“Draga mama,
Nu am prea multe amintiri de cand eram foarte mica.
Pastrez din perioada aceea doar cateva franturi neclare: covorul cu dungi pe care ma jucam in camera mea, cana rosie din care beam lapte in fiecare dimineata, faptul ca mi-era frica de subsolul blocului, bolovanul acela mare pe care imi placea sa ma urc in drum spre gradinita...
Cam astea ar fi toate amintirile mele de pana la varsta de 5 ani. Sau, mai exact, astea AS VREA sa fie toate amintirile mele de pana la varsta de 5 ani. Pentru ca, din pacate, nu sunt toate. Mai am si altele:
Nu am prea multe amintiri de cand eram foarte mica.
Pastrez din perioada aceea doar cateva franturi neclare: covorul cu dungi pe care ma jucam in camera mea, cana rosie din care beam lapte in fiecare dimineata, faptul ca mi-era frica de subsolul blocului, bolovanul acela mare pe care imi placea sa ma urc in drum spre gradinita...
Cam astea ar fi toate amintirile mele de pana la varsta de 5 ani. Sau, mai exact, astea AS VREA sa fie toate amintirile mele de pana la varsta de 5 ani. Pentru ca, din pacate, nu sunt toate. Mai am si altele:
- mi-amintesc, de exemplu, si cand ti-am varsat cafeaua in poala (alergam prin casa) si tu ai bombanit ca pentru tine, in timp ce te stergeai nervoasa: “Ce mi-o fi trebuit mie copil?”
- mi-amintesc si cand m-am incurcat la poezia pe care o repetam pentru serbare si tu ai exclamat, punandu-ti mainile in cap: “Of, toanta mai esti!”
- mi-amintesc si cand m-am imbracat intr-o dimineata cu dresul invers si tu l-ai intrebat pe tata, oarecum resemnata: “Oare cum o sa se descurce fata asta in viata?”
Da, mi-amintesc si lucrurile acestea. Ele mi-au ramas cumva fixate in minte si – iata – le revad foarte clar si acum, desi au trecut aproape 20 de ani de cand s-au intamplat. Si sa stii ca nu le-am uitat niciodata.
Poate ca erai stresata de ceva in momentele acelea. Poate ca aveai prea multe treburi de rezolvat, si la serviciu, si acasa. Sau poate ca, pur si simplu, te durea capul si chiar n-aveai nevoie de boacanele mele.
Dar nu trebuia sa te descarci pe mine. Eram doar un copil care habar n-avea de problemele tale (oricum nu le-ar fi inteles), dar care, din nefericire, a trebuit sa incaseze niste remarci complet nepotrivite pentru lumea lui.
M-au afectat acele remarci? Nu stiu, posibil. Poate ca remarcile acelea m-au descurajat intr-o oarecare masura. Poate ca ele m-au facut mai timida. Poate ca din cauza lor nu m-am «descurcat in viata».
Repet, nu stiu daca si in ce fel m-au afectat acele remarci. Dar, oricum, faptul ca mi le amintesc si astazi, dupa 20 de ani, trebuie sa insemne ceva.
Ceea ce stiu in schimb foarte clar, cu maxima certitudine, este ca mi-ar fi placut ca tu sa nu le fi spus niciodata.
Si la fel de clar stiu ca eu nu voi spune niciodata, in nicio circumstanta, ceva asemanator copilului meu. Si asta deoarece sunt convinsa (din propria mea experienta) ca o remarca dura, sarcastica sau umilitoare este ultimul lucru pe care trebuie sa-l auda un copil.
Da, te cert putin. E o cearta inversa daca vrei, de la copil la parinte, si nu o cearta obisnuita, de la parinte la copil. Dar ca orice cearta de acest gen, ea are doar rolul de a aseza lucrurile pe cel mai bun fagas. Atat. Si sunt sigura ca intelegi acest lucru.
Esti mama mea si te iubesc oricum.
Asa cum stiu ca si tu ma iubesti oricum.
Cu drag,
Copilul tau”
- mi-amintesc si cand m-am incurcat la poezia pe care o repetam pentru serbare si tu ai exclamat, punandu-ti mainile in cap: “Of, toanta mai esti!”
- mi-amintesc si cand m-am imbracat intr-o dimineata cu dresul invers si tu l-ai intrebat pe tata, oarecum resemnata: “Oare cum o sa se descurce fata asta in viata?”
Da, mi-amintesc si lucrurile acestea. Ele mi-au ramas cumva fixate in minte si – iata – le revad foarte clar si acum, desi au trecut aproape 20 de ani de cand s-au intamplat. Si sa stii ca nu le-am uitat niciodata.
Poate ca erai stresata de ceva in momentele acelea. Poate ca aveai prea multe treburi de rezolvat, si la serviciu, si acasa. Sau poate ca, pur si simplu, te durea capul si chiar n-aveai nevoie de boacanele mele.
Dar nu trebuia sa te descarci pe mine. Eram doar un copil care habar n-avea de problemele tale (oricum nu le-ar fi inteles), dar care, din nefericire, a trebuit sa incaseze niste remarci complet nepotrivite pentru lumea lui.
M-au afectat acele remarci? Nu stiu, posibil. Poate ca remarcile acelea m-au descurajat intr-o oarecare masura. Poate ca ele m-au facut mai timida. Poate ca din cauza lor nu m-am «descurcat in viata».
Repet, nu stiu daca si in ce fel m-au afectat acele remarci. Dar, oricum, faptul ca mi le amintesc si astazi, dupa 20 de ani, trebuie sa insemne ceva.
Ceea ce stiu in schimb foarte clar, cu maxima certitudine, este ca mi-ar fi placut ca tu sa nu le fi spus niciodata.
Si la fel de clar stiu ca eu nu voi spune niciodata, in nicio circumstanta, ceva asemanator copilului meu. Si asta deoarece sunt convinsa (din propria mea experienta) ca o remarca dura, sarcastica sau umilitoare este ultimul lucru pe care trebuie sa-l auda un copil.
Da, te cert putin. E o cearta inversa daca vrei, de la copil la parinte, si nu o cearta obisnuita, de la parinte la copil. Dar ca orice cearta de acest gen, ea are doar rolul de a aseza lucrurile pe cel mai bun fagas. Atat. Si sunt sigura ca intelegi acest lucru.
Esti mama mea si te iubesc oricum.
Asa cum stiu ca si tu ma iubesti oricum.
Cu drag,
Copilul tau”
Sursa:http://www.parinti-copii.humanmedia.ro
