Descoperirea care ar putea schimba tot ce se stia despre religie

O inscriptie misterioasa descoperita anul trecut in Israel a fost analizata de istorici, care vin cu o ipoteza surprinzatoare. Ei afirma ca acest fragment de ceramica, cu un text greu de descifrat, sugereaza ca evenimentele relatate in Biblie sunt reale.

O bucata de ceramica, cu un text scris pe ea, care a fost numita Inscriptia Ophel, a fost gasita in Ierusalim anul trecut.

Dateaza din secolul al X-lea i.Hr. si la inceput arheologii au crezut ca este scrisa in limba canaanita. Canaanitii sunt un popor mentionat in Biblie, care a trait in nordul actualului stat Israel.

Acum insa, expertul Douglas Petrovici, sustine ca limba misterioasa este de fapt o forma arhaica de ebraica.

Prin urmare, descoperirea demonstreaza ca evreii au locuit in aceasta regiune mult mai devreme decat estimasera initial istoricii, iar evenimentele relatate in Biblie, despre domniile regilor David si Solomon, sunt fapte reale, scrie Daily Mail.

Inscriptia a fost gasita in zona veche a Ierusalimului, pe colina Ophel, in apropiere de Muntele Templului, in decembrie 2012.

“Vorbitorii de ebraica erau cei care controlau in secolul X i.Hr. Ierusalimul, intr-o perioada mentionata in Biblie ca epoca regilor David si Solomon”, declara Petrovici, expert in istoria Orientului Apropiat.

Daca Petrovici are dreptate, aceasta este dovada ca evenimentele relatate in Vechiul Testament au fost consemnate pe masura ce aveau loc, nu cu sute de ani mai tarziu, cum credeau pana acum istoricii.

Prin urmare, Biblia poate fi considerata ca fiind un document istoric, care consemneaza fapte reale, nu povesti.

Ipoteza lui ramane insa controversata. Israel Finklestein, arheolog la Universitatea Tel Aviv, spune ca metodele stiintifice nu trebuie sa fie umbrite de “idei romantice”.

 

SURSA

?!?

LOGICA te va duce din punctul A în punctul B. IMAGINAȚIA te va duce peste tot.

 Albert Einstein

MaximaZilei.ro

Pax!

Binecuvântat fie Domnul 

de veci în veci!

Absolutul şi libertatea

1.      “Eu sunt Cel ce sunt” (Exodul 3,14)

Lumea n-a fost făcută din nimic, ci din preaplinul lui Dumnezeu. Pentru că nimicul, golul este o abstracţiune filosofică cu rol aparent consolator pentru limitativul demonstraţiei logice, în fond o capcană conceptuală cu consecinţe sterilizante pentru orgoliul uman. O formulare cu adevărat vrednică de om ar fi următoarea: nimic nu există în afara lui Dumnezeu, iar omul este un nimic în raport cu Dumnezeu! De altminteri, demnitatea şi înţelepciunea omului consistă în conştiinţa nimicniciei lui în raport cu Absolutul divin. Prin urmare, Dumnezeu fiind totuna cu absolutul şi eternitatea, El stă faţă-n faţă doar cu Sine Însuşi, şi nu se poate defini decât prin propoziţia tautologică de esenţă translogică, hărăzită auzului lui Moise: ”Eu sunt Cel ce sunt”! Întreaga existenţă iradiază din El, deoarece El este aici şi pretutindeni, Unul etern viu în multiplicitatea lumii, ”Unitatea tuturor unităţilor” cum splendid afirma Petre Ţuţea.

Iată de ce toate încercările de a-I demonstra inexistenţa, rămân doar la stadiul penibil de speculaţii clădite pe fundamentul şubred al neliniştilor şi rătăcirilor omului căutător, ce se lasă amăgit de iluzia descoperirii adevărului doar cu ajutorul raţiunii. Dar însuşi Kant a recunoscut că celebrele lui antinomii (Lumea are un început, lumea n-are nici un început; lumea este simplă, lumea este compusă; lumea are o cauză exterioară ei, lumea n-are nici o cauză; în lume există numai necesitate, în lumea există şi libertate) a recunoscut, deci, că aceste mult-lăudate antinomii reprezintă rătăciri ale raţiunii pure în căutarea Absolutului! De altfel, cum să ajungi la Adevăr atunci când te străduieşti din răsputeri să dovedeşti că El nu există?!…

