“Normal”este un cuvânt util în medicină și psihologie, dar, în alte cazuri, este prea abstract. Dacă vom începe să decidem ce este ‘normal’ și ce ‘nu este normal’, ar putea fi foarte periculos.” - Alexandre Jollien
Vă puteți imagina care ar fi sentimentul de a avea o minte sclipitoare, dar a fi captiv într-o instituție, în mare parte din cauza incapacității societății de a accepta persoanele ce prezintă diferenţe faţă de ceea ce este adesea considerat “normal”? Filosoful și autorul premiat Alexandre Jollien, care are paralizie cerebrală, a petrecut o mare parte a vieţii sale într-o instituție în Elveția. Lucrarea sa “Eloge de la faiblesse” (Elogiul slăbiciunii) este un act de acuzare a opiniei societății cu privire la handicap și o provocare la înţelegerea faptului că limitările fizice sunt în mare parte un produs al mentalităţii discriminatorii.
Editorul Jean-Claude Guillebaud povesteşte despre cum întâlnirea sa cu Alexandre Jollien i-a schimbat viziunea sa despre om și fragilitatea lui:
“Alexandre şi-a petrecut primii șaptesprezece ani ai vieții sale într-un institut unde – chiar şi el recunoaşte – era într-o stare de ‘legumă’. La momentul respectiv, nimeni nu i-a promis o altă existență. Dar, atunci când un profesor a avut o idee genială şi l-a iniţiat în calculatoare, Alexandre – care nu putea scrie până în acel moment – găsește o cheie la închisoarea propriului handicap și se deschide către lume. Treptat, el a studiat și, în cele din urmă, a primit o diplomă în filosofie! Alexandre începe să scrie și, după câţiva ani, i-am publicat la editura Seuil două cărţi (‘Eloge de la faiblesse’, ‘Le Métier d’homme’), în care se exprimă filosofic despre invaliditatea sa şi despre dorința de a trăi ‘ca toți ceilalți’. Ambele cărți au fost bestseller-uri traduse în mai multe limbi. Destul de repede, Alexandre a devenit un fel de emblemă a optimismului și curajului. Cu prezența şi umorul său (am participat la conferințe unde putea să facă să râdă spectatorii la fiecare cinci minute vorbind despre experienţa lui), el a schimbat stilul trist al conversațiilor obișnuite despre handicap.
Ca să fiu sincer, Alexandre a transformat viziunea instinctivă pe care o aveam – la fel ca toți ceilalți – despre handicap. El m-a vindecat de disconfortul meu. El m-a ajutat să înțeleg că trebuie să privesc dincolo de compasiune, care poate fi dureroasă. Mai mult, prezența sa, povestea lui, m-au ajutat mult să lucrez eu însumi la cartea pe care am numit-o ‘Principiul Umanităţii’. Prin ea amintesc în special ceea ce nu ar trebui să uităm.
În jurul ideii de normalitate a fost construit delirul eugenist în anii 1920, înainte de a fi pus în practică de către naziști. În realitate, nu există niciun standard, ci numai o nedivizibilitate esențiala a principiului umanității pe care se bazează egalitatea demnităţii tuturor ființelor umane. Cu alte cuvinte, nu suntem niciodată oameni doar pe jumătate. Nu există nicio diferență de umanitate între un premiat Nobel în biologie și un handicapat profund. Sunt amândoi oameni, cu aceeaşi demnitate, deplină şi de necontestat.”
Vă puteți imagina care ar fi sentimentul de a avea o minte sclipitoare, dar a fi captiv într-o instituție, în mare parte din cauza incapacității societății de a accepta persoanele ce prezintă diferenţe faţă de ceea ce este adesea considerat “normal”? Filosoful și autorul premiat Alexandre Jollien, care are paralizie cerebrală, a petrecut o mare parte a vieţii sale într-o instituție în Elveția. Lucrarea sa “Eloge de la faiblesse” (Elogiul slăbiciunii) este un act de acuzare a opiniei societății cu privire la handicap și o provocare la înţelegerea faptului că limitările fizice sunt în mare parte un produs al mentalităţii discriminatorii.
Editorul Jean-Claude Guillebaud povesteşte despre cum întâlnirea sa cu Alexandre Jollien i-a schimbat viziunea sa despre om și fragilitatea lui:
“Alexandre şi-a petrecut primii șaptesprezece ani ai vieții sale într-un institut unde – chiar şi el recunoaşte – era într-o stare de ‘legumă’. La momentul respectiv, nimeni nu i-a promis o altă existență. Dar, atunci când un profesor a avut o idee genială şi l-a iniţiat în calculatoare, Alexandre – care nu putea scrie până în acel moment – găsește o cheie la închisoarea propriului handicap și se deschide către lume. Treptat, el a studiat și, în cele din urmă, a primit o diplomă în filosofie! Alexandre începe să scrie și, după câţiva ani, i-am publicat la editura Seuil două cărţi (‘Eloge de la faiblesse’, ‘Le Métier d’homme’), în care se exprimă filosofic despre invaliditatea sa şi despre dorința de a trăi ‘ca toți ceilalți’. Ambele cărți au fost bestseller-uri traduse în mai multe limbi. Destul de repede, Alexandre a devenit un fel de emblemă a optimismului și curajului. Cu prezența şi umorul său (am participat la conferințe unde putea să facă să râdă spectatorii la fiecare cinci minute vorbind despre experienţa lui), el a schimbat stilul trist al conversațiilor obișnuite despre handicap.
Ca să fiu sincer, Alexandre a transformat viziunea instinctivă pe care o aveam – la fel ca toți ceilalți – despre handicap. El m-a vindecat de disconfortul meu. El m-a ajutat să înțeleg că trebuie să privesc dincolo de compasiune, care poate fi dureroasă. Mai mult, prezența sa, povestea lui, m-au ajutat mult să lucrez eu însumi la cartea pe care am numit-o ‘Principiul Umanităţii’. Prin ea amintesc în special ceea ce nu ar trebui să uităm.
În jurul ideii de normalitate a fost construit delirul eugenist în anii 1920, înainte de a fi pus în practică de către naziști. În realitate, nu există niciun standard, ci numai o nedivizibilitate esențiala a principiului umanității pe care se bazează egalitatea demnităţii tuturor ființelor umane. Cu alte cuvinte, nu suntem niciodată oameni doar pe jumătate. Nu există nicio diferență de umanitate între un premiat Nobel în biologie și un handicapat profund. Sunt amândoi oameni, cu aceeaşi demnitate, deplină şi de necontestat.”
Sursa:stiripentruviata.ro
