Speranța menține mereu un vis, un proiect, o dorință... în viață! Chiar dacă uneori pare că nu se vede… ca această zi.

Cuvântul sculptează!

29 Februarie – Modestie aparte

Într-un sondaj realizat pentru un jurnal, ziaristul l-a întrebat pe Oscar Wilde:

-Care sunt, după părerea dumneavoastră, primele zece cărţi de literatură din lume?

Şi răspunse foarte mirat:

-Primele zece cărţi cele mai bune? Păi, nu sunt atâtea. Până acum nu am scris decât patru.

Fără îndoială că Oscar Wilde a scris multe lucruri bune, ba chiar foarte bune. Însă de aici până la a crede că ceea ce este al lui este singurul lucru bun, este o distanţă foarte mare.

Este foarte frecvent faptul de a crede că ceea ce ai făcut tu este cel mai bun lucru şi cum ai făcut tu cea mai bună modalitate de a o face. Unii cred că binele, dacă nu este făcut de către ei, deja nu mai este bine.

Compararea cu ceilalţi, rareori este corectă şi obiectivă. Pe lângă aceasta este şi paralizantă întrucât cel care procedează astfel se declară satisfăcut, „încântat de fi făcut cunoştinţă cu sine însuşi”, şi nu mai simte nevoia urgentă de a progresa.

Compararea folositoare este următoarea: a pune ceea ce facem faţă în faţă cu ceea ce putem să facem. Acest lucru, într-adevăr, stimulează.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează!

28 Februarie – Cârmaciul

Într-o barcă, într-o zi teribil de furtunoasă, un copil de şase ani era foarte liniştit, zâmbitor şi cânta. Unul dintre speriaţii marinari îl întreabă dezorientat:

-Ascultă, copile! Ţie nu ţi-e teamă că ne scufundăm?

-Cum să-mi fie teamă – răspunde copilul – când tatăl meu este cârmaciul?

Faptul de a şti că la cârma vieţii mele este un Dumnezeu care îmi este Tată este motiv de multă pace. La vreme de furtuni aş putea să ameţesc, însă ştiu că sunt în mâini bune.

Aceasta, desigur, nu face ca lucrurile să nu coste. Pe Isus l-a costat sudori de sânge. Însă în toiul furtunii este reconfortant şi încurajator să ştii în ce mâini se află cârma.

„Ajuns în tărâmuri pustii / El îmi dă curaj ca să continui / Şi dacă mă odihnesc, îmi stă alături”.

„Iar când trebuie să urc pe munte (Calvar / îl numeşte El), simt în mâna lui prietenoasă, / care mă ajută, o rană dureroasă” (Breviar: Imnul Orei medii, vineri din săptămâna I).

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează!

27 Februarie – Urme pe nisip

Am visat într-o noapte că mă plimbam de-a lungul unei plaje însoţit de Dumnezeu. În timpul plimbării, multe scene din viaţa mea au fost proiectate pe ecranul cerului. Pe măsură ce trecea fiecare dintre aceste scene am observat că pe nisip se formau nişte urme de paşi. Uneori apăreau două perechi de urme, alteori apărea doar o pereche.

Acest lucru m-a îngrijorat foarte tare pentru că am putut observa că în timpul scenelor care reprezentau etape triste din viaţa mea, atunci când treceam prin zbuciumări, necazuri sau înfrângeri, puteam vedea doar o pereche de urme pe nisip. Atunci i-am spus lui Dumnezeu:

-„Doamne, Tu mi-ai promis că, dacă te urmez, vei fi mereu alături de mine. Însă am observat că în momentele cele mai grele din viaţa mea apare doar o pereche de urme pe nisip. De ce, atunci când aveam mai mare nevoie de tine, nu mergeai alături de mine?

Domnul mi-a răspuns:

-„Fiule, ai văzut doar o pereche de urme de paşi pe nisip, deoarece în acele momente eu te purtam în braţe”. (Anonim brazilian).

„De câte ori oamenii nu cred că merg ei când, de fapt, Dumnezeu este cel care-i poartă!” (Donoso Cortes).

Câtă bucurie să ştii lucrul acesta!

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează!