Filosofia vorbeşte de adevăr relativ şi adevăr absolut. Dar după opinia lui Petre Ţuţea, ”Mai multe adevăruri, egal lipsă adevăr!” Există deci un singur Adevăr, şi acesta este Dumnezeu. ”Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, ne învaţă Mântuitorul în Ioan 14,6. Nu face afirmaţia că este o cale, ci că este Calea (iată alte splendide nume ale lui Dumnezeu), altfel spus singura cale posibilă de-a cunoşte viaţa veşnică şi Adevărul în frumuseţea, bunătatea şi forţa-I absolută. Soluţia- mântuire sau pieire – este la îndemâna fiecărui om prin imensa libertate cu care am fost dăruiţi de-a ne hotărî destinul. Însă nu raţiunea – nici cea ştiinţifică, nici cea filosofică – nu reprezintă modalitatea sigură de-a accede în transcendenţă, adică de-a merge pe urmele Mântuitorului în vecinătatea divinului. Singura modalitate viabilă rezidă în credinţă, urmând pilda Domnului Iisus de-a fi smerit şi iubitor.

Când Vasile Pârvan vedea istoria în dublu sens – ascensional şi decensional, poate că avea în faţa ochilor minţii traseul descensional al lui Iisus – întruparea lui ca Om în vederea izbăvirii noastre, apoi traseul ascensional – înălţarea Lui la cer după înviere. Din acest motiv Ţuţea spunea că istoria trebuie văzută bipolar: ”Când oglindeşte susul ea este un vehicul al realului, iar când oglindeşte josul este un vehicul al aparenţei”.

Iisus a efectuat o tăietură în istoria umană. El reprezintă piatra unghiulară aşezată la temelia noii istorii morale a omului apăsat nu numai de conştiinţa păcatului originar, ci şi conştiinţa atentatului criminal la Iubire şi Puritate. Mântuitorul este incomparabil superior tuturor filosofilor şi făuritorilor de istorie, deoarece, după fermecătoarea expresie a mărturisitorului Petre Ţuţea, “El reprezintă Absolutul divin care punctează istoria”.

 Hamilton face o distincţie extrem de subtilă între Absolut şi infinit: ”Absolutul înseamnă necondiţionatul limitat, iar infinitul necondiţionatul nelimitat”. Prin urmare, Absolutul îşi exercită autoritatea Sa eternă şi binefăcătoare prin limitele impuse de voinţa Sa, deci prin impunerea condiţiilor creatoare, în timp ce infinitul reprezintă o desfăşurare ternă, monotonă şi sterilă, altfel spus neantul în nulitatea lui egală şi etern necuprinsă, o abstracţiune dizolvantă ce încremeneşte raţiunea prin groaza inspirată de neputinţa în faţa inexistentului.

Fiind pretutindeni, El este prezent şi în noi, căci la El timpul devine neputincios, trecutul şi viitorul se îneacă într-un prezent continuu ce alimentează veşnicia. Cât de liniştitoare este propoziţia: ”Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Lui!” Atunci cum putem să ne închipuim că Dumnezeu l-a făcut pe om din plictiseală şi că soarta omului este o biată jucărioară în mâinile acestei ”Forţe Implacabile ”?! Imaginea unui Dumnezeu intolerant, chiar crud şi rău cu creaţia Sa, este o slabă consolare pentru cei ce şi-au făcut un crez din încadrarea faptelor lor abominabile în anumite texte biblice intenţionat răstălmăcite. Nimic mai dăunător pentru sănătatea morală a respectivilor, pentru uşurinţa cu care se îndepărtează de mântuire din cauza trufiei şi a unor calcule înjositoare.

Să ne amintim că omul anterior păcatului originar era înconjurat de un bine necuprins, binele ce izvora cu blândă generozitate din Atotputernic. Prin neascultare, mai exact prin ascultarea unor poveţe opuse îndemnurilor Creatorului, omul de dovedeşte nedemn de grădina Edenului. Proba cu pomul din mijlocul grădinii este actul de naştere al conştiinţei omului, o conştiinţă capabilă să disocieze binele de rău, deci capabilă să-şi măsoare decăderea datorată greşelii săvârşită prin neascultarea hrănită cu curiozitate. Pentru ieşirea din starea în care l-a aruncat păcatul, omul are datoria să dovedească fermitate în ascultarea poruncilor divine. Numai astfel va învinge ispitele şi va accede la starea anterioară păcatului originar.

            Se nasc următoarele întrebări: Dacă Dumnezeu este Binele întruchipat, se cheamă că răul fiinţează înafara Lui? De ce urmaşii lui Adam, nesfârşitele generaţii ce i-au succedat, trebuie să tragă ponoasele pentru neascultarea acestuia, iar răul pământean nu este nici măcar limitat, necum să fie stârpit?

