de Maria Gloria Riva
Dezbaterea care s-a purtat în jurul problematicii divorţaţilor recăsătoriţi, care nu pot să primească Sfânta Euharistie, a scos în evidenţă faptul că mulţi catolici şi chiar o parte din episcopat, nu doar că au pierdut semnificaţia valorii de sacrament a căsătoriei, adică caracterul său de indisolubilitate, ci şi pe aceea a Euharistiei.
Reducerea Comuniunii la un drept şi practica larg răspândită în Europa de a primi Sfânta Împărtăşanie şi într-o stare de păcat grav, fără a simţi nevoia de a se spovedi, reprezintă o demonstraţie evidentă.
Din acest motiv, am decis să propunem un itinerar care să ajute la recuperarea semnificaţia Euharistiei. Sora Maria Gloria Rive, o adoratoare a Preasfântului Sacrament, parcurge pentru noi istoria unor miracole euharistice, pentru a ne introduce în Mister, cu toate implicaţiile sale.
“Dacă ai rupe cerurile şi te-ai pogorî!” (Is 63, 19), reprezintă strigătul profetului Isaia şi dorinţa de a-L vedea pe Dumnezeu, ca şi cel care nu moare şi locuieşte în inima omului. Drama multor filosofi ai epocii moderne, măcinaţi de întrebarea despre moarte şi despre destinul ultim al omului, pare a fi ridiculizată de cultura modernă, care dispreţuind atât originea cât şi sfârşitul existenţei umane, promovează o mentalitate hedonistă, în care omul este pur şi simplu un beneficiar de plăceri şi satisfacţii.
Rămâne emblematică istoria lui Nietzsche care, după ce a fost întemeietorul unui astfel de hedonism, a murit nebun, bolnav de sifilis, semnând ultima operă cu numele de Anticrist; semn că întrebarea religioasă, chiar dacă a fost combătută cu înverşunare toată viaţa, rămâne în adâncurile conştiinţei şi, în ceasul morţii reapare.
La această întrebare credinţa răspunde nu cu teorii filozofice, ci cu o Prezenţă. Vechea dorinţă a lui Isaia găseşte în Cristos plinătatea răspunsului. Cristos nu se mulţumeşte doar să învingă moartea prin învierea Sa, ci vrea să-l facă pe om conştient de participarea sa la victoria asupra răului şi a morţii. Aşa cum Cristos a fost om adevărat, tot aşa omul, în Cristos, participă cu adevărat la divinitatea Sa: “Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt”, cântă Psalmul 81. Euharistia reprezintă prezenţa lui Cristos în mijlocul nostru, în fiecare zi. Este un aliment misterios care hrăneşte trupul nostru pentru eternitate.
Toate acestea, care pot părea pentru mulţi o dorinţă pioasă a credinciosului suflet, sau o poveste bine orchestrată de-a lungul secolelor, găsesc în istoria Bisericii numeroase semne care, şi în faţa lumii ştiinţifice, reprezintă o dovadă a unei Prezenţe.
Printre aceste nenumărate semne, unul de mare interes se află în biserica Sfânta Pudenziana, una dintre cele mai vechi biserici din Roma. Aici, în 1610, celebrând Sfânta Liturghie în capela Caetani, preotul a fost cuprins de un dubiu teribil cu privire la Prezenţa Reală a lui Cristos în Ostia consacrată. Acest dubiu îl clatină şi astfel ostia cade pe jos. Mirarea lui a fost mare atunci când, ridicând ostia şi-a dat seama că a rămas întipărit în marmură semnul pâinii euharistice. Această amprentă este vizibilă şi astăzi: uşurinţa pâinii consacrate în raport cu greutatea specifică unei Prezenţe, capabilă de a marca indelebil marmura.
Este interesant de notat faptul că biserica a fost construită de către Papa Pius I, în anul 145, pe temeliile casei unui senator roman numit Pudente. Acesta, potrivit istoricilor, s-a convertit la creştinism şi l-a găzduit pe Apostolul Petru. Pudenziana, fiica senatorului Pudente, împreună cu sora ei Prassede, se îngrijeau de trupurile martirilor răniţi în timpul persecuţiilor.
Cele două surori nu au murit în faimă de martir, dar amintirea gesturilor lor a rămas intactă de-a lungul secolelor şi, în biserica care aminteşte îndurarea lor, Cristos a lăsat o amprentă eficace a martiriului Său, astfel încât sângele onorat de cele două obţine, 15 secole mai târziu, confirmarea în credinţă a preotului dubios.
Un alt miracol euharistic care mărturiseşte prezenţa lui Cristos în pâinea consacrată, a avut loc în 1447 la Ettiswil, Elveţia. Pe 23 mai, Anna Vögtli de Bischoffingen a furat o ostie mare consacrată. Pe drum, constată că ostia devine tot mai grea, ajungând să cântărească aproape cât un adult. Se înspăimântează, aruncă ostia şi fuge. Mai târziu, a ajuns în acel loc o altă femeie, Margherita Schulmeister, care în fiecare zi trecea pe acolo cu turma sa de porci. Ajunsă în apropierea locului unde a fost aruncată ostia, porcii s-au oprit, fiindu-i cu neputinţă femeii orice încercare de a-i face să continuie drumul. Femeia a cerut ajutorul a doi bărbaţi care tocmai treceau prin zonă. Aceştia apropiindu-se au văzut ostia împărţită în şapte bucăţi, dintre care una centrală şi alte şase în jurul ei, asemenea unei flori. Partea centrală a ostiei a intrat în pământ şi nu a mai fost găsită. Pe acest loc s-a construit un Sanctuar Euharistic, care poate fi admirat şi astăzi.
Din nou miracolul ne oferă imaginea unei Prezenţe care are o greutate în istorie, care necesită să fie observată şi care nu se lasă folosită de scopuri nedemne de credinţă şi de Mister. O astfel de imagine trebuie să ne facă pe toţi să reflectăm la Prezenţa care ne vizitează şi la “greutatea” acesteia în vieţile noastre, atunci când primim Sfânta Împărtăşanie.
Liviu Ursu
Dezbaterea care s-a purtat în jurul problematicii divorţaţilor recăsătoriţi, care nu pot să primească Sfânta Euharistie, a scos în evidenţă faptul că mulţi catolici şi chiar o parte din episcopat, nu doar că au pierdut semnificaţia valorii de sacrament a căsătoriei, adică caracterul său de indisolubilitate, ci şi pe aceea a Euharistiei.
Reducerea Comuniunii la un drept şi practica larg răspândită în Europa de a primi Sfânta Împărtăşanie şi într-o stare de păcat grav, fără a simţi nevoia de a se spovedi, reprezintă o demonstraţie evidentă.
Din acest motiv, am decis să propunem un itinerar care să ajute la recuperarea semnificaţia Euharistiei. Sora Maria Gloria Rive, o adoratoare a Preasfântului Sacrament, parcurge pentru noi istoria unor miracole euharistice, pentru a ne introduce în Mister, cu toate implicaţiile sale.
“Dacă ai rupe cerurile şi te-ai pogorî!” (Is 63, 19), reprezintă strigătul profetului Isaia şi dorinţa de a-L vedea pe Dumnezeu, ca şi cel care nu moare şi locuieşte în inima omului. Drama multor filosofi ai epocii moderne, măcinaţi de întrebarea despre moarte şi despre destinul ultim al omului, pare a fi ridiculizată de cultura modernă, care dispreţuind atât originea cât şi sfârşitul existenţei umane, promovează o mentalitate hedonistă, în care omul este pur şi simplu un beneficiar de plăceri şi satisfacţii.
Rămâne emblematică istoria lui Nietzsche care, după ce a fost întemeietorul unui astfel de hedonism, a murit nebun, bolnav de sifilis, semnând ultima operă cu numele de Anticrist; semn că întrebarea religioasă, chiar dacă a fost combătută cu înverşunare toată viaţa, rămâne în adâncurile conştiinţei şi, în ceasul morţii reapare.
