“Sa nu va rusinati de lacrimi niciodata!”
Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor!
“În general s-a împământenit între noi, creştinii – vorbesc de creştinii mai superficiali – să luăm în derâdere sărăcia cu duhul şi să spunem: acesta e sărac cu duhul, e prost, e înapoiat mintal, nu ştie pe ce lume trăieşte. Însă sărăcia cu duhul este o virtute, o mare virtute! Sărăcia cu duhul înseamnă să fii sărac de toate lucrurile lumii acesteia, încât duhul tău să nu se lege de nimic, nici de avere, nici de situaţie socială, nici de luptă politică, nici de nimic altceva! Să nu te legi de nimic din cele de care oamenii se ataşează. Sufletul tău să fie liber, să trăieşti liber, dar ca un străin în lumea aceasta. Fiindcă în lumea asta a fi liber înseamnă a fi străin de lume. Lumea te robeşte. Prin toate sistemele ei de legi, prin toate obiceiurile lumeşti, prin toată tradiţia aceasta materială, lumea ne leagă, ne subordonează, ne face sclavi. Iar dacă nu devii sclavul acestor concepţii eşti un corp străin, un element străin în lumea aceasta. De aceea spune Iisus: „Fericiţi cei săraci cu duhul!”. Sunt fericiţi cei care nu s-au legat de lumea aceasta, nu şi-au făcut un idol din lume, nici din învăţătura lumească, nici din gloria lumească, nici din bogăţia lumească. Ei trăiesc ca o fiinţă străină într-o lume plină de păcate.
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia!
Vedeţi, a fi, a deveni o parte sau un şurub al vieţii acesteia este o suferinţă. Şi atunci cel care este în lume, dar care vrea să nu fie în lume, acela se întristează, acela plânge, acela varsă lacrimi. Varsă lacrimi pentru el, pentru aproapele lui, pentru toţi cei care sunt în suferinţă, pentru păcătoşi. El se roagă cu lacrimi pentru cei care îl vrăjmăşesc şi pentru cei care îl iubesc. Aţi auzit azi rugăciunile de la Sfânta Liturghie ale Sfântului Vasile cel Mare:
„Doamne, pe cei buni păstrează-i în bunătatea lor. Pe cei răi, fă-i buni! Celor care ne vrăjmăşesc stinge-le vrajba! Pe cei care ne iubesc pe noi întăreşte-i! Tinereţile le condu cu înţelepciunea Ta, bătrâneţile le întăreşte, pe copii îi creşte în dragostea Ta!”.
Aceasta înseamnă cei ce plâng.
V-aţi gândit vreodată că Mântuitorul, Care a fost Fiul lui Dumnezeu şi a venit în această lume, nu a avut decât o singură cămaşă în care a umblat îmbrăcat? Desculţ prin căldura Israelului, călcând peste pietre… Şi când a venit cineva, un bogat şi i-a spus: „Vreau să Te urmez oriunde vei merge“, El i-a răspuns: „Fiul Omului n-are unde să-şi plece capul. Vulpile au vizuini, păsările cerului cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul!”.
Aşa a fost Iisus! Un străin în lumea aceasta. A plâns pentru toţi, a plâns pentru Lazăr, pentru toată suferinţa oamenilor... Iar Dumnezeu I-a dăruit slava învierii Sale. Să ştiţi călacrimile care se varsă pentru durerea cuiva sunt lacrimi binecuvântate. Ele vă spală inima şi sufletul. Să nu vă ruşinaţi de lacrimi! Niciodată! Plângeţi şi pentru necazurile personale, dar să nu vărsaţi lacrimi de furie, de mânie sau de blestem! Să vărsaţi lacrimi de durere, de dragoste, căci ele vă purifică sufletul şi vă apropie de Hristos. Şi aşa fericiţi veţi fi.
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul!
Nu este vorba de a moşteni pământul acesta lumesc. Aici cei duri, cei fără scrupule moştenesc pământul! Ei sunt oamenii care conduc, ei sunt oamenii care au în mâna lor frâul, cuţitul şi pâinea, averea şi puterea. Moştenirea pământului pentru cei blânzi este alta. La sfârşitul lumii, spune Sfântul Apostol Petru, cerurile vor arde, pământul va fi limpezit prin foc şi va fi mai alb decât oasele celor care au murit. Şi acest pământ va fi un cer nou şi un pământ nou, în care va trăi pururi dreptatea. Acest pământ îl vor moşteni cei blânzi, nu pământul de acum! Pământul de acum e în mâinile satanei, pentru că cei care sunt puternicii zilei nu sunt trimişi de Dumnezeu, nu se gândesc la Dumnezeu, nu se gândesc la cei slabi, decât numai în treacăt, numai cu intenţia de a-şi face propagandă.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura!
Chiar dacă nu suntem prea buni, chiar dacă nu ne manifestăm bunătatea sau nu practicăm o bunătate reală, totuşi inima noastră, interiorul nostru, conştiinţa noastră ne vorbesc despre o dreptate adevărată. Este dreptatea lui Dumnezeu şi inima noastră suferă, însetează pentru această dreptate chiar dacă nu suntem în stare să o realizăm. Poate nici nu ne-o imaginăm cu adevărat. Dacă fiecare dintre noi are un înger şi o conştiinţă, o conştiinţă care vine de la Dumnezeu, pe care venirea lui Iisus ne-a curăţit-o de toată zgura neînţelegerii, atunci este numai în puterea noastră a aplica legea dreptăţii sau a nu o aplica. In mâna noastră stă această alegere, dacă nu o aplicăm suntem păcătoşi. Dar important pentru noi e că aspirăm lăuntric la o dreptate, că aspirăm la o sete către dreptate şi că Dumnezeu ne va sătura cândva în dreptatea împărăţiei Fiului Său, atunci când vor împăraţi pe pământ adevărul şi dreptatea dumnezeiască.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui!
Aceasta se adevereşte chiar în lumea noastră păcătoasă. Dacă eşti milostiv, Dumnezeu te miluieşte. Dacă eşti bun cu alţii, şi alţii vor fi buni cu tine. Dacă mila ta se manifestă în fapte, vei fi binecuvântat. Şi chiar dacă cineva te va critica vreodată, nu va putea să nu recunoască că eşti milostiv, iar când vei fi în nevoie, să ştii că se va găsi cineva să te miluiască.
Noi spunem că Dumnezeu este drept, dar înainte de a fi drept, Dumnezeu este şi bun. Dacă Dumnezeu ar fi numai drept, numai justiţiar, în clipa aceasta ar trebui să pierim toţi, pentru că suntem plini de păcate, păcătuim tot timpul, şi când venim la biserică, peste tot. Nimic nu ne ţine în viaţă din faptele noastre, ci numai mila şi iubirea lui Dumnezeu.
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!
Dumneavoastră ştiţi foarte bine lucrul acesta. De aceea vă duceţi la biserici, la mănăstiri, pentru că ştiţi că acolo sunt oameni curaţi, care au o legătură mai adâncă cu Dumnezeu, care îl văd. Şi v-am spus odată că îmi povesteau monahii despre Părintele Petroniu care este la mănăstirea noastră din Sfântul Munte, la Prodromu, că atunci când se ruga el, pe Sfânta Masă apăreau picioarele Mântuitorului, însângerate. El îl vedea pe Dumnezeu. Pentru aceasta şi noi, dacă ne păstrăm inima curată, ori dacă ne-o curăţim, vedem pe Dumnezeu într-un fel sau în altul. Dumnezeu poate să-ţi vorbească printr-o descoperire, vorbesc de descoperirile adevărate, nu de cele satanice, dar Dumnezeu îţi vorbeşte şi prin nişte inspiraţii interioare, prin înţelegeri adânci ale unor taine ale mântuirii.
Mărturisesc că de multe ori m-am rugat şi poate din cauza necredinţei mele, Dumnezeu nu mi-a împlinit cererea, dar de foarte multe ori rugăciunea mea s-a împlinit! M-am rugat pentru alţii, iar rugăciunea s-a împlinit şi m-am îngrozit! Ce sunt eu, ca Dumnezeu să asculte rugăciunea mea? Cum spune psalmistul, ce este omul ca să aibă aşa cinste, să fie puţin mai prejos decât îngerii [n.n. Ps. 8, 4-5]? Însă nu pentru virtuţile noastre Dumnezeu ne împlineşte rugăciunile, ci pentru bunătatea Lui şi pentru credinţa cu care ne rugăm.
Dacă aveţi inima curată şi vă rugaţi lui Dumnezeu, El ascultă cererea voastră. Să nu vă rugaţi niciodată pentru răul cuiva! Cei care fac rău, aceia se duc la vrăjitori. Degeaba ai să te rogi tu la Dumnezeu să facă rău cuiva, pentru că Dumnezeu este bun înainte de a fi drept, şi apoi, de unde ştii tu că ai dreptate, pentru că tu eşti subiectiv! Adeseori avem în faţă numai interesul propriu şi uităm de adevăr şi de dreptate.
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!