            Tot ce există, văzutul şi nevăzutul, totul este rezultatul actului de voinţă al Atotputernicului. Până la degradarea omului prin păcat, exista un Univers moral netulburat, graţie absenţei unor intenţii opuse ori în dezacord cu voinţa divină. Mărul furat a creat o perturbaţie în armonia desăvârşită a Universului, prin admiterea de către Creator a unor tendinţe umane ezitante, oscilante, ba chiar în contradicţie cu traseul liniar-moral pe care El îl aştepta de la om. Fără ştirea lui Dumnezeu n-ar fi fost cu putinţă, fiindcă atunci El şi-ar fi pierdut atributul de atotştiutor. (Iată, spune Ţuţea,  cum universul moral al omului se sprijină pe un măr furat, după cum universul lui ştiinţific se sprijină pe un măr căzut – celebrul măr care, zice-se, l-ar fi inspirat pe Newton în descoperirea Legii atracţiei universale!)

 Înseamnă că substanţa divină este în acest mod alterată şi că răul s-a infiltrat până şi în persoana Sa revelată prin creaţiune? Nu, deoarece acest rău ţine de condiţia degradantă a omului muritor, deci operează la nivelul imanentului, al aparenţelor. De altminteri, Sfântul Augustin este de părere că răul reprezintă un parazit ontologic al binelui. Lipsit de capacitatea de existenţă independentă, răul fiinţează atâta timp cât durează binele pe care parazitează şi din care-şi soarbe raţiunea de-a fi. De pildă, putregaiul este un rău pentru copac. Răul acesta este considerat ca atare atâta timp cât există binele (copacul) din care-şi trage seva fiinţării sale devoratoare, expansioniste, atunci când nu întâmpină o opoziţie fermă. Când putregaiul a cotropit întregul copac, nu mai rămâne nimic, nici rău, nici bine, căci copacul (binele) şi-a încheiat existenţa…Din fericire pentru om şi condiţia sa, acesta deţine cea mai sigură şi mai eficace armă întru contracararea răului moral, forma cea mai subtilă şi mai perfidă a răului nesăţios. Această armă sui-generis, specific umană este Legea morală sădită în noi încă de la facere.

Ridicarea omului în vecinătatea esenţelor, adevărata substanţă divină, poate fi realizată numai printr-un anevoios proces de purificare, de izgonire a germenului răului cuibărit în intenţiile şi faptele sale. Deşi gama de manifestare a răului este infinit neglijabilă pentru măreţia divină, totuşi nu-I este indiferentă lui Dumnezeu întrucât nu-I este indiferent omul. Pentru mântuirea sa, omul trebuie să depună un efort susţinut. Numai astfel va izbuti să-şi învingă înclinaţia nativă spre păcat, numai astfel – mergând pe calea trasată de Iisus – va izbuti să-şi depăşească condiţia nevrednică topită în vremelnicie.

Răul cuibărit în om este tolerat de Dumnezeu ca o justă piatră de încercare în vederea evaluării rezultatului ciocnirii dintre tendinţele umane ireconciliabil antagonice. Iar eforturile depuse pentru înfrângerea forţelor întunericului, sunt generos susţinute de intervenţia divină întru întărirea relaţiei eliberatoare dintre Dumnezeu şi om. De-abia în acest mod se va ajunge la starea mistică ce se caracterizează prin armonie lăuntrică fecundată cu har divin; de-abia atunci sentimentul dominant faţă de semeni va fi iubirea mistuitoare, curată, sinceră, adevărată. Un asemenea spirit tămăduit şi tămăduitor va accede la Adevăr prin revelaţie şi va sorbi apa vie a fericirii prin inspiraţie.

 

2.      ”Robeşte-mă, Doamne, ca să mă simt liber!”

În sensul cel mai larg al cuvântului, libertatea înseamnă necondiţionare. Captiv în cuşca simţurilor şi prins în plasa reglementărilor sociale, aici pe pământ omul beneficiază doar de-o libertate limitată şi aparentă.(Desigur, afirmaţia anterioară nu se referă la libertatea interioară, dobândită de om prin creştinism: o libertate pe cât de fertilă, pe atât de trebuincioasă.) Nici cea mai avansată democraţie din lume nu-i poate asigura individului o libertate totală. Asta deoarece corpusul social, oricât ar fi de afânat prin legi şi instituţii democratice, tot nu permite individului un perimetru nelimitat şi necontrolat pentru mişcări libere. Orice lărgire a ariei sale de deplasare, cu grijă precizată şi controlată, duce fatalmente la nemulţumiri: fie nemulţumirile altor indivizi ce-şi văd violate propriile arii de mişcare liberă, fie ale individului în cauză, acesta revendicând noi şi noi segmente de libertate. Dar fireasca (sic!) inegalitate socială, ba chiar şi cea familială, va genera tensiuni şi conflicte în lupta acerbă (constituţională, instituţională, sindicală ş.a.m.d.) pentru extensia şi respectarea libertăţilor dobândite.