La această întrebare credinţa răspunde nu cu teorii filozofice, ci cu o Prezenţă. Vechea dorinţă a lui Isaia găseşte în Cristos plinătatea răspunsului. Cristos nu se mulţumeşte doar să învingă moartea prin învierea Sa, ci vrea să-l facă pe om conştient de participarea sa la victoria asupra răului şi a morţii. Aşa cum Cristos a fost om adevărat, tot aşa omul, în Cristos, participă cu adevărat la divinitatea Sa: “Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt”, cântă Psalmul 81. Euharistia reprezintă prezenţa lui Cristos în mijlocul nostru, în fiecare zi. Este un aliment misterios care hrăneşte trupul nostru pentru eternitate.
Toate acestea, care pot părea pentru mulţi o dorinţă pioasă a credinciosului suflet, sau o poveste bine orchestrată de-a lungul secolelor, găsesc în istoria Bisericii numeroase semne care, şi în faţa lumii ştiinţifice, reprezintă o dovadă a unei Prezenţe.
Printre aceste nenumărate semne, unul de mare interes se află în biserica Sfânta Pudenziana, una dintre cele mai vechi biserici din Roma. Aici, în 1610, celebrând Sfânta Liturghie în capela Caetani, preotul a fost cuprins de un dubiu teribil cu privire la Prezenţa Reală a lui Cristos în Ostia consacrată. Acest dubiu îl clatină şi astfel ostia cade pe jos. Mirarea lui a fost mare atunci când, ridicând ostia şi-a dat seama că a rămas întipărit în marmură semnul pâinii euharistice. Această amprentă este vizibilă şi astăzi: uşurinţa pâinii consacrate în raport cu greutatea specifică unei Prezenţe, capabilă de a marca indelebil marmura.
Este interesant de notat faptul că biserica a fost construită de către Papa Pius I, în anul 145, pe temeliile casei unui senator roman numit Pudente. Acesta, potrivit istoricilor, s-a convertit la creştinism şi l-a găzduit pe Apostolul Petru. Pudenziana, fiica senatorului Pudente, împreună cu sora ei Prassede, se îngrijeau de trupurile martirilor răniţi în timpul persecuţiilor.
Cele două surori nu au murit în faimă de martir, dar amintirea gesturilor lor a rămas intactă de-a lungul secolelor şi, în biserica care aminteşte îndurarea lor, Cristos a lăsat o amprentă eficace a martiriului Său, astfel încât sângele onorat de cele două obţine, 15 secole mai târziu, confirmarea în credinţă a preotului dubios.
Un alt miracol euharistic care mărturiseşte prezenţa lui Cristos în pâinea consacrată, a avut loc în 1447 la Ettiswil, Elveţia. Pe 23 mai, Anna Vögtli de Bischoffingen a furat o ostie mare consacrată. Pe drum, constată că ostia devine tot mai grea, ajungând să cântărească aproape cât un adult. Se înspăimântează, aruncă ostia şi fuge. Mai târziu, a ajuns în acel loc o altă femeie, Margherita Schulmeister, care în fiecare zi trecea pe acolo cu turma sa de porci. Ajunsă în apropierea locului unde a fost aruncată ostia, porcii s-au oprit, fiindu-i cu neputinţă femeii orice încercare de a-i face să continuie drumul. Femeia a cerut ajutorul a doi bărbaţi care tocmai treceau prin zonă. Aceştia apropiindu-se au văzut ostia împărţită în şapte bucăţi, dintre care una centrală şi alte şase în jurul ei, asemenea unei flori. Partea centrală a ostiei a intrat în pământ şi nu a mai fost găsită. Pe acest loc s-a construit un Sanctuar Euharistic, care poate fi admirat şi astăzi.
Din nou miracolul ne oferă imaginea unei Prezenţe care are o greutate în istorie, care necesită să fie observată şi care nu se lasă folosită de scopuri nedemne de credinţă şi de Mister. O astfel de imagine trebuie să ne facă pe toţi să reflectăm la Prezenţa care ne vizitează şi la “greutatea” acesteia în vieţile noastre, atunci când primim Sfânta Împărtăşanie.
Liviu Ursu
Sursa:www.lanuovabq.it