26 Februarie – Neplăcerile unui naufragiat

Singurul supravieţuitor al unui naufragiu a ajuns pe plaja unei insule mici şi nelocuite. S-a rugat insistent lui Dumnezeu cerându-i să fie salvat. În fiecare zi scruta orizontul în căutare de ajutor. Însă ajutorul se pare că nu venea de nicăieri. Obosit, în cele din urmă se hotărî să-şi construiască o colibă din lemn pentru ca să se adăpostească de intemperiile vremii şi să-şi pună la loc sigur puţinele bunuri pe care le avea.

Câteva zile mai târziu, la amiază, după ce dădu câteva târcoale pe insulă în căutare de hrană, reveni la coliba sa şi o găsi învăluită de flăcările unui foc al cărui fum urca vertiginos spre cer. Un fulger inoportun îi incendiase coliba. I s-a întâmplat ceea ce era mai rău posibil… a pierdut totul. Rămase distrus, trist şi plin de mânie.

-„Doamne, cum de ai putut să-mi faci una ca asta?” – se plângea dânsul.

În ziua următoare, destul de dimineaţă, îl trezi semnalul unei bărci care se apropia de insulă. Veneau să-l salveze.

-„Cum aţi aflat că sunt aici?” – îi întrebă obositul naufragiat pe salvatorii săi.

-„Am văzut dâra de fum” – răspunseră dânşii.

Pentru ca să putem aprecia cu certitudine bunătatea sau răutatea unui eveniment din viaţa noastră, trebuie să-i cunoaştem toate consecinţele iar acest lucru are nevoie de trecerea timpului.

Dumnezeu, pentru ca să cunoască toate aceste consecinţe, nu are nevoie ca timpul să treacă. De aici rezultă faptul că evaluarea, aprecierea sa este precisă şi corectă încă din primul moment. Este logic faptul ca evaluarea sa şi a noastră să nu coincidă întotdeauna. Însă Dumnezeu ştie mai bine.

„Ştim că Dumnezeu face ca toate lucrurile să conlucreze spre binele celor care-l iubesc, celor care, conform planului său, sunt chemaţi” (Rom 8,28). Slavă Domnului că există Providenţa, şi acţionează infailibil.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează!

25 Februarie – Crucea potrivită

Un om obişnuia să se plângă în mod exagerat de suferinţele, greutăţile şi necazurile sale. Într-o noapte a visat că se afla într-o încăpere imensă plină cu o mulţime de cruci. Erau cruci de diferite mărimi, forme şi materiale. Şi se făcea că Dumnezeu îi spune:

-Alege-ţi una pe care ai prefera să o porţi.

A început să le încerce una câte una. Toate i se păreau incomode şi prea grele. În cele din urmă, dădu peste una pe care o găsi că este destul de acceptabilă şi uşoară.

-O vreau pe aceasta – spuse.

-De acord – răspunse Domnul – dar, uită-te pe spate, să vezi a cui este.

Privi îndată şi nu mică îi fu mirarea când descoperi că pe spate era gravat numele său. Acea cruce – care îi plăcuse cel mai mult – era crucea sa.

Dumnezeu este Tată şi ne dă mereu ceea ce ne este de trebuinţă, chiar dacă nu întotdeauna înţelegem bine acesta.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează!

24 Februarie – Potopul

Un copil de nouă ani, merge plângând la spovadă.

-Ce-ai păţit, îl întreabă preotul?

-Am făcut un lucru foarte rău.

-Ia să vedem: ce-ai făcut?

-Uitaţi-vă ce inundaţii sunt – spune puştiul printre scâncete. I-am cerut atât de mult lui Dumnezeu să trimită ploaie încât aproape că a venit potopul.

Isus ne-a învăţat să-i cerem lui Dumnezeu Tatăl până şi „pâinea cea de toate zilele”. Însă înainte de a cere pâinea, cerem – nu ştiu dacă la fel de insistent – „facă-se voia ta”.

Aceasta este ordinea rezonabilă din punct de vedere supranatural.

Dacă Dumnezeu ne-ar oferi întotdeauna ceea ce-i cerem, s-ar petrece lucruri mai rele decât acel „potop” al copilului: „pentru că noi nu ştim să cerem cum se cuvine” (Rom 8,26). De asemenea, slavă Domnului, El ştie mai bine şi corectează toate cererile noastre.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro