sovietice, în Ardeal, pentru eliberarea teritoriului şi poporului român de sub jugul străin, un grup de ofiţei horthyşti au vrut să-i împuşte pe episcopul Ioan Suciu, pe preotul Eugen Foişor, precum şi pe alţi preoţi uniţi români.
Prigoana comunistă
În anul 1947, episcopul Ioan Suciu a fost numit de Sfântul Scaun în funcţia de Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, până la clarificarea numirii, recunoaşterii şi instalării noului Mitropolit, ales în 1946 în persoana episcopului Alexandru Rusu al Maramureşului, pentru care Guvernul comunist al lui Petru Groza refuza să-şi dea acordul. Însă, recunoaşterea de Mitropolit a lui Alexandru Rusu nu va avea loc niciodată. În această calitate de Administrator al Arhiedecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, a luptat, în mod susţinut, să salveze şcolile şi celelalte instituţii ale Bisericii Române Unite „naţionalizate” de autorităţile comuniste instalate la putere cu concursul trupelor sovietice de ocupaţie. Cu el s-a început prigoana împotriva Bisericii Române Unite. La 15 mai 1948 în organizarea guvernului a fost sărbătorit cu mare fast centenarul Adunării de la 3/15 mai 1848 de la Blaj, în prezenţa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a lui Petru Groza. Câmpia Libertăţii a fost decorată cu portrete ale lui Karl Marx, Friedrich Engels şi Lenin, respectiv cu panouri purtând inscripţia „Trăiască RPR!” În cadrul acestei manifestaţii mitropolitul ortodox Nicolae Bălan de la Sibiu a rostit un discurs de chemare a uniţilor la ortodoxie, fapt care avea să coincidă cu ofensiva explicită a guvernului împotriva Bisericii Române Unite. Episcopului Ioan Suciu nu i s-a îngăduit să vorbească. Episcopul ortodox Nicolae Popovici a refuzat să mai ia cuvântul în momentul în care a văzut că manifestaţia fusese deturnată de autorităţi.
Sfârşitul din închisoare
La 3 septembrie 1948 episcopul Suciu a fost depus din funcţie prin decret guvernamental, însă şi-a continut activitatea pastorală cu şi mai multă intensitate. Ulterior avea să înceapă, calvarul închisorilor. După arestare, episcopul Ioan Suciu a fost dus la Securitatea de la Sibiu. După două zile, a fost dus la Ministerul de Interne de la Bucureşti. De la Bucureşti, a fost transportat la Dragoslavele, reşedinţa de vară a Patriarhului ortodox, apoi la mănăstirea ortodoxă de la Căldăruşani, transformată în lagăr. De aici Ioan Suciu a fost ridicat în mai 1950, şi dus, de acolo, din nou la Bucureşti, în beciurile Ministerului de Interne, unde a fost supus anchetelor şi torturilor, iar apoi la închisoarea Văcăreşti şi, de unde, în cele din urmă, în octombrie 1950 a fost transferat la penitenciarul din Sighetu-Marmaţiei, unde a fost internat. Acolo au fost duşi şi ceilalţi episcopi din lagărul de la Mănăstirea Căldăruşani. Aici, în închisoarea de la Sighet, episcopul Ioan Suciu a rămas între 28 octombrie 1949 şi 27 iunie 1953.
Ioan Suciu se afla închis, alături de alţi episcopi greco-catolici români, în celula 44 a închisorii de la Sighet. Moartea s-a a fost relatată ulterior de Monseniorul Coriolan Tămăian: «În seara zilei de 26 iunie 1953, noi, Episcop Ioan Cherteş, Episcop Liviu Chinezu şi cu mine făceam de gardă (de câteva zile ştiam că va muri). Primul de gardă a fost Chinezu. Ceilalţi ne-am culcat. Pe la miezul nopţii, Suciu începe să recite cu glas înalt şi răspicat Tatăl nostru şi Născătoarea. Eu îl întrerupeam: - Staţi, să nu ne audă gardianul de afară! În timpul acesta a venit la mine la pat Chinezu şi mi-a spus că i se pare că Suciu nu e bine. M-am ridicat repede, am mers la el la pat, l-am pipăit, n-a reacţionat, dar respira încă. I-am trezit rapid pe ceilalţi din cameră, care s-au strâns în jurul patului său. Episcopul Iuliu Hossu i-a dat dezlegarea sacramentală, eu i-am ţinut într-o mână pulsul şi pe cealaltă i-am pus-o pe piept, la inimă, până când aceasta n-a mai bătut. Era 1 fără 20 de minute, în ziua de 27 iunie 1953”. Episcopul Suciu avea ulcer şi i se refuzase orice îngrijire medicală. Trupul neînsufleţit a fost aruncat într-o groapă comună, fără sicriu. Mormântul din cimitirul Săracilor de pe malul Izei a fost nivelat pentru a nu i se mai cunoaşte locul.
Sursa:adevarul.ro
