luni, 13 mai 2019
„Atunci am realizat că ei sunt sfinți cu adevărat…”
„CUM AU REUȘIT SFÂNTUL PAPĂ IOAN PAUL AL II-LEA ȘI CEI 7 EPISCOPI MARTIRI GRECO-CATOLICI SĂ-MI SCHIMBE VIAȚA PENTRU TOTDEANUA… ”
Născut și crescut în Oradea, într-o familie de preot greco-catolic, botezat de Episcopul Iuliu Hirțea, Pr. Iuliu este un om senin, iubitor de natură, ciclism, jogging, umor și… bun simț. Deși educat la Roma, alumn al Colegiului Grec Sf. Atanasie din Roma (seminar), Pontificio Universita Gregoriana (filozofie și teologie), și Pontificiu Instituto Orientale (specializat în drept canonic răsăritean) Pr. Iuliu nu epatează, ci este o prezență simplă și revigorantă. Ține mult la prietenie și sinceritate, apreciază calitatea, nu cantitatea, și este promotorul ”regulii de aur” (comportă-te cu ceilalți așa cum ai vrea să se comporte ei cu tine). Cu ocazia vizitei Papei Francisc în România (21 mai – 2 iunie, 2019), Pr. Iuliu în calitate de vicar general al eparhiei împreună cu PS John Michael Botean vor conduce o delegație a credincioșilor din Statele Unite și Canada pentru celebrarea beatificării celor 7 Episcopi martiri greco-catolici.
Papa Francisc va vizita România în perioada 30 mai – 2 iunie, 2019. Ce înseamnă acest lucru pentru românii greco-catolici?
Este un motiv de mare bucurie. În 1999, când Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat România, a fost doar la București. Acum însă Papa vine și la Blaj, semn că ne prețuiește. Cam așa cred că s-au simțit și cei pe care Isus i-a onorat cu prezența lui în casa lor.
Eparhia noastră va participa cu o delegație în România: ce înseamnă acest eveniment pentru Biserica Greco-Catolică din America de Nord?
Delegația noastră va merge în România în semn de unitate, precum cei care au bătut cale lungă la Marea Unire din 1918: mergem și noi să ne arătăm sprijinul, pentru că ne pasă, pentru că ținem la apartenență și la cei dragi de acasă.
Credeți că ar putea să le schimbe calitatea vieții sau cel puțin percepția lor asupra propriei identități?
Absolut. Exact așa cum și eu mi-am reconfigurat credințele personale despre ce înseamnă să fii membru al unei tradiții, iar dacă cel care îți validează credința este chiar Sfântul Părinte, înseamnă că e ceva foarte deosebit. Pentru a ne găsi drumul în viață, cu toții avem nevoie de validarea exterioară. Gândiți-vă la părinți, frați, surori, educatori, formatori, profesori, grup de prieteni ș.a.m.d.: Ei sunt cei care ne dau de știre dacă e bine sau nu ce am învățat și ce am înțeles. Cu cât validarea vine de la cineva care are o poziție mai importantă (sau de la o persoană pe care noi o considerăm importantă, din diferite motive) cu atât capacitatea de schimbare a vieții crește exponențial. Ei bine, vizita Sfântului Părinte în România este un eveniment unic, foarte rar și cu cât este mai rar cu atât este mai bine primit și deci foarte așteptat.
În trecut ați mai avut ocazia să-l întâlniți pe Papa Ioan Paul al II-lea: cum a fost această experiență?
Eu am fost seminarist la Roma din 1990 până în 1998. În perioada aceasta l-am văzut pe Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea de câteva ori, iar pe urmă încă o dată la Jubileul din 2000. Prima oară a fost prin 1990, la o liturghie în Bazilica Sfântul Petru, unde l-am văzut de la o oarecare distanță. De-abia am așteptat să mă duc – vă dați seama, prima Liturghie cu Papa – ardeam de nerăbdare, considerându-mă extrem de onorat. Mai apoi știu că la un moment dat au venit Episcopii noștri la vizita ad limina, cred că prin anul 1993. Cu acea ocazie toți seminariștii din Roma ne-am dus să-l întâlnim pe Sfântul Părinte. Îmi amintesc că ne-a dat fiecăruia câte un rozar și a dat mâna cu fiecare în parte. Eu unul îmi amintesc că adesea adormeam cu rozarul acela în mână. Ulterior am mai avut ocazia să-l vizitez pe Sfântul Părinte, mereu împreună cu Episcopii noștri, și de fiecare dată primeam câte un rozar, însă acele rozarii nu mai erau parcă atât de importante ca cel primit prima oară.
Altă dată, cu ocazia octavei pentru unitatea creștinilor din anul 1994, făcând parte din corul Colegiului Grec din Roma, am mers la Bazilica Sf. Francisc din Assisi, unde am fost invitați să cântăm „Cuvine-se cu adevărat” în limba greacă. Cumva nu ne-am coordonat prea bine, iar după rugăciunile respective – care au ținut circa două ore – cu toții au plecat la masă, în timp ce noi, corul Colegiului Grec, ne-am trezit singuri într-o curte din spate, ca și puii fără cloșcă. Credeam că cineva se va ocupa și de noi însă am rămas stingheri vreo jumătate de oră. Cum-necum, a venit Sfântul Părinte însoțit doar de gărzile de corp și ne-a invitat să servim prânzul cu Sanctitatea Sa. Noi eram lihniți de foame de la post și drumul lung, așa că mare ne-a fost bucuria – deși gărzile de corp nu prea au fost de acord să luăm prânzul împreună, însă Sfântul Părinte a insistat iar gardienii nu au avut încotro. La masă l-am descoperit pe Papa Ioan Paul al II-lea ca om. Înainte, când l-am întâlnit cu ocazia diferitelor vizite făcute împreună cu alți seminariști, alături de Papa era câte un Episcop care ne cunoștea și care ne prezenta Papei, spunându-i, în cazul meu, cum că sunt din Oradea, că tatăl meu este preot, câți frați am, că sunt la Colegiul Grec etc., iar Papa îmi transmitea lucruri de care ulterior mi-am dat seama că sunt oarecum standard – salutări familiei, că se roagă pentru noi, uite un rozar, ia unul și pentru mama. La Assisi însă, la masă, când am fost fără formalități, acolo l-am văzut ca un om sincer care zicea chiar și glume, foarte deschis și mi s-a părut ceva extraordinar! Țin minte că am și uitat de foame, fiind absorbit de tot ceea ce zicea: nu ne-a făcut nici predică, nici teologie, nici nimic din ceea ce presupuneam eu că un Papă vorbește la masă. Din contră, au fost discuții foarte simple, care mi-au atins însă inima într-un mod deosebit. Nu rețin nimic special din acea convorbire. De altfel, cred că e vorba despre situația similară cu predica cuiva: nu ne amintim exact ce a spus predicatorul, însă ținem minte foarte bine cum ne-a făcut să ne simțim.
Ce părere aveți cu privire la identitatea greco-catolică?
Identitatea este ceea ce ești, ținând însă cont de ceea ce ar trebui să fii. Cumva se creează din mers, precum identitatea dată de apartenența propriei familii: crești în ea, te identifici cu ea. Avem o istorie foarte bogată în spatele nostru, iar dacă noi nu ne cunoaștem identitatea și mergem doar după simpla tradiție, nu prea avem cum să trăim la înălțimea chemării. Îmi amintesc în acest sens de povestea vulturului care credea că este găină.
Identitatea ține de credință, dar este important să tindă spre alinierea cu ceea ce ar trebui să fie. Este un fel de stil de viață propriu unui anumit grup de oameni sau chiar popor care își manifestă credințele într-un fel anume. Această credință se conturează în timp și devine o caracteristică comună, o amprentă unică, constituind un patrimoniu liturgic, teologic, spiritual și disciplinar, diferențiat de cultură și împrejurări istorice. Cu alte cuvinte, suntem parte integrantă din întreg: avem aceeași credință dar pe care o manifestăm în fel diferit.
Bun și atunci cum arată un greco-catolic din punct de vedere al identității?
E ca și cum am întreba cum ar trebui să arate un român? Eu țin minte când în anul 2000 am fost în pelerinaj la Roma, cu autocarul, cu ocazia Zilelor Mondiale ale Tineretului. Tranzitând Austria, ne-am oprit la un supermarket pentru a ne aproviziona, iar în momentul în care grupul de pelerini a intrat în magazin, cineva a anunțat rar și răspicat în difuzoare să mărească paza, iar lumea să fie cu luare aminte, fiindcă a sosit un autocar de români. Cu alte cuvinte: aveți grijă, au venit hoții. Probabil că alți români, înaintea noastră, vor fi furat prin zona respectivă, însă toți ne-am simțit prost, pentru că nici unul din tinerii pelerini nu se identifica cu acest calificativ: îi cunoșteam pe fiecare în parte, toți fiind implicați activ în viața comunității parohiale din care proveneau, nu mai zic că timp de doi ani de zile am făcut interviuri preliminare pentru toți pelerinii din Eparhia de Oradea care doreau să participe la Zilele Mondiale ale Tineretului 2000. Așadar, cum arată un român? Alții ne vedeau ca hoți, dar oare era adevărat? Eu aș fi vrut să le dau de știre tuturor că suntem creștini, că suntem pelerini, că suntem cinstiți și că vrem să plătim orice am dori să cumpărăm. Îmi amintesc însă că le-am spus tinerilor să se comporte ca adevărați creștini, iar austriecii își vor da seama că există și români cinstiți. Sper că din acel moment, din cauza noastră, măcar unul să-și fi schimbat opinia față de români.