Cel mai mare făcător de pace a fost Hristos. El a adus în lume această pace, la Cina cea de Taină, când le spune ucenicilor Săi: „Pacea Mea dau vouă! Nu cum dă lumea, ci pacea Mea dumnezeiască!”. Una este pacea încheiată prin armistiţii, prin tratate care sunt rupte în clipa următoare şi alta este pacea în Dumnezeu. Toate tratatele încheiate în lume s-au spulberat curând. Au creat războaie şi mai puternice decât înainte. De aceea alta este pacea despre care vorbeşte Mântuitorul aici.
Să ştiţi că vremea comunismului – nu mai vorbesc de persecuţiile romane, care au dat milioane de martiri – a dat şi ea milioane de martiri cunoscuţi şi necunoscuţi, cu morminte cunoscute şi necunoscute. Au fost oameni care au mers la închisoare afirmând iubirea lor faţă de Hristos şi purtând în inima lor pacea Lui, oameni care, chinuiţi fiind, se rugau pentru călăii lor. Şi nu au fost cazuri izolate, ci mii şi mii de cazuri în care oamenii chinuiţi se rugau pentru cei care îi chinuiau, pentru cei care îi ţineau în închisori, fiindcă aşa spune Mântuitorul, să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri!
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor!
Toată istoria creştinismului e istoria suferinţei. Dintru început şi până la sfârşitul lumii acesteia, creştinismul va fi persecutat într-un fel sau altul, violent sau neviolent. Dar nu vor înceta niciodată persecuţiile, pentru că, aşa cum am spus la început, creştinul este ca un străin care nu are unde să-şi plece capul.
Aceasta este poziţia noastră în această lume şi vom fi prigoniţi, batjocoriţi, vor râde de noi şi vor spune că suntem nebuni. Şi vor spune că suntem mistici, ca şi cum misticismul ar fi o crimă, iar crima politică ar fi o virtute. Aşa cum se fac astăzi crime politice. Pentru că noi am înţeles exact care este poziţia lui Iisus în lumea aceasta şi mergem pe calea Lui.
Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră din pricina numelui Meu!
Este o continuare la fericirea anterioară, pentru că noi, dacă suntem prigoniţi, şi persecutaţi, şi batjocoriţi în lumea aceasta, este pentru numele lui Hristos. Nimeni nu-l batjocoreşte pe un smintit, orice ar spune, pentru că ştie că e smintit. Nimeni nu-l batjocoreşte pe unul care şi-a făcut o viaţă frumoasă în lumea aceasta. Dar pe noi lumea ne batjocoreşte, învăţaţii lumii acesteia ne batjocoresc, puternicii lumii ne batjocoresc. Ne batjocoresc şi cei mici pentru că nu ştiu, n-au cunoştinţă de adevărul credinţei. Şi totuşi trecem prin lume purtând pe frunte această cunună de spini spirituală, mărturisind pe Dumnezeu, rugându-ne pentru lume, pentru pacea lumii, pentru vrăjmaşii noştri, pentru cei care ne fac rău şi pentru cei care ne fac bine.
De aceea încheie Iisus Hristos:
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri!
Să căutăm răsplata din ceruri. Să nu căutăm răsplata aceasta de pe pământ. Pentru că orice răsplată în lumea aceasta trece ca o floare. A venit un vânt, a dat o ploaie şi s-a scuturat. Numai plata din ceruri rămâne veşnică şi ea va încununa fruntea noastră la Judecata de apoi şi în viaţa care urmează după Judecată. De aceea spun: spovediţi-vă, împărtăşiţi-vă, citiţi Fericirile şi le aplicaţi! Evanghelia nu este un exerciţiu intelectual, nu e un exerciţiu de cunoaştere a înţelepciunii lumeşti, Evanghelia este un exerciţiu spiritual de cea mai înaltă valoare. Inseamnă să urmezi pe Hristos.
Am explicat aceste Fericiri ca să înţelegeţi care este sensul lor, însă citindu-le acasă şi cugetând puţin, veţi vedea ce stare de bucurie vă vor trezi în suflet aceste Fericiri şi poate şi părerea de rău că nu sunteţi ca cei pe care Iisus îi fericeşte. Să ştiţi că dincolo de posibilitatea noastră de împlinire a poruncilor lui Dumnezeu stă harul lui Dumnezeu, iubirea Lui pentru noi.Aceasta nu ne părăseşte nici în cele mai grele situaţii, când suntem asupriţi, nici când suntem în păcate grele, dacă din adâncul sufletelor noastre strigăm: „Iisuse Hristoase, arată-mi mie slăvită Învierea Ta!”.”
