Cuvântul sculptează

18 Septembrie – „Antipotop”

O fetiţă de vreo cinci anişori, o întreabă pe bunica sa:

-«Bunicuţo, tu ai fost cu Noe în arcă atunci când a venit Potopul?»

-«Nu, draga mea, nu! Doamne fereşte!»

-«Atunci cum te-ai salvat?»

Copilul mic, de cinci sau şase ani, îşi imaginează că bunicii sunt de dinaintea Potopului. Când va avea cu zece ani mai mult, în jur de cincisprezece, îi va considera pe părinţii săi mai „învechiţi” decât Noe.

Este interesant de văzut cum se schimbă viziunea pe care o are fiul despre tatăl său de-a lungul vieţii:

În jurul vârstei de şase ani spune: „Tata ştie totul”.

Pe la nouă: „Tata ştie aproape totul”.

Pe la doisprezece: „Sunt multe lucruri pe care tata nu le ştie”.

Pe la cincisprezece: „Tata nu ştie nimic”.

La douăzeci şi cinci: „Îl voi consulta pe tata”.

La patruzeci şi cinci sau cincizeci: „Ce bine-ar fi să-l am pe tata”.

Însă trebuie să treacă prin „tata nu ştie nimic”. Este bine ca acest lucru să fie văzut drept ceea ce este: o staţie intermediară, nu capătul.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

17 Septembrie – De-a dreptul leneş

Intră tatăl în camera fiului său şi, indignat, îl întreabă:

-«Se poate şti de ce mereu te prind uitându-te la televizor şi niciodată nu te găsesc învăţând?»

-«Da, tată. Pentru că întotdeauna vii foarte încet şi nu reuşesc niciodată să-mi dau seama că vii.»

Există două feluri de motive pentru a te strădui să faci ceea ce trebuie, chiar dacă aceasta costă: „poliţia” sau propria convingere.

„Poliţia” nu se află întotdeauna de faţă. Propria convingere interioară este întărită atunci când se trăieşte prezenţa lui Dumnezeu şi tovărăşia Îngerului păzitor.

Ce păcat că în educaţia fiului nu se ţine cont, atât cât s-ar putea ţine, de această realitate încurajatoare.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

16 Septembrie – Nepotrivire

Carlitos, şase ani, la vremea mersului la culcare, se zbenguie încă. Mama lui insistă iar şi iar. În cele din urmă, înfuriată, îi spune:

-«Ajunge, Carlitos! M-ai obosit deja. Mergi imediat la culcare.»

-«Of, mamă! Dacă tu eşti obosită, trebuie să mă culc eu?»

Nepotrivirea raţionamentului mamei – după viziunea copilului – îl dezamăgeşte.

Copiii sunt enorm de logici, conform opticii lor. Atitudinea, reacţiile şi conduita părinţilor, de multe ori le este de neînţeles. Aşa cum se întâmplă cu cel care spunea: „Pe mine mă trimit la culcare pentru că filmul de la televizor este rău. Însă nu trebuie să fie atât de rău, devreme ce ei rămân să-l vadă”.

„Greşelile” din atitudinea părinţilor dăunează copilului şi diminuează prestigiul şi autoritatea lor ca educatori. Ar fi bine să nu uite aceasta.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

15 Septembrie – „Fapta bună”

O învăţătoare ceru micuţilor săi elevi să povestească faptele bune pe care le-au făcut în folosul animalelor.

Au fost poveşti de-a dreptul emoţionante, până când ajunse rândul lui Ivan, de nouă ani, care spuse cu orgoliu:

-«Păi eu, o dată, i-am dat un şut unui copil pentru că el a dat un şut unui căţel.»

Dragostea faţă de animale se prezintă, de obicei, ca o dovadă de civilizaţie şi de suflet bun. Şi poate că, într-adevăr, este.

Orice om iubeşte. Însă trebuie să ne întrebăm ce iubeşte? Obiectul iubirii determină calitatea acesteia.

Atunci când se iubesc animalele şi se maltratează persoanele, este vorba de o iubire suspectă, după cum suspectă este acea iubire faţă de animale care le condamnă să trăiască o viaţă improprie acestora.