Ceea ce colectivităţilor umane le este refuzat, la Dumnezeu este cu putinţă. Mult visata egalitate socială, ba de gânditorii utopişti, ba de socialişti şi comunişti, se dovedeşte un nonsens social: de o parte stă experienţa zguduitoare a sistemelor socialiste, de cealaltă parte stă prosperitatea şi progresul sistemelor centrate pe concurenţă şi inegalitate socială. Primele şi-au afişat propaganda mincinoasă a egalităţii sociale, dar, după un lanţ nesfârşit de torturi şi crime, au naufragiat în marea deznădejdii şi sărăciei; comunităţile capitaliste, îndeosebi cele avansate, îşi propun cu tot mai multă insistenţă eliminarea sărăciei şi diminuarea discrepanţelor sociale prin întărirea clasei de mijloc. Deocamdată este un scop, deoarece în condiţiile stimulării liberei iniţiative, care pentru foarte mulţi se cheamă şansa îmbogăţirii prin orice mijloace, fie şi în dauna altora, în asemenea condiţii netezirea asperităţilor sociale şi vindecarea rănilor datorate sărăciei şi disperării, rămâne doar un vis frumos al omenirii.

În faţa lui Dumnezeu însă toţi oamenii sunt egali: geniul este egalul idiotului, pentru că amândoi sunt creaţia Sa şi pentru că pe amândoi la fel îi iubeşte! Este o egalitate adevărată, întrucât nu are la bază interesul material, ci interesul superior al exorcizării şi salvării grăuntelui de divinate sădit în noi. Doar în relaţia divin-omenesc se poate vorbi de o veritabilă libertate, nicidecum în relaţia om-om. Necesitatea unită cu libertatea se descoperă în Dumnezeu, în lucrarea lui Dumnezeu întrupat în Om şi în superba Sa jertfă. Thomas din Kempis implora în Imitatio Cristi: ”Robeşte-mă, Doamne, ca să mă simt liber!”

Creştinismul, în calitate de religie a religiilor, conferă omului statutul de om liber. Prin scrierile Sfântului Apostol Pavel, creştinismul a fost smuls de sub povara vechii legi iudaice, iar creştinii sunt dăruiţi cu libertatea de a-şi decide destinul în ”jocul” celor două lumi paulinice: fiecare este liber să aleagă între cărarea îngustă şi anevoioasă care duce la mântuire, şi drumul neted, lesnicios care duce la pieire. Libertatea interioară, născută din puritate şi iubire, este adevărata libertate, smulsă din jocul aparenţelor. O asemenea libertate nu va fi nicicând confiscată, deoarece ea se alimentează din izvorul mereu viu al Libertăţii absolute.

                                                                                                    George Petrovai 

Eu trăiesc foarte rău aceste vremuri în care se banalizează ceea ce este împotriva naturii

Interviu cu Alain Delon

Știu, întra-devăr, că se spune că nu mai sunt bărbați. Femeile s-au luptat pentru a avea drepturi și au obținut ceea ce au vrut, foarte bine… Dar de ce să-și dorească să se comporte ca și bărbații, de ce doresc să se asemene lor? Nu înțeleg.

Înțelegi că femeile au vrut să-și promoveze drepturile?

Bineînțeles că înțeleg, dar până la un anumit punct. Trebuie să fim atenți la limite, la echilibrul dintre bărbați și femei. Pe vremea mea, se spunea că nu-i pentru femei războiul. Dacă mâine ne-am lupta, ele s-ar lupta ca și bărbații… Nu sunt sigur că ar și câștiga. În acest moment, se încearcă să se elimine diferențele dintre bărbați și femei, dar ceea ce este frumos este tocmai această diferență.

Bărbații și femeile s-au pierdut din vedere până la confuzie...

Era un timp în care, pe stradă, puteai distinge bărbații și femeile, acum însă nu mai știi care ce este. Rolurile sunt mai puțin definite, uneori chiar au fost inversate, cum este cazul concediului de paternitate. Apoi, se pare că se subânțelege a fi același lucru să fii cu cineva de sex opus sau de acelasi sex. Asta este grav! Nu sunt împotriva ”căsătoriilor” gay, nu-mi pasă, dar sunt împotriva adopției de copii de către astfel de cupluri. Mi se va spune că trebuie să mă adaptez și trăiesc în timpul prezent... Ei bine, eu trăiesc foarte rău aceste vremuri în care se banalizează ceea ce este împotriva naturii. Cu toate că voi fi tratat drept boșorog, aceste lucruri mă șochează! [...]

Eu datorez totul armatei. Nu aș fi fost ceea ce sunt fără armată. Ea mi-a transmis valorile necesare pentru a mă forma ca tânăr, ca bărbat: respectul, disciplina, curajul…[...]

S-au comis două erori: scăderea, în 1974, a