Din punct de vedere al identității greco-catolice, sunt de părere că ar trebui să ne orientăm mult mai mult spre cele cerești, mai puțin spre cele pământești. Nu spun că nu ar mai trebui să ne intereseze lăcașurile de cult ci, acordându-le atenție atât cât este necesar și nimic mai mult, să ne streseze gândul referitor la fericirea veșnică, la a fi parte dintr-o comunitate care nu-și abandonează credința, care impune respect nu prin a avea ci prin a fi.
Îmi amintesc că, pe vremea comunismului, trebuind să cinstim ziua Domnului, neavând o biserică greco-catolică pe care să o frecventăm și când nu puteam merge la una romano-catolică, participam împreună cu frații, surorile și câțiva prieteni apropiați, la Liturghiile pe care tatăl meu le celebra pe ascuns la o măsuță-altăraș din dormitor. În urma fiecărui eveniment de acest gen aproape de fiecare dată urma o agapă frățească: fiecare aducea câte ceva din puținul pe care-l avea, astfel încât ne bucuram sincer de propria prezență, împărtășindu-ne astfel și cu Dumnezeu și cu aproapele.
După aproape treizeci de ani de la căderea regimului comunist însă, am observat tot în mai multe locuri că slujbele încep cu puțină lume în bănci, însă la sfârșit biserica e plină. Foarte probabil că unii au motive întemeiate însă cei mai mulți acționează de obicei în acest fel. Mă întreb dacă fac la fel și atunci când merg la cinematograf. Cred că nu se cunoaște cu adevărat despre ce este vorba și de aceea lumea vine mai degrabă la socializare decât la rugăciune. Tocmai aici este misiunea și șansa noastră: să explicăm neobosiți, iarăși și din nou, însă fără a fi sâcâitori, mai ales inspirând prin exemplul propriei vieți. Nu vrem să vorbim „despre” Dumnezeu ci „cu, în și pentru” Dumnezeu. Ca să auzi cu vocea gurii e nevoie de urechi și eventual de ochi pentru a citi limbajul gestual, însă pentru a asculta vocea inimii e nevoie de „urechea” inimii. Îmi vine în minte exemplul îndrăgostiților care dialoghează mereu: când unul vorbește, celălalt ascultă, iar dacă e să nu mai spună nimic, pur și simplu se bucură și savurează împărtășirea propriei prezențe. Ce frumos ar fi dacă ne-am comporta și noi la fel, în relația noastră intimă cu Dumnezeu, relație pe care mai apoi să o extindem în întreaga noastră viață.
Cum ar trebui să se manifeste un greco-catolic conectat la secolul 21?
Aparent nu ar trebui să fie o mare distincție dintre un om oarecare și un greco-catolic. Cred însă că fiecare dintre noi ar trebui să ne întrebăm: dacă aș conștientiza că oamenii din jurul meu știu că sunt creștin, cum m-aș comporta? Ce, cum și cât aș face?
Ce credeți că lumea înțelege eronat despre propria credință?
Cred că per ansamblu toate Sacramentele. De exemplu, spovedania: câți merg la spovadă și cât de des? Lumea s-a cam dezvățat de așa ceva: nu e deloc atrăgător să mergi la preot ca să-i spui ce prostii ai mai făcut. În plus, prinși cu zdroaba zilnică, mulți trag din greu ca să-și plătească facturile și să-și întrețină familia, unii având chiar două slujbe. Mai adaugi timpul pentru navetă și uite-așa ai de-a face cu oameni prinși de vârtejul verbului „a avea” dar care nu mai au timp să simtă nimic pentru ceea este cu adevărat esențial. Ce nu realizează este că ei trăiesc pe o comoară, pe un munte de aur neexploatat, și se hrănesc cu firimituri.
Care ar fi comoara greco-catolică?
Patrimoniul pe care noi îl avem, credința înaintemergătorilor noștri, dintre care unii și-au dat chiar viața în acest sens, așa cum bine a zis Cardinalul Iuliu Hossu: Credința noastră este viața noastră. Este ca și cum am avea un muzeu cu obiecte valoroase și unice în lume, însă am uitat povestea fiecărui element din acest muzeu. Cred că tocmai din cauza ignoranței, atunci când se termină Liturghia, toată lumea se grăbește să elibereze biserica; mult mai greu pleacă însă de la agapa frățească de după Liturghie.
Poate au și ei poveștile lor pe care de-abia așteaptă să și le ”share”-uiască.
Asta e foarte bine: cred că același lucru vrea și Dumnezeu, să „share”-uiască cu noi. Ce frumos ar fi dacă noi ne-am focaliza atenția socializând înainte de toate „cu” Dumnezeu, în rugăciune, urmând ca agapa frățească să fie o extensie, cu același Dumnezeu, El fiind motivul întâlnirii.
În perioada vizitei Sale, Papa Francisc va beatifica pe cei 7 Episcopi Greco-Catolici care au murit în faimă de martiri. Dumneavoastră ați fost liderul responsabil pentru cauza de beatificare în România. Ce ne puteți împărtăși din această experiență?
Cauza de beatificare a durat două decenii. Faza eparhială, din 1999 – 2009, o perioadă de adunare a probelor și pregătire a dosarului, respectiv faza de la Roma, din 2009 – 2019 în care s-a evaluat cauza.
Faza eparhială s-a întins pe 10 ani, neașteptat de mult. Am avut mai multe tentative de executare a proiectului însă toate au eșuat din cauza necunoașterii unor proceduri speciale cerute de Congregația pentru Cauzele Sfinților.
După aproape un deceniu de muncă am ajuns la un moment dat în care totul părea în zadar; eram dezamăgiți de eșec și de noi înșine. Atunci am fost inspirați să ne rugăm celor 7. ”Dacă într-adevăr sunt acolo sus, avem nevoie de mijlocirea voastră pentru finalizarea cauzei”.
Din acel moment, parcă totul a început să meargă altfel, iar în decurs de două luni am reușit să finalizăm ceea ce nu am reușit timp de zece ani. Atunci mi-am dat seama că ei sunt sfinți cu adevărat. Chiar dacă nu au titlu de ”sfinți” ci doar ”fericiți” impactul lor de mijlocire este neschimbat! Prin credința lor neclintită ei sunt un exemplu ieșit din comun.
Pe lângă acest eveniment miraculos, secretul succesului a stat în 2 lucruri importante: cunoașterea și munca susținută în echipă.
Echipa care a încheiat proiectul în România era compusă din mine – judecător delegat, Pr. Cristian Arinel Sabău – postulator, Pr. Mihai Todea vice-postulator, Lucia Pantea – notar, Iosif Furtună – promotorul dreptății, o comisie istorică și mulți traducători voluntari care au contribuit din plin la succesul acestei cauze. La Roma, postulatorul cauzei a fost Pr. Vasile Man. Cu ocazia asta țin să le mulțumesc tuturor în mod special: fără ei nu am fi reușit.
Din această experiență am învățat cel puțin trei lucruri: am învățat să prețuiesc echipa și munca în echipă; am realizat că indiferent de numărul de eșecuri abandonul nu este o soluție și să mă bazez pe reguli nu după ureche (mai ales când vine vorba de lucruri oficiale).
Interviu realizat de Raul Botha
marți, 19 februarie 2019
miercuri, 30 ianuarie 2019
luni, 29 octombrie 2018
Șapte semne ale maturiății emoționale
O virtute mult mai importantă decât va imaginați
De obicei maturitatea este asociată cu vârsta sau cu experiența la nivel cronologic. Ceea ce știm foarte clar este faptul că maturitatea fizică apare înaintea celei emotionale.
Maturitatea emotională nu vine de nicăieri, ci necesită o anumita voință, muncă, efort și dorință de a privi în profunzime ceea ce suntem fiecare dintre noi cu mintea si inima în perfectă armonie. Maturitatea este definită ca fiind confruntarea și acceptarea realitații așa cum e ea, chiar daca e neplăcută.
În continuare avem descrise cele șapte caracteristici ale persoanelor mature din punct de vedere emoțional.
1. Stiu să spună –la revedere-
Cei mai mulți dintre noi probăm un sentiment de frică atunci când vine vorba să aducem o schimbare majoră în viața noastră în ceea ce privește mediul , persoanele sau locul. Gândindu-ne că trecutul a fost unul bun, face ca schimnarea să fie una chiar dureroasă.
Persoanele mature din punct de vedere emoțional știu și cred în principiul că viața devine una mai bună atunci când este trăită în libertate. Ei lasă deoparte tot ceea ce nu le aparține pentru că, ramânând ancorați în trecut vor impiedica închiderea și vindecarea rănilor emiționale.
2. Reușesc să uite propriul trecut fără durere.
Lăsarea în urmă a propriului trecut este necesară pentru a călători în noua noastră călătorie emoțională. "Burienile cresc rapid, iar vederea lucurilor cu adevarat apopiate devine din ce în ce mai dificilă". O persoană matură vede importanța trăirii în prezent dar și acceptarea a ceea ce s-a întamplat. Nu putem schimba trecul, dar mai mult ca sigur putem învăța ceva din el pentru a putea merge mai departe.
3. Pot face diferența între ceea ce gandesc și ceea ce sunt
Maturitatea emoțională ne ajută să înțelegem mai bine sentimentele noastre dar și a celor din jurul nostru.
"Gândește și dă atenție la tot ceea ce spui, respectă ceea ce auzi și meditează asupra lucrurilor pe care le crezi".
4. Nu cer nimic
Încetarea aducerii unei reclamații referitor la ceea ce e în jurul nostru este cel mai bun mod de a promova schimbarea.
Reclamațiile sunt cele care ne pot închide într-un labirint, deci dacă vrei să trăiești nefericit, atunci plânge-te de orice și oricine.
5. Reușesc să fie empatici, fără a se lăsa influențați de emoțiile alora.
Oamenii maturi din punct de vedere emoțional au respect pentru ei înșiși și pentru alți. Au capacitatea de a relaționa în cel mai bun mod posibil. Ei știu să asculte,să vorbească și să facă schimb de informații. Au învațat să ii privescă pe ceilalți într-un mod generos, capabili fiind de faptul că fiecare avem un sistem de valori.
6. Nu se pedepsesc pentru propriile greșeli.
Noi învățăm din greșelile noastre. Greșeala ne permite mai apoi să conștientizăm cele făcute și să evităm situațiile identice pe viitor. Pesoanele mature sunt conștiente că nu întotdeauna totul merge asa cum își doresc, dar fiecare greșeală este un bun prilej de cunoaștere și creștere personală.
7. Au învățat să se deschidă la nivel emoțional
Este foarte important să fim parte dintr-un angajament care ține de dragoste, încredere și credință în oameni. Nu trebuie să fim perfecționiști și nici să asteptăm perfecțiunea de la alții. Maturitatea emoțională este asumarea controlului propriei vieți, dreptului unei proprii viziuni asupra lumii și bineînțeles abandonarea în ambiția pentru succes. Dezvoltarea acestei maturități face ca viața să fie o placere și nu doar o necesitate a dezvoltării personale.
Traducere: Orian Remus Anghel
Sursa:it.aleteia.org
vineri, 26 octombrie 2018
„Vânătoarea” de sfinți!
Conceptul Pokemon Go a mai fost copiat de câteva ori în trecut, dar Vaticanul pare să fi făcut cea mai bună și inedită replică a jocului.
Cel mai probabil, ai încercat și tu Pokemon Go atunci când a apărut, mai ales dacă ai fost fan al seriei din trecut. Poate că n-ai început să bântui de nebun prin oraș, dar câțiva pokemoni tot ai găsit pe străzi și prin boscheți. Acum, ai șansa să o iei de la capăt, doar că de data asta nu va trebui să colecționezi pokemoni, ci sfinți catolici.
JC Go este jocul lansat de către Vatican, iar scopul este să colecționezi diverse figuri religioase marcante din istorie, pentru a-ți completa echipa de evanghelizare.
Exact cum se întâmplă în cazul Pokemon Go, vei găsi aceste personaje prin oraș, doar că nu va trebui să sari la bătaie și să vă luptați ca să îi poți captura. Abordarea din JC Go este una mult mai pașnică: atunci când întâlnești un sfânt pe care să-l adaugi la colecție, vei fi nevoit să îi răspunzi la câteva întrebări.
Vei putea aduna și alte obiecte în joc, iar acestea te vor ajuta să mănânci, să bei și să te rogi, ca să-ți crești nivelurile pentru fiecare din skilluri. Evident, există și microtranzacții în joc: poți cumpăra monede pentru joc în schimbul unor donații caritabile pe care le faci în aplicație.
marți, 2 octombrie 2018
Luna octombrie, luna Rozariului. De ce să ne rugăm Rozariul?
1. Rozariul este important şi eficient pentru că este o rugăciune insistentă ce devine simbol al iubirii noastre faţă de Maica Domnului şi faţă de Cristos; spunea cineva că, după cum doi logodnici nu se plictisesc să îşi spună că se iubesc, tot aşa nici noi, fiii preaiubiţi ai Mariei, nu trebuie niciodată să ne plictisim să spunem această rugăciune.
2. Rozariul este o rugăciune importantă pentru că o spunem împreună cu Maria. Să fim convinşi că atunci când spunem: „Roagă-te pentru noi păcătoşii” ea este deja prezentă.
3. Este o rugăciune biblică; este, de fapt, o sinteză a întregii Evanghelii, un rezumat al istoriei mântuirii. În cele douăzeci de mistere se desfăşoară lucrarea mântuirii noastre. Prin contemplarea misterelor sfântului Rozariu vom ajunge să înţelegem planul lui Isus ce se desfăşoară în toată viaţa sa, de la Întrupare la Paştele său glorios. Recitând Rozariul vom pătrunde tot mai mult în misterul mântuirii.
Am găsit într-o carte, o relatare ce spunea că un anumit preot, care avea să devină celebru mai târziu, pe când era student la teologie, nu recita Rozariul. Într-o zi directorul spiritual i-a zis: – Pentru ce nu reciţi Rozariul? – Pentru că e o rugăciune monotonă şi plictisitoare. – Ascultă, tu ai pierdut în război un frate. De câte ori ai auzit-o pe mama ta vorbind despre copilul ei, care e fratele tău, căzut pe front? – Mama vorbeşte întotdeauna când are ocazie prietenilor şi cunoscuţilor despre evenimentele triste şi fericite ale vieţii ei. – Şi o asculţi cu plăcere de fiecare dată? – Bineînţeles! – Ei bine, Mama noastră cerească, la Rozariu ne povesteşte:
1. evenimentele fericite ale Fiului ei care este fratele nostru, atunci când ne rugăm Rozariul de bucurie;
2. ne vorbeşte de suferinţele Fiului ei când ne rugăm Rozariul de durere;
3. ne vorbeşte despre învierea şi înălţarea lui la cer când ne rugăm Rozariul de slavă;
4. ne vorbeşte despre momentele importante ale activităţii Fiului ei când ne rugăm Rozariul de lumină. Ascultând-o pe Mama cerească vorbind despre Fiul ei, Rozariul nu poate fi nici monoton, nici plictisitor. Să-i promitem Mamei noastre cereşti, ca un semn al iubirii noastre faţă de ea, că vom medita cât mai des împreună cu ea momentele cele mai importante din viaţa Fiului său!
Sfântă Fecioară Marie,
roagă-te pentru noi păcătoşii!!!
Pr. Mihai Savin
2. Rozariul este o rugăciune importantă pentru că o spunem împreună cu Maria. Să fim convinşi că atunci când spunem: „Roagă-te pentru noi păcătoşii” ea este deja prezentă.
3. Este o rugăciune biblică; este, de fapt, o sinteză a întregii Evanghelii, un rezumat al istoriei mântuirii. În cele douăzeci de mistere se desfăşoară lucrarea mântuirii noastre. Prin contemplarea misterelor sfântului Rozariu vom ajunge să înţelegem planul lui Isus ce se desfăşoară în toată viaţa sa, de la Întrupare la Paştele său glorios. Recitând Rozariul vom pătrunde tot mai mult în misterul mântuirii.
Am găsit într-o carte, o relatare ce spunea că un anumit preot, care avea să devină celebru mai târziu, pe când era student la teologie, nu recita Rozariul. Într-o zi directorul spiritual i-a zis: – Pentru ce nu reciţi Rozariul? – Pentru că e o rugăciune monotonă şi plictisitoare. – Ascultă, tu ai pierdut în război un frate. De câte ori ai auzit-o pe mama ta vorbind despre copilul ei, care e fratele tău, căzut pe front? – Mama vorbeşte întotdeauna când are ocazie prietenilor şi cunoscuţilor despre evenimentele triste şi fericite ale vieţii ei. – Şi o asculţi cu plăcere de fiecare dată? – Bineînţeles! – Ei bine, Mama noastră cerească, la Rozariu ne povesteşte:
1. evenimentele fericite ale Fiului ei care este fratele nostru, atunci când ne rugăm Rozariul de bucurie;
2. ne vorbeşte de suferinţele Fiului ei când ne rugăm Rozariul de durere;
3. ne vorbeşte despre învierea şi înălţarea lui la cer când ne rugăm Rozariul de slavă;
4. ne vorbeşte despre momentele importante ale activităţii Fiului ei când ne rugăm Rozariul de lumină. Ascultând-o pe Mama cerească vorbind despre Fiul ei, Rozariul nu poate fi nici monoton, nici plictisitor. Să-i promitem Mamei noastre cereşti, ca un semn al iubirii noastre faţă de ea, că vom medita cât mai des împreună cu ea momentele cele mai importante din viaţa Fiului său!
Sfântă Fecioară Marie,
roagă-te pentru noi păcătoşii!!!
Pr. Mihai Savin
Sursa:www.parohiaisusbunulpastor.ro
sâmbătă, 22 septembrie 2018
5 sfaturi practice pentru a putea rămâne concentrat în timpul Liturghiei
Consideri că mergi uneori la liturghie doar ca să poți zice că ai fost? Adesea când mergem la biserică e ușor să ne simțim complet deconectați de ceea ce se întâmplă. Ne ridicăm, stăm jos, îngenunchem, iar 90 de minute mai târziu plecăm.
Pentru a putea schimba acest lucru și pentru a te apropia de Dumnezeu trebuie să te pregătești pentru slujbă. Nu este întotdeauna ușor, dar cu puțin timp și efort e posibil să îți dorești să participi la Liturghie tot mai mult și să aștepți cu nerăbdare ziua de duminică.
Pentru a putea începe, ai aici 5 metode simple care să te ajute să rămâi concentrat la liturghie.
1. Studiază simbolismul și fundamentele biblice ale slujbei
Pentru multă lume liturghia nu are sens până când încep să se documenteze de ce facem anumite lucruri în timpul slujbei. Pot să pară o colecție de gesturi fără vreo legătură, amestecate cu lumânări și tămâie. Cu toate acestea, când descoperi extraordinarul simbolism ce stă în spatele fiecărei fapte din timpul liturghiei, fiecare cuvânt și gest, aceasta devine ceea ce este cu adevărat: Ospățul nunții Mielului. Până când vei înțelege bogăția și profunzimea Liturghiei mereu ți se va părea un ritual straniu greu de priceput.
2. Studiază textele biblice ce vor fi citite la liturghie înainte să mergi la biserică
Adesea este greu să fim atenți când se citesc lecturile în timpul liturghiei. Gândurile ne zboară sau sistemul audio face cuvintele să fie greu de înțeles. Din aceste cauze este benefic să citim lecturile din timp, fiind mai apoi familiarizați cu pasajele biblice ceea ce va facilita înțelegerea textului. Lecturile sunt mereu regăsite online sau cu ajutorul unor aplicații.
3. Încearcă să ajungi mai repede și să apreciezi liniștea 15-30 minute înainte de liturghie
Este mult mai ușor să rămâi concentrat la liturghie când nu ajungi în ultimul moment (sau chiar după ce slujba a început). Câteva minute de rugăciune pot ajuta o persoană să se liniștească după momentele stresante și obositoare din viața de zi cu zi și să poată să își îndrepte atenția spre Dumnezeu. Dacă nu reușești fizic să ajungi mai repede la biserică, încearcă altceva precum să închizi radioul mașinii. Este important să ne lăsăm sufletul să nu mai fie distras de alte lucruri, fapt pentru care este esențial să reducem zgomotul în drumul spre liturghie.
4. Folosește o carte de rugăciuni sau un liturghier
De obicei poți găsi o mică carte ce conține textul liturghiei în banca bisericii cu care să poți urmări ceea ce spune. Uneori suntem distrași de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, fapt pentru care poate să fie foarte util să urmărim cuvintele preotului citind din carte pentru a putea să ne concentrăm pe liturghie. Cuvintele spuse în timpul slujbei sunt foarte frumoase, dar și ușor de ratat dacă nu suntem atenți. Îți poți aduce propriul liturghier sau te poți abona la o publicație care conține rugăciuni și citirile pentru acea săptămână pentru a fi mai pregătit.
5. Roagă-l pe îngerul tău păzitor să te ajute să rămâi atent
E ușor să uiți faptul că liturghia este o întâlnire între Cer și pământ, dar îngerul tău păzitor este ajutorul ideal pentru a putea rămâne cufundat în liturghie. Ei sunt aproape de noi gata să ne sară în ajutor, tot ce trebuie noi să facem este să le cerem acest lucru. Ei apreciază cel mai mult invitația noastră de a ne însoți în momentul împărtășaniei. Ei nu vor avea niciodată prilejul de a-l primi pe Isus în sfânta Euharistie precum o fac oamenii, fapt pentru care acel moment este foarte important pentru ei să îl împărtășească cu noi.
Pentru a putea schimba acest lucru și pentru a te apropia de Dumnezeu trebuie să te pregătești pentru slujbă. Nu este întotdeauna ușor, dar cu puțin timp și efort e posibil să îți dorești să participi la Liturghie tot mai mult și să aștepți cu nerăbdare ziua de duminică.
Pentru a putea începe, ai aici 5 metode simple care să te ajute să rămâi concentrat la liturghie.
1. Studiază simbolismul și fundamentele biblice ale slujbei
Pentru multă lume liturghia nu are sens până când încep să se documenteze de ce facem anumite lucruri în timpul slujbei. Pot să pară o colecție de gesturi fără vreo legătură, amestecate cu lumânări și tămâie. Cu toate acestea, când descoperi extraordinarul simbolism ce stă în spatele fiecărei fapte din timpul liturghiei, fiecare cuvânt și gest, aceasta devine ceea ce este cu adevărat: Ospățul nunții Mielului. Până când vei înțelege bogăția și profunzimea Liturghiei mereu ți se va părea un ritual straniu greu de priceput.
2. Studiază textele biblice ce vor fi citite la liturghie înainte să mergi la biserică
Adesea este greu să fim atenți când se citesc lecturile în timpul liturghiei. Gândurile ne zboară sau sistemul audio face cuvintele să fie greu de înțeles. Din aceste cauze este benefic să citim lecturile din timp, fiind mai apoi familiarizați cu pasajele biblice ceea ce va facilita înțelegerea textului. Lecturile sunt mereu regăsite online sau cu ajutorul unor aplicații.
3. Încearcă să ajungi mai repede și să apreciezi liniștea 15-30 minute înainte de liturghie
Este mult mai ușor să rămâi concentrat la liturghie când nu ajungi în ultimul moment (sau chiar după ce slujba a început). Câteva minute de rugăciune pot ajuta o persoană să se liniștească după momentele stresante și obositoare din viața de zi cu zi și să poată să își îndrepte atenția spre Dumnezeu. Dacă nu reușești fizic să ajungi mai repede la biserică, încearcă altceva precum să închizi radioul mașinii. Este important să ne lăsăm sufletul să nu mai fie distras de alte lucruri, fapt pentru care este esențial să reducem zgomotul în drumul spre liturghie.
4. Folosește o carte de rugăciuni sau un liturghier
De obicei poți găsi o mică carte ce conține textul liturghiei în banca bisericii cu care să poți urmări ceea ce spune. Uneori suntem distrași de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, fapt pentru care poate să fie foarte util să urmărim cuvintele preotului citind din carte pentru a putea să ne concentrăm pe liturghie. Cuvintele spuse în timpul slujbei sunt foarte frumoase, dar și ușor de ratat dacă nu suntem atenți. Îți poți aduce propriul liturghier sau te poți abona la o publicație care conține rugăciuni și citirile pentru acea săptămână pentru a fi mai pregătit.
5. Roagă-l pe îngerul tău păzitor să te ajute să rămâi atent
E ușor să uiți faptul că liturghia este o întâlnire între Cer și pământ, dar îngerul tău păzitor este ajutorul ideal pentru a putea rămâne cufundat în liturghie. Ei sunt aproape de noi gata să ne sară în ajutor, tot ce trebuie noi să facem este să le cerem acest lucru. Ei apreciază cel mai mult invitația noastră de a ne însoți în momentul împărtășaniei. Ei nu vor avea niciodată prilejul de a-l primi pe Isus în sfânta Euharistie precum o fac oamenii, fapt pentru care acel moment este foarte important pentru ei să îl împărtășească cu noi.
Traducere: Mihaela Man
Sursa:it.aleteia.org
joi, 20 septembrie 2018
Cum arăta creștinismul înainte de Biblie?
Cum au reușit primii creștini să îl cunoască pe Domnul în primii 400 de ani după Cristos?
Sfintele Scripturi sunt de multă vreme o sursă de edificare pentru creștini. În multe comunități creștine acest text este considerat a fi singura autoritate dată celor credincioși de către Dumnezeu Însuși.
Dar au avut primii creștini acces la o Biblie completă precum avem noi astăzi?
În primul rând trebuie să admitem faptul că Biblia cu toate cărțile ei nu au ”căzut din cer” într-un singur (și printat) volum. De fapt, există o diferență de aproximativ 1500 ani între scrierea cărții Genezei și a Apocalipsei. Niciun autor nu a început să pună pe foaie Noul Testament până în anul 45 d.Hr., iar Biblia completă nu a fost oficial canonizată până în anul 397 la Conciliul de la Cartagina.
Așadar, cum au reușit creștinii să îl cunoască pe Domnul în primii 400 de ani după Cristos?
Ca să putem răspunde acestei întrebări, trebuie să privim spre primii apostoli și succesorii lor, precum l-a numit Isus pe Petru (Matei 16:18).
Primii creștini au început să propovăduiască dintr-o carte numită Didahia (60-90). Această primă carte de catehism subliniază codurile morale de bază ale creștinismului: ”Să nu ucizi, să nu comiți adulter, să nu fi desfrânat, să nu furi, să nu te încrezi în magie, să nu ucizi un copil în pântece, să nu faci dezbinare, să cercetezi în fiecare zi cărțile sfinților, să ții strâns de tradiții, să îți mărturisești păcatele în Biserică.”
Isus și-a trimis apostolii ”să învețe lumea să țină toate câte le-a poruncit” (Matei 28:20). Prin urmare, intenția apostolilor a fost de a predica, nu de a scrie Sfânta Scriptură. Însă scrisul a devenit o necesitate pentru a putea răspunde numărului mare de întrebări despre credință, moralitate și închinare.
Primii creștini au abordat astfel următoarele subiecte:
Botezul
”Căci ei primesc atunci spălarea cu apă, în numele lui Dumnezeu, Tatăl şi Domnul Universului, al Mântuitorului nostru, Isus Cristos şi al Duhului Sfânt.“ – Apologia Sfântului Iustin Martirul, scrisă între anii 153-155 d.Hr. (JM,A)
Zilele Sabatului
”Iar în ziua de duminică, toţi cei ce locuiesc la oraş sau la ţară se adună împreună într-un loc şi citesc memoriile apostolilor şi scrierile profeţilor, atât cât îngăduie timpul.” (JM,A)
Predici
”Iar după ce a terminat cel care citeşte, conducătorul dă instrucţiuni verbal şi îndeamnă la imitarea acestor lucruri bune.” (JM,A)
Pâinea și vinul
”Apoi ne ridicăm cu toţii şi ne rugăm şi, aşa cum am spus înainte, când se încheie rugăciunea, se aduc pâinea şi vinul, iar slujitorul aduce rugăciuni şi mulţumiri într-un mod asemănător, după puterea lui, iar oamenii consimt, spunând: „Amin”. ”Domnul să fie cu voi”, iar toți vor răspunde ”Și cu spiritul tău.” ”Sus inimile!”, ”Le avem către Domnul”, ”Să îi mulțumim Domnului” ”Vrednic și drept este”. (JM,A)
Împărtășirea
”Iar după ce slujitorul a mulţumit şi toţi oamenii şi-au exprimat acordul, cei pe care noi îi numim diaconi, le oferă spre împărtăşire tuturor celor prezenţi din pâinea şi vinul amestecat cu apă, asupra cărora s-a rostit mulţumirea, iar celor absenţi le duc o parte. Noi numim această mâncare Euharistie şi nu se poate împărtăşi din ea decât cel care crede că lucrurile pe care le propovăduim noi sunt adevărate, care a fost spălat cu spălarea ce înlătură păcatele şi produce regenerarea şi care trăieşte aşa cum a poruncit Cristos. Căci noi nu primim aceste lucruri ca pe o pâine sau o băutură obişnuită, ci aşa cum Isus Cristos, Mântuitorul nostru, care S-a făcut trup, prin Cuvântul lui Dumnezeu, Şi-a dat trupul şi sângele pentru mântuirea noastră, la fel am fost noi învăţaţi că mâncarea binecuvântată prin rugăciunea cuvântului Lui şi prin transformarea căreia sunt hrănite trupul şi sângele nostru, este trupul şi sângele acelui Isus care a fost făcut trup.” (JM,A)
Mijlocirea Mariei și a Sfinților
“ S-a născut ca om, dintr-o fecioară, potrivit cu sfatul Tatălui, pentru mântuirea celor ce cred în El [...] adunați-vă ca una în plinătatea Spiritului Sfânt împreună cu toți sfinții.” (JM,A)
Primirea Euharistiei
”Episcopul va spune: ”Trupul și sângele lui Cristos!”, iar cel care o primește va răspunde ”Amin!”- Hippolytus din Roma (236 d.Hr.)
Clarificarea prezenței lui Cristos pentru cei necredincioși
“De Euharistie și rugăciune ei se feresc pentru că ei nu mărturisesc că Euharistia este Trupul Domnului nostru Isus Cristos” - Sfântul Ignațiu de Antiohia, Scrisoarea către Smirneni
Autoritatea Scripturii
“Pentru a putea afirma că deținem adevărul (Scripturii)- acceptăm învățăturile Bisericii care au fost date de apostoli, apostolii primindu-le de la Cristos, iar Cristos de la Dumnezeu.” -Tertulian din Cartagina (TC, 240 d.Hr.)
Autoritatea predicării
“Dacă Domnul Isus Cristos a trimis apostolii să predice, nimeni nu ar trebui să fie primit decât cel care este trimis de Cristos: pentru că nimeni nu îl cunoaște pe Tatăl decât Fiul.” (TC)
Este clar faptul că fără întregul Nou Testament primii creștini s-au bazat doar pe învățăturile Bisericii, ale apostolilor, episcopilor, preoților și ale diaconilor. Această învățătură continuă să fie activă și astăzi prin intermediul Magisteriului Bisericii Catolice.
Termenul de ”Biserică Catolică” (“Katholikē Ekklesia,” tradus fiind “biserica universală”) este prima dată introdus de către Ignațiu din Antiohia în cea de-a doua scrisoare către Filadelfieni în anul 107: ”Unde merge episcopul lăsați și oamenii să fie, precum unde Isus Cristos este acolo se află și Biserica Catolică”.
Isus nu a pus nimic pe hârtie și nu îi îndeamnă pe discipoli să citească Scripturile ca fiind singura autoritate. El își trimite apostolii în toate națiunile pentru a ”predica”.
Fie ca toți să avem parte de sfinţenia lui. (Evrei 12:10).
Sfintele Scripturi sunt de multă vreme o sursă de edificare pentru creștini. În multe comunități creștine acest text este considerat a fi singura autoritate dată celor credincioși de către Dumnezeu Însuși.
Dar au avut primii creștini acces la o Biblie completă precum avem noi astăzi?
În primul rând trebuie să admitem faptul că Biblia cu toate cărțile ei nu au ”căzut din cer” într-un singur (și printat) volum. De fapt, există o diferență de aproximativ 1500 ani între scrierea cărții Genezei și a Apocalipsei. Niciun autor nu a început să pună pe foaie Noul Testament până în anul 45 d.Hr., iar Biblia completă nu a fost oficial canonizată până în anul 397 la Conciliul de la Cartagina.
Așadar, cum au reușit creștinii să îl cunoască pe Domnul în primii 400 de ani după Cristos?
Ca să putem răspunde acestei întrebări, trebuie să privim spre primii apostoli și succesorii lor, precum l-a numit Isus pe Petru (Matei 16:18).
Primii creștini au început să propovăduiască dintr-o carte numită Didahia (60-90). Această primă carte de catehism subliniază codurile morale de bază ale creștinismului: ”Să nu ucizi, să nu comiți adulter, să nu fi desfrânat, să nu furi, să nu te încrezi în magie, să nu ucizi un copil în pântece, să nu faci dezbinare, să cercetezi în fiecare zi cărțile sfinților, să ții strâns de tradiții, să îți mărturisești păcatele în Biserică.”
Isus și-a trimis apostolii ”să învețe lumea să țină toate câte le-a poruncit” (Matei 28:20). Prin urmare, intenția apostolilor a fost de a predica, nu de a scrie Sfânta Scriptură. Însă scrisul a devenit o necesitate pentru a putea răspunde numărului mare de întrebări despre credință, moralitate și închinare.
Primii creștini au abordat astfel următoarele subiecte:
Botezul
”Căci ei primesc atunci spălarea cu apă, în numele lui Dumnezeu, Tatăl şi Domnul Universului, al Mântuitorului nostru, Isus Cristos şi al Duhului Sfânt.“ – Apologia Sfântului Iustin Martirul, scrisă între anii 153-155 d.Hr. (JM,A)
Zilele Sabatului
”Iar în ziua de duminică, toţi cei ce locuiesc la oraş sau la ţară se adună împreună într-un loc şi citesc memoriile apostolilor şi scrierile profeţilor, atât cât îngăduie timpul.” (JM,A)
Predici
”Iar după ce a terminat cel care citeşte, conducătorul dă instrucţiuni verbal şi îndeamnă la imitarea acestor lucruri bune.” (JM,A)
Pâinea și vinul
”Apoi ne ridicăm cu toţii şi ne rugăm şi, aşa cum am spus înainte, când se încheie rugăciunea, se aduc pâinea şi vinul, iar slujitorul aduce rugăciuni şi mulţumiri într-un mod asemănător, după puterea lui, iar oamenii consimt, spunând: „Amin”. ”Domnul să fie cu voi”, iar toți vor răspunde ”Și cu spiritul tău.” ”Sus inimile!”, ”Le avem către Domnul”, ”Să îi mulțumim Domnului” ”Vrednic și drept este”. (JM,A)
Împărtășirea
”Iar după ce slujitorul a mulţumit şi toţi oamenii şi-au exprimat acordul, cei pe care noi îi numim diaconi, le oferă spre împărtăşire tuturor celor prezenţi din pâinea şi vinul amestecat cu apă, asupra cărora s-a rostit mulţumirea, iar celor absenţi le duc o parte. Noi numim această mâncare Euharistie şi nu se poate împărtăşi din ea decât cel care crede că lucrurile pe care le propovăduim noi sunt adevărate, care a fost spălat cu spălarea ce înlătură păcatele şi produce regenerarea şi care trăieşte aşa cum a poruncit Cristos. Căci noi nu primim aceste lucruri ca pe o pâine sau o băutură obişnuită, ci aşa cum Isus Cristos, Mântuitorul nostru, care S-a făcut trup, prin Cuvântul lui Dumnezeu, Şi-a dat trupul şi sângele pentru mântuirea noastră, la fel am fost noi învăţaţi că mâncarea binecuvântată prin rugăciunea cuvântului Lui şi prin transformarea căreia sunt hrănite trupul şi sângele nostru, este trupul şi sângele acelui Isus care a fost făcut trup.” (JM,A)
Mijlocirea Mariei și a Sfinților
“ S-a născut ca om, dintr-o fecioară, potrivit cu sfatul Tatălui, pentru mântuirea celor ce cred în El [...] adunați-vă ca una în plinătatea Spiritului Sfânt împreună cu toți sfinții.” (JM,A)
Primirea Euharistiei
”Episcopul va spune: ”Trupul și sângele lui Cristos!”, iar cel care o primește va răspunde ”Amin!”- Hippolytus din Roma (236 d.Hr.)
Clarificarea prezenței lui Cristos pentru cei necredincioși
“De Euharistie și rugăciune ei se feresc pentru că ei nu mărturisesc că Euharistia este Trupul Domnului nostru Isus Cristos” - Sfântul Ignațiu de Antiohia, Scrisoarea către Smirneni
Autoritatea Scripturii
“Pentru a putea afirma că deținem adevărul (Scripturii)- acceptăm învățăturile Bisericii care au fost date de apostoli, apostolii primindu-le de la Cristos, iar Cristos de la Dumnezeu.” -Tertulian din Cartagina (TC, 240 d.Hr.)
Autoritatea predicării
“Dacă Domnul Isus Cristos a trimis apostolii să predice, nimeni nu ar trebui să fie primit decât cel care este trimis de Cristos: pentru că nimeni nu îl cunoaște pe Tatăl decât Fiul.” (TC)
Este clar faptul că fără întregul Nou Testament primii creștini s-au bazat doar pe învățăturile Bisericii, ale apostolilor, episcopilor, preoților și ale diaconilor. Această învățătură continuă să fie activă și astăzi prin intermediul Magisteriului Bisericii Catolice.
Termenul de ”Biserică Catolică” (“Katholikē Ekklesia,” tradus fiind “biserica universală”) este prima dată introdus de către Ignațiu din Antiohia în cea de-a doua scrisoare către Filadelfieni în anul 107: ”Unde merge episcopul lăsați și oamenii să fie, precum unde Isus Cristos este acolo se află și Biserica Catolică”.
Isus nu a pus nimic pe hârtie și nu îi îndeamnă pe discipoli să citească Scripturile ca fiind singura autoritate. El își trimite apostolii în toate națiunile pentru a ”predica”.
Fie ca toți să avem parte de sfinţenia lui. (Evrei 12:10).
Traducere: Mihaela Man
Sursa:it.aleteia.org
joi, 13 septembrie 2018
Ce trebuie evitat în timpul unui conflict în cuplu
Potrivit psihologului american Jeffrey Bernstein, dacă începi propoziția cu "Tu ar trebui să..." blochezi comunicarea și distrugi armonia din cuplu.
Expresia "ar trebui să" contaminează relațiile romantice; acuză, dă un ordin, infantilizează, dă naștere unui sentiment de rușine. Departe de a fi doar un "sfat", aceasta generează multiple repercusiuni toxice pentru cuplu. Eliminarea acestei expresii din vocabular, dar și din gândurile noastre, ar contribui la îmbunătățirea comunicării în cuplu.
"Am eliminat cuvintele "ar trebui să" din vocabularul meu și încerc să fiu pe deplin conștient de îndată ce acest termen îmi vine în minte", scrie Jeffrey Bernstein într-un articol publicat în Psychology Today. Potrivit psihologului, aceste cuvinte induc "o energie negativă, care devine toxică pentru un cuplu". "Ar trebui să" sugerează un ordin soțului sau soției și i se nesocotește controlul acțiunilor și alegerilor sale, mergând până la un sentiment de rușine, dăunător pe termen mediu și lung.
Cum să te exprimi atunci?
O soluție: eprimă-te folosind prima persoană. Spune "Eu" pentru a-ți exprima sentimentele și transformă astfel conflictul în dialog între doi adulți responsabili. În loc să spui "ar trebui", expertul recomandă utilizarea "Aș vrea" sau "Mi-ar plăpcea". Deci, în loc să vă gândiți sau să spuneți: "Ar trebui să știi cum mă simt", încercați "Mi-ar plăcea să-mi ascultați punctul de vedere".
Exprimându-vă sentimentele, dând glas emoțiilor voastre, îi permiteți celuilalt, care, amintiți-vă, nu vă poate citi gândurile, să vă înțeleagă mai bine nevoile. Acesta este scopul comunicării non-violente (NVC), un instrument de comunicare verbală teoretizat în Statele Unite în anii 1960 de Dr. Marshall Rosenberg și foarte popular acum. Acesta ajută la identificarea nevoilor și la formularea unor cereri care să fie împlinite. Dacă-ți exprimi sentimentele îi dai celuilalt cheile pentru a merge dincolo de conflict, se deschide calea dialogului, se ajunge la o cooperare în loc să se creeze o stare de agresiune.
Traducere: ACC
Expresia "ar trebui să" contaminează relațiile romantice; acuză, dă un ordin, infantilizează, dă naștere unui sentiment de rușine. Departe de a fi doar un "sfat", aceasta generează multiple repercusiuni toxice pentru cuplu. Eliminarea acestei expresii din vocabular, dar și din gândurile noastre, ar contribui la îmbunătățirea comunicării în cuplu.
"Am eliminat cuvintele "ar trebui să" din vocabularul meu și încerc să fiu pe deplin conștient de îndată ce acest termen îmi vine în minte", scrie Jeffrey Bernstein într-un articol publicat în Psychology Today. Potrivit psihologului, aceste cuvinte induc "o energie negativă, care devine toxică pentru un cuplu". "Ar trebui să" sugerează un ordin soțului sau soției și i se nesocotește controlul acțiunilor și alegerilor sale, mergând până la un sentiment de rușine, dăunător pe termen mediu și lung.
Cum să te exprimi atunci?
O soluție: eprimă-te folosind prima persoană. Spune "Eu" pentru a-ți exprima sentimentele și transformă astfel conflictul în dialog între doi adulți responsabili. În loc să spui "ar trebui", expertul recomandă utilizarea "Aș vrea" sau "Mi-ar plăpcea". Deci, în loc să vă gândiți sau să spuneți: "Ar trebui să știi cum mă simt", încercați "Mi-ar plăcea să-mi ascultați punctul de vedere".
Exprimându-vă sentimentele, dând glas emoțiilor voastre, îi permiteți celuilalt, care, amintiți-vă, nu vă poate citi gândurile, să vă înțeleagă mai bine nevoile. Acesta este scopul comunicării non-violente (NVC), un instrument de comunicare verbală teoretizat în Statele Unite în anii 1960 de Dr. Marshall Rosenberg și foarte popular acum. Acesta ajută la identificarea nevoilor și la formularea unor cereri care să fie împlinite. Dacă-ți exprimi sentimentele îi dai celuilalt cheile pentru a merge dincolo de conflict, se deschide calea dialogului, se ajunge la o cooperare în loc să se creeze o stare de agresiune.
Traducere: ACC
Sursa:it.aleteia.org
miercuri, 12 septembrie 2018
De ce îngerii sunt reprezentați întotdeauna cu aripi?
O tradiție care are rădăcini biblice
În pictură și în sculptură, îngerii sunt reprezentați ca fiind bărbați sau copii, cu aripi pe spate și o aură pe cap, dar totul este doar ceva simbolic, care nu corespunde realității și asta pentru că îngerii nu au un corp.
În Biblie, îngerii apar reprezentați ca fiind ființe spirituale intermediare între Dumnezeu și oameni: Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. ( Psalmul 8.6).
Când se vorbește despre ei, Biblia ii prezintă în formă umană, cu o frumusetea supraomenească, și, uneori (nu întotdeauna), cu una sau mai multe perechi de aripi. Trebuie să ne amintim că în multe religii aripile sunt un atribut rezervat pentru ființele spirituale și zeități.
În arta creștină, reprezentarea cu aripi are o bază biblică: "şi heruvimii să-i faci ca şi cum ar ieşi din capac. Heruvimii aceştia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar feţele să şi le aibă unul spre altul; spre capac să fie feţele heruvimilor".(Exod 25, 20).
Credința catolică afirmă că îngerii, la fel ca oamenii, sunt ființe create (ființele care nu sunt "divine"), iar acest lucru a fost confirmat în cadrul Conciliului de la Lateran IV (1215). Decretul numit Firmiter, vorbește despre faptul că au fost creați înainte de facerea omului. Acest decret a fost repetat de Conciliul Vatican în decretul său Dei Filius.
Îngerii sunt spirite; autorul Scrisorii către Evrei spune: "Îngerii oare nu sunt toţi spirite slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?" (Evrei 1, 14).
Traducere: Orian Remus Anghel
În pictură și în sculptură, îngerii sunt reprezentați ca fiind bărbați sau copii, cu aripi pe spate și o aură pe cap, dar totul este doar ceva simbolic, care nu corespunde realității și asta pentru că îngerii nu au un corp.
În Biblie, îngerii apar reprezentați ca fiind ființe spirituale intermediare între Dumnezeu și oameni: Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. ( Psalmul 8.6).
Când se vorbește despre ei, Biblia ii prezintă în formă umană, cu o frumusetea supraomenească, și, uneori (nu întotdeauna), cu una sau mai multe perechi de aripi. Trebuie să ne amintim că în multe religii aripile sunt un atribut rezervat pentru ființele spirituale și zeități.
În arta creștină, reprezentarea cu aripi are o bază biblică: "şi heruvimii să-i faci ca şi cum ar ieşi din capac. Heruvimii aceştia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar feţele să şi le aibă unul spre altul; spre capac să fie feţele heruvimilor".(Exod 25, 20).
Credința catolică afirmă că îngerii, la fel ca oamenii, sunt ființe create (ființele care nu sunt "divine"), iar acest lucru a fost confirmat în cadrul Conciliului de la Lateran IV (1215). Decretul numit Firmiter, vorbește despre faptul că au fost creați înainte de facerea omului. Acest decret a fost repetat de Conciliul Vatican în decretul său Dei Filius.
Îngerii sunt spirite; autorul Scrisorii către Evrei spune: "Îngerii oare nu sunt toţi spirite slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?" (Evrei 1, 14).
Traducere: Orian Remus Anghel
Sursa:it.aleteia.org
vineri, 7 septembrie 2018
Ce fac oamenii fericiți să fie fericiți?
Fericirea nu este un scop în sine. Este rodul unei vieți petrecute în a face binele și a evita răul, este rodul unei vieți aflate sub semnul iubirii.
Fericirea este rodul obiceiurilor noastre bune, al stilului și al viziunii noastre asupra vieții. Ce fac oamenii fericiți pentru a fi fericiți? Sunt fericiți pentru că nu au probleme? Nu cred. Fericirea este o stare interioară a minții, o decizie și o atitudine. Eu aleg să fiu fericit, în ciuda circumstanțelor.
Oamenii fericiți aleg să fie fericiți. Ei optează pentru o atitudine pozitivă. Dacă apare nefericirea, ei aleg să-și păstreze speranța, și reușesc datorită optimismului lor. Nu este un optimism visător și iluzoriu, ci un optimism profund înrădăcinat în ei.
Oamenii fericiți știu și acceptă că, în această viață, nu depinde totul de ei. Își îndeplinesc partea din contract în funcție de abilitățile lor, iar pentru restul se bazează pe Dumnezeu.
Oamenii fericiți evită să se plângă și să blameze lumea din jur pentru problemele lor. Ei se simt responsabili pentru propria lor viață și mediul în care trăiesc.
Oamenii fericiți caută binele comun, nu doar binele personal. Ei își ajută vecinul din dragoste și fără alt interes decât fericirea celuilalt. Ei găsesc în ajutorarea celuilalt o parte esențială a sensului vieții lor.
Oamenii fericiți evită criticile, atât la adresa lor cât și la adresa celorlalți. Urăsc bârfele. Sunt atât de ocupați și fericiți că nu-și pierd timpul interferând în viața altora.
Oamenii fericiți caută soluții. Nu se concentrează pe dimensiunea problemei, ci pe multitudinea de soluții care o pot rezolva.
Oamenii fericiți nu se simt victime, ci creatori ai destinului lor.
Oameni fericiți trăiesc în acest moment. Ei sunt convinși că momentul prezent este singurul care există cu adevărat.
Oamenii fericiti nu sunt nici invidioși, nici egoiști. Ei sunt oameni profund sociali, care iubesc să ajute și să se facă folositori. Ei experimentează faptul că bucuria vine din dăruire și îngrijirea altora, fără rezerve sau partajare.
Oamenii fericiți se încred cu ușurință în ceilalți, deoarece și ei sunt oameni de încredere. Inimile lor sunt deschise deoarece știu că prietenia, încrederea și dragostea sunt importante pentru fericirea lor.
Oamenii fericiți sunt siguri de ei înșiși, deoarece își cunosc valoarea și demnitatea ca oameni. Ei nu caută în mod constant aprobarea sau permisiunea altora să se simtă iubiți, apreciați sau acceptați. Ei gândesc singuri pentru că au știut să-și folosească libertatea.
Oamenii fericiți se roagă. Credința lor în Dumnezeu este un sprijin.
Într-adevăr, a fi fericit nu este doar un drept, ci o posibilitate accesibilă tuturor.Trebuie doar să alegi să fii fericit. Și mereu amintiți-vă că fericirea nu este ceva, ci Cineva.
Fericirea este rodul obiceiurilor noastre bune, al stilului și al viziunii noastre asupra vieții. Ce fac oamenii fericiți pentru a fi fericiți? Sunt fericiți pentru că nu au probleme? Nu cred. Fericirea este o stare interioară a minții, o decizie și o atitudine. Eu aleg să fiu fericit, în ciuda circumstanțelor.
Oamenii fericiți aleg să fie fericiți. Ei optează pentru o atitudine pozitivă. Dacă apare nefericirea, ei aleg să-și păstreze speranța, și reușesc datorită optimismului lor. Nu este un optimism visător și iluzoriu, ci un optimism profund înrădăcinat în ei.
Oamenii fericiți știu și acceptă că, în această viață, nu depinde totul de ei. Își îndeplinesc partea din contract în funcție de abilitățile lor, iar pentru restul se bazează pe Dumnezeu.
Oamenii fericiți evită să se plângă și să blameze lumea din jur pentru problemele lor. Ei se simt responsabili pentru propria lor viață și mediul în care trăiesc.
Oamenii fericiți caută binele comun, nu doar binele personal. Ei își ajută vecinul din dragoste și fără alt interes decât fericirea celuilalt. Ei găsesc în ajutorarea celuilalt o parte esențială a sensului vieții lor.
Oamenii fericiți evită criticile, atât la adresa lor cât și la adresa celorlalți. Urăsc bârfele. Sunt atât de ocupați și fericiți că nu-și pierd timpul interferând în viața altora.
Oamenii fericiți caută soluții. Nu se concentrează pe dimensiunea problemei, ci pe multitudinea de soluții care o pot rezolva.
Oamenii fericiți nu se simt victime, ci creatori ai destinului lor.
Oameni fericiți trăiesc în acest moment. Ei sunt convinși că momentul prezent este singurul care există cu adevărat.
Oamenii fericiti nu sunt nici invidioși, nici egoiști. Ei sunt oameni profund sociali, care iubesc să ajute și să se facă folositori. Ei experimentează faptul că bucuria vine din dăruire și îngrijirea altora, fără rezerve sau partajare.
Oamenii fericiți se încred cu ușurință în ceilalți, deoarece și ei sunt oameni de încredere. Inimile lor sunt deschise deoarece știu că prietenia, încrederea și dragostea sunt importante pentru fericirea lor.
Oamenii fericiți sunt siguri de ei înșiși, deoarece își cunosc valoarea și demnitatea ca oameni. Ei nu caută în mod constant aprobarea sau permisiunea altora să se simtă iubiți, apreciați sau acceptați. Ei gândesc singuri pentru că au știut să-și folosească libertatea.
Oamenii fericiți se roagă. Credința lor în Dumnezeu este un sprijin.
Într-adevăr, a fi fericit nu este doar un drept, ci o posibilitate accesibilă tuturor.Trebuie doar să alegi să fii fericit. Și mereu amintiți-vă că fericirea nu este ceva, ci Cineva.
Traducere: ACC
Sursa:it.aleteia.org
miercuri, 5 septembrie 2018
FERICIRILE explicate dumnezeieste de Parintele Calciu. Ce (nu) inseamna A FI SARAC CU DUHUL?
“Sa nu va rusinati de lacrimi niciodata!”
Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor!
“În general s-a împământenit între noi, creştinii – vorbesc de creştinii mai superficiali – să luăm în derâdere sărăcia cu duhul şi să spunem: acesta e sărac cu duhul, e prost, e înapoiat mintal, nu ştie pe ce lume trăieşte. Însă sărăcia cu duhul este o virtute, o mare virtute! Sărăcia cu duhul înseamnă să fii sărac de toate lucrurile lumii acesteia, încât duhul tău să nu se lege de nimic, nici de avere, nici de situaţie socială, nici de luptă politică, nici de nimic altceva! Să nu te legi de nimic din cele de care oamenii se ataşează. Sufletul tău să fie liber, să trăieşti liber, dar ca un străin în lumea aceasta. Fiindcă în lumea asta a fi liber înseamnă a fi străin de lume. Lumea te robeşte. Prin toate sistemele ei de legi, prin toate obiceiurile lumeşti, prin toată tradiţia aceasta materială, lumea ne leagă, ne subordonează, ne face sclavi. Iar dacă nu devii sclavul acestor concepţii eşti un corp străin, un element străin în lumea aceasta. De aceea spune Iisus: „Fericiţi cei săraci cu duhul!”. Sunt fericiţi cei care nu s-au legat de lumea aceasta, nu şi-au făcut un idol din lume, nici din învăţătura lumească, nici din gloria lumească, nici din bogăţia lumească. Ei trăiesc ca o fiinţă străină într-o lume plină de păcate.
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia!
Vedeţi, a fi, a deveni o parte sau un şurub al vieţii acesteia este o suferinţă. Şi atunci cel care este în lume, dar care vrea să nu fie în lume, acela se întristează, acela plânge, acela varsă lacrimi. Varsă lacrimi pentru el, pentru aproapele lui, pentru toţi cei care sunt în suferinţă, pentru păcătoşi. El se roagă cu lacrimi pentru cei care îl vrăjmăşesc şi pentru cei care îl iubesc. Aţi auzit azi rugăciunile de la Sfânta Liturghie ale Sfântului Vasile cel Mare:
„Doamne, pe cei buni păstrează-i în bunătatea lor. Pe cei răi, fă-i buni! Celor care ne vrăjmăşesc stinge-le vrajba! Pe cei care ne iubesc pe noi întăreşte-i! Tinereţile le condu cu înţelepciunea Ta, bătrâneţile le întăreşte, pe copii îi creşte în dragostea Ta!”.
Aceasta înseamnă cei ce plâng.
V-aţi gândit vreodată că Mântuitorul, Care a fost Fiul lui Dumnezeu şi a venit în această lume, nu a avut decât o singură cămaşă în care a umblat îmbrăcat? Desculţ prin căldura Israelului, călcând peste pietre… Şi când a venit cineva, un bogat şi i-a spus: „Vreau să Te urmez oriunde vei merge“, El i-a răspuns: „Fiul Omului n-are unde să-şi plece capul. Vulpile au vizuini, păsările cerului cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul!”.
Aşa a fost Iisus! Un străin în lumea aceasta. A plâns pentru toţi, a plâns pentru Lazăr, pentru toată suferinţa oamenilor... Iar Dumnezeu I-a dăruit slava învierii Sale. Să ştiţi călacrimile care se varsă pentru durerea cuiva sunt lacrimi binecuvântate. Ele vă spală inima şi sufletul. Să nu vă ruşinaţi de lacrimi! Niciodată! Plângeţi şi pentru necazurile personale, dar să nu vărsaţi lacrimi de furie, de mânie sau de blestem! Să vărsaţi lacrimi de durere, de dragoste, căci ele vă purifică sufletul şi vă apropie de Hristos. Şi aşa fericiţi veţi fi.
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul!
Nu este vorba de a moşteni pământul acesta lumesc. Aici cei duri, cei fără scrupule moştenesc pământul! Ei sunt oamenii care conduc, ei sunt oamenii care au în mâna lor frâul, cuţitul şi pâinea, averea şi puterea. Moştenirea pământului pentru cei blânzi este alta. La sfârşitul lumii, spune Sfântul Apostol Petru, cerurile vor arde, pământul va fi limpezit prin foc şi va fi mai alb decât oasele celor care au murit. Şi acest pământ va fi un cer nou şi un pământ nou, în care va trăi pururi dreptatea. Acest pământ îl vor moşteni cei blânzi, nu pământul de acum! Pământul de acum e în mâinile satanei, pentru că cei care sunt puternicii zilei nu sunt trimişi de Dumnezeu, nu se gândesc la Dumnezeu, nu se gândesc la cei slabi, decât numai în treacăt, numai cu intenţia de a-şi face propagandă.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura!
Chiar dacă nu suntem prea buni, chiar dacă nu ne manifestăm bunătatea sau nu practicăm o bunătate reală, totuşi inima noastră, interiorul nostru, conştiinţa noastră ne vorbesc despre o dreptate adevărată. Este dreptatea lui Dumnezeu şi inima noastră suferă, însetează pentru această dreptate chiar dacă nu suntem în stare să o realizăm. Poate nici nu ne-o imaginăm cu adevărat. Dacă fiecare dintre noi are un înger şi o conştiinţă, o conştiinţă care vine de la Dumnezeu, pe care venirea lui Iisus ne-a curăţit-o de toată zgura neînţelegerii, atunci este numai în puterea noastră a aplica legea dreptăţii sau a nu o aplica. In mâna noastră stă această alegere, dacă nu o aplicăm suntem păcătoşi. Dar important pentru noi e că aspirăm lăuntric la o dreptate, că aspirăm la o sete către dreptate şi că Dumnezeu ne va sătura cândva în dreptatea împărăţiei Fiului Său, atunci când vor împăraţi pe pământ adevărul şi dreptatea dumnezeiască.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui!
Aceasta se adevereşte chiar în lumea noastră păcătoasă. Dacă eşti milostiv, Dumnezeu te miluieşte. Dacă eşti bun cu alţii, şi alţii vor fi buni cu tine. Dacă mila ta se manifestă în fapte, vei fi binecuvântat. Şi chiar dacă cineva te va critica vreodată, nu va putea să nu recunoască că eşti milostiv, iar când vei fi în nevoie, să ştii că se va găsi cineva să te miluiască.
Noi spunem că Dumnezeu este drept, dar înainte de a fi drept, Dumnezeu este şi bun. Dacă Dumnezeu ar fi numai drept, numai justiţiar, în clipa aceasta ar trebui să pierim toţi, pentru că suntem plini de păcate, păcătuim tot timpul, şi când venim la biserică, peste tot. Nimic nu ne ţine în viaţă din faptele noastre, ci numai mila şi iubirea lui Dumnezeu.
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!
Dumneavoastră ştiţi foarte bine lucrul acesta. De aceea vă duceţi la biserici, la mănăstiri, pentru că ştiţi că acolo sunt oameni curaţi, care au o legătură mai adâncă cu Dumnezeu, care îl văd. Şi v-am spus odată că îmi povesteau monahii despre Părintele Petroniu care este la mănăstirea noastră din Sfântul Munte, la Prodromu, că atunci când se ruga el, pe Sfânta Masă apăreau picioarele Mântuitorului, însângerate. El îl vedea pe Dumnezeu. Pentru aceasta şi noi, dacă ne păstrăm inima curată, ori dacă ne-o curăţim, vedem pe Dumnezeu într-un fel sau în altul. Dumnezeu poate să-ţi vorbească printr-o descoperire, vorbesc de descoperirile adevărate, nu de cele satanice, dar Dumnezeu îţi vorbeşte şi prin nişte inspiraţii interioare, prin înţelegeri adânci ale unor taine ale mântuirii.
Mărturisesc că de multe ori m-am rugat şi poate din cauza necredinţei mele, Dumnezeu nu mi-a împlinit cererea, dar de foarte multe ori rugăciunea mea s-a împlinit! M-am rugat pentru alţii, iar rugăciunea s-a împlinit şi m-am îngrozit! Ce sunt eu, ca Dumnezeu să asculte rugăciunea mea? Cum spune psalmistul, ce este omul ca să aibă aşa cinste, să fie puţin mai prejos decât îngerii [n.n. Ps. 8, 4-5]? Însă nu pentru virtuţile noastre Dumnezeu ne împlineşte rugăciunile, ci pentru bunătatea Lui şi pentru credinţa cu care ne rugăm.
Dacă aveţi inima curată şi vă rugaţi lui Dumnezeu, El ascultă cererea voastră. Să nu vă rugaţi niciodată pentru răul cuiva! Cei care fac rău, aceia se duc la vrăjitori. Degeaba ai să te rogi tu la Dumnezeu să facă rău cuiva, pentru că Dumnezeu este bun înainte de a fi drept, şi apoi, de unde ştii tu că ai dreptate, pentru că tu eşti subiectiv! Adeseori avem în faţă numai interesul propriu şi uităm de adevăr şi de dreptate.
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!
Cel mai mare făcător de pace a fost Hristos. El a adus în lume această pace, la Cina cea de Taină, când le spune ucenicilor Săi: „Pacea Mea dau vouă! Nu cum dă lumea, ci pacea Mea dumnezeiască!”. Una este pacea încheiată prin armistiţii, prin tratate care sunt rupte în clipa următoare şi alta este pacea în Dumnezeu. Toate tratatele încheiate în lume s-au spulberat curând. Au creat războaie şi mai puternice decât înainte. De aceea alta este pacea despre care vorbeşte Mântuitorul aici.
Să ştiţi că vremea comunismului – nu mai vorbesc de persecuţiile romane, care au dat milioane de martiri – a dat şi ea milioane de martiri cunoscuţi şi necunoscuţi, cu morminte cunoscute şi necunoscute. Au fost oameni care au mers la închisoare afirmând iubirea lor faţă de Hristos şi purtând în inima lor pacea Lui, oameni care, chinuiţi fiind, se rugau pentru călăii lor. Şi nu au fost cazuri izolate, ci mii şi mii de cazuri în care oamenii chinuiţi se rugau pentru cei care îi chinuiau, pentru cei care îi ţineau în închisori, fiindcă aşa spune Mântuitorul, să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri!
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor!
Toată istoria creştinismului e istoria suferinţei. Dintru început şi până la sfârşitul lumii acesteia, creştinismul va fi persecutat într-un fel sau altul, violent sau neviolent. Dar nu vor înceta niciodată persecuţiile, pentru că, aşa cum am spus la început, creştinul este ca un străin care nu are unde să-şi plece capul.
Aceasta este poziţia noastră în această lume şi vom fi prigoniţi, batjocoriţi, vor râde de noi şi vor spune că suntem nebuni. Şi vor spune că suntem mistici, ca şi cum misticismul ar fi o crimă, iar crima politică ar fi o virtute. Aşa cum se fac astăzi crime politice. Pentru că noi am înţeles exact care este poziţia lui Iisus în lumea aceasta şi mergem pe calea Lui.
Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră din pricina numelui Meu!
Este o continuare la fericirea anterioară, pentru că noi, dacă suntem prigoniţi, şi persecutaţi, şi batjocoriţi în lumea aceasta, este pentru numele lui Hristos. Nimeni nu-l batjocoreşte pe un smintit, orice ar spune, pentru că ştie că e smintit. Nimeni nu-l batjocoreşte pe unul care şi-a făcut o viaţă frumoasă în lumea aceasta. Dar pe noi lumea ne batjocoreşte, învăţaţii lumii acesteia ne batjocoresc, puternicii lumii ne batjocoresc. Ne batjocoresc şi cei mici pentru că nu ştiu, n-au cunoştinţă de adevărul credinţei. Şi totuşi trecem prin lume purtând pe frunte această cunună de spini spirituală, mărturisind pe Dumnezeu, rugându-ne pentru lume, pentru pacea lumii, pentru vrăjmaşii noştri, pentru cei care ne fac rău şi pentru cei care ne fac bine.
De aceea încheie Iisus Hristos:
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri!
Să căutăm răsplata din ceruri. Să nu căutăm răsplata aceasta de pe pământ. Pentru că orice răsplată în lumea aceasta trece ca o floare. A venit un vânt, a dat o ploaie şi s-a scuturat. Numai plata din ceruri rămâne veşnică şi ea va încununa fruntea noastră la Judecata de apoi şi în viaţa care urmează după Judecată. De aceea spun: spovediţi-vă, împărtăşiţi-vă, citiţi Fericirile şi le aplicaţi! Evanghelia nu este un exerciţiu intelectual, nu e un exerciţiu de cunoaştere a înţelepciunii lumeşti, Evanghelia este un exerciţiu spiritual de cea mai înaltă valoare. Inseamnă să urmezi pe Hristos.
Am explicat aceste Fericiri ca să înţelegeţi care este sensul lor, însă citindu-le acasă şi cugetând puţin, veţi vedea ce stare de bucurie vă vor trezi în suflet aceste Fericiri şi poate şi părerea de rău că nu sunteţi ca cei pe care Iisus îi fericeşte. Să ştiţi că dincolo de posibilitatea noastră de împlinire a poruncilor lui Dumnezeu stă harul lui Dumnezeu, iubirea Lui pentru noi.Aceasta nu ne părăseşte nici în cele mai grele situaţii, când suntem asupriţi, nici când suntem în păcate grele, dacă din adâncul sufletelor noastre strigăm: „Iisuse Hristoase, arată-mi mie slăvită Învierea Ta!”.”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)