Dragostea faţă de jucărie are mai mult egoism în sine decât altruism.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

14 Septembrie – Instruire dubioasă

Pe Rafael, la cei cinci ani ai săi, părinţii îl schimbă la o altă şcoală. În prima zi când merge la noua şcoală, ajungând acasă, mama îl întreabă:

-«Cum e la noua şcoală, Rafa? Ai învăţat multe lucruri?»

-«Da. Am învăţat cuvinte noi», spuse micuţul.

-«Normal, profesoara este foarte bună şi, la fel ca astăzi, în fiecare zi te va învăţa lucruri noi.»

-«Nu a fost profa cea care m-a învăţat cuvintele noi, spuse Rafa. A fost un copil mai mare, în pauză.»

De multe ori părinţii uită că fiii lor, pe lângă a fi copiii lor, sunt de asemenea ai timpului, ai ambientului în care le este dat să trăiască.

Prietenii pot face mult bine sau mult rău. Depinde de felul de prieteni de care cineva se înconjoară.

Cu cât mai negativă este presiunea ambientului exterior, cu atât mai multă forţă interioară este nevoie în propria formare.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează!

13 Septembrie – Bostanul lui Ioan al XXIII-lea

Fiind copil mic, viitorul Ioan al XXIII-lea într-o zi a furat un bostan. Era atât de mare încât abia îl putea duce. Când ajunse acasă cu trofeul se întâlni cu unchiul său Severo. Acesta îi reproşă comportamentul său şi căută să-l convingă de faptul că făcuse o faptă rea.

-«Ce trebuie să fac acum» – întrebă copilul plângând.

-«Să-l înapoiezi, Angelo, să-l duci înapoi de unde l-ai luat.»

Angelo, căit, încărcă din nou bostanul şi-l duse la locul de unde-l smulsese. Ajungând acolo se întâlni cu stăpânul. Acesta îl întrebă ce se întâmplase. Copilul, cu toată simplitatea, îi povesti totul. Stăpânul, fără să agite îi spuse:

-«Vezi, unchiul tău este un om cinstit şi te-a învăţat să respecţi ceea ce nu este al tău.»

Când un fiu face ceva care este rău, poţi să reacţionezi în diferite feluri:

Să râzi de poznele lui.

Să-l pedepseşti.

Să-i ceri şi să-i arăţi cum să remedieze răul pe care l-a făcut.

Prima reacţie, destul de frecventă, este nefastă. A doua, poate să aibă loc, însă nu merită vreo calificare. A treia este înţeleaptă, pedagogică şi foarte potrivită. Aceasta, în timp, dă roade excelente.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează!

12 Septembrie – Viaţă dublă

Un deţinut în vârstă de vreo patruzeci şi cinci de ani, discuta cu colegul său de celulă. În scurt timp deveniseră buni prieteni. Îi spunea că revizuindu-şi viaţa a putut afla ceea ce el considera a fi începutul greşelilor sale: „Să fi avut vreo nouă ani. Într-o după-amiază au venit la noi în vizită doi veri de-ai mei, mult mai mici decât mine, împreună cu părinţii lor. Mama m-a trimis să mă joc cu ei şi să-i însoţesc. Eu nu voiam pentru că trebuia să-mi fac temele la şcoală pentru ziua următoare. Părinţii mei, însă, au insistat.

Am petrecut după-amiaza jucându-mă cu ei. Seara, am început să plâng pentru că nu aveam temele făcute. Mama mi-a spus să-i zic profesorului că m-a durut capul.

-«Însă nu-i adevărat», i-am răspuns eu. «Nu mă va crede.»

-«Nu-ţi fă griji», mi-a spus. «O rezolvăm noi.»

Ziua următoare, tatăl meu mi-a dat un bilet pentru profesor. Spunea: „Fiul meu nu a putut să-şi facă temele, pentru că l-a durut capul foarte tare.” Şi semna nota respectivă.

În ziua aceea am început să trăiesc o „viaţă dublă”, au început minciunile şi înşelătoriile mele: mai întâi faţă de profesori, apoi faţă de părinţii mei şi mai târziu, faţă de oricine-mi stătea împotrivă”.

Personalitatea se forjează, în mod fundamental, în primii ani de viaţă.

Transcendenţa a ceea ce primeşte copilul în timpul acestor ani de viaţă este impresionantă. Responsabilitatea părinţilor şi a educatorilor, de asemenea.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro