Meditație pentru Duminica a XXVI-a după Rusalii (a Bogatului căruia i-a rodit ţarina) Ev Lc 12,16-21.
“Ce să mă fac?”Pare strigătul disperat al unui nevoiaș; al unui om care nu mai știe cum să o scoată la capăt, care o duce de azi pe mâine. În schimb, surpriză: este cel al unui om putred de bogat. Și nu are o problemă de supraviețuire, ci dimpotrivă: are atât de multe bunuri încât nu mai știe unde să și le pună. O astfel de exclamație e la fel de bizară ca și cea a fariseului care îi mulțumește lui Dumnezeu că nu este. Că nu este la fel ca ceilalți. Sau ca și rugăciunea celor din ținutul Gherghesenilor, care îl roagă pe Isus să plece de la ei.
Avem astfel un prim simtom al unei anomalii existențiale. Al doilea ar fi acela că omul nostru vorbește doar cu el. Cât de singur și de plin doar de sine trebuie să fie! Nu știm dacă e același bogat care îl are pe Lazăr la poartă, fiindcă nici acesta nu are un nume. E ca și cum și-ar fi pierdut identitatea și numele, identificandu-se doar cu avuția.
Evanghelia începe atât de frumos, spunându-ne: “unui om i-a rodit din belșug țarina”... Ce poate fi mai frumos decât atât? Belșugul, semn al bunăvoinței divine în Vechiul Testament. Ploaia ce își deșertează binecuvântarea la timp potrivit. La fel și soarele. Toate semințele rodesc și dau roadă bogată. Mai puțin una: cea din sufletul bogatului. Fiindcă acesta se încăpățânează să o țină departe și de razele soarelui și de umezeala ploii și de binecuvântarea lui Dumnezeu. Și sămânța, la fel ca omul, se alterează. Nu mai e bună. Sau mai exact este ne-bună: “ne-bunule, în noaptea aceasta vor cere sufletul tău”!
Dacă ne gândim mai bine, poate că într-adevăr, strigătul de la început: “Ce să fac” este cel al unui disperat, al unui nevoiaș. Fiindcă e de fapt strigătul unuia care este înspăimântat de moarte și încearcă să-și satisfacă setea de siguranță acumulând tot mai mult. Nu știe sau a uitat de Tatăl din ceruri, cel care îi dăruiește de fapt întregul belșug acumulat și care este originea bogățiilor lui. Nu știe sau a uitat și de frații lui, fii ai aceluiași Tată, ce ar putea să se îndestuleze fără probleme din darurile primite de el. Și în loc să-și dea seama că e un fel de frate mai mare, menit să-i ajute pe cei mai mici, le închide acestora porțile hambarelor lui în nas.
Se spune că un călugăr a intrat odată în mănăstire lăsându-și mama singură acasă. Și fiindcă era preocupat pentru ea, punea deoparte pâine și ce mai primea, pentru mama lui și când avea ocazia îi trimitea prin cineva câte un pachet. Trăia astfel într-o continuă tensiune și îngrijorare. Până în ziua în care i-a apărut Isus și l-a întrebat: “Vrei să am eu grijă de mama ta sau preferi să te ocupi tu în continuare?” Iar când acesta a căzut în genunchi cu lacrimile șiroind pe obraji, Isus a continuat: “Tu ocupă-te de lucrurile mele iar eu mă ocup de ale tale”. Să încercăm să facem și noi la fel!
PS Claudiu
Episcopul Curiei
Ev Lc 12,16-21
În vremea aceea, le-a spus Isus această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.
“Ce să mă fac?”Pare strigătul disperat al unui nevoiaș; al unui om care nu mai știe cum să o scoată la capăt, care o duce de azi pe mâine. În schimb, surpriză: este cel al unui om putred de bogat. Și nu are o problemă de supraviețuire, ci dimpotrivă: are atât de multe bunuri încât nu mai știe unde să și le pună. O astfel de exclamație e la fel de bizară ca și cea a fariseului care îi mulțumește lui Dumnezeu că nu este. Că nu este la fel ca ceilalți. Sau ca și rugăciunea celor din ținutul Gherghesenilor, care îl roagă pe Isus să plece de la ei.
Avem astfel un prim simtom al unei anomalii existențiale. Al doilea ar fi acela că omul nostru vorbește doar cu el. Cât de singur și de plin doar de sine trebuie să fie! Nu știm dacă e același bogat care îl are pe Lazăr la poartă, fiindcă nici acesta nu are un nume. E ca și cum și-ar fi pierdut identitatea și numele, identificandu-se doar cu avuția.
Evanghelia începe atât de frumos, spunându-ne: “unui om i-a rodit din belșug țarina”... Ce poate fi mai frumos decât atât? Belșugul, semn al bunăvoinței divine în Vechiul Testament. Ploaia ce își deșertează binecuvântarea la timp potrivit. La fel și soarele. Toate semințele rodesc și dau roadă bogată. Mai puțin una: cea din sufletul bogatului. Fiindcă acesta se încăpățânează să o țină departe și de razele soarelui și de umezeala ploii și de binecuvântarea lui Dumnezeu. Și sămânța, la fel ca omul, se alterează. Nu mai e bună. Sau mai exact este ne-bună: “ne-bunule, în noaptea aceasta vor cere sufletul tău”!
Dacă ne gândim mai bine, poate că într-adevăr, strigătul de la început: “Ce să fac” este cel al unui disperat, al unui nevoiaș. Fiindcă e de fapt strigătul unuia care este înspăimântat de moarte și încearcă să-și satisfacă setea de siguranță acumulând tot mai mult. Nu știe sau a uitat de Tatăl din ceruri, cel care îi dăruiește de fapt întregul belșug acumulat și care este originea bogățiilor lui. Nu știe sau a uitat și de frații lui, fii ai aceluiași Tată, ce ar putea să se îndestuleze fără probleme din darurile primite de el. Și în loc să-și dea seama că e un fel de frate mai mare, menit să-i ajute pe cei mai mici, le închide acestora porțile hambarelor lui în nas.
Se spune că un călugăr a intrat odată în mănăstire lăsându-și mama singură acasă. Și fiindcă era preocupat pentru ea, punea deoparte pâine și ce mai primea, pentru mama lui și când avea ocazia îi trimitea prin cineva câte un pachet. Trăia astfel într-o continuă tensiune și îngrijorare. Până în ziua în care i-a apărut Isus și l-a întrebat: “Vrei să am eu grijă de mama ta sau preferi să te ocupi tu în continuare?” Iar când acesta a căzut în genunchi cu lacrimile șiroind pe obraji, Isus a continuat: “Tu ocupă-te de lucrurile mele iar eu mă ocup de ale tale”. Să încercăm să facem și noi la fel!
PS Claudiu
Episcopul Curiei
Ev Lc 12,16-21
În vremea aceea, le-a spus Isus această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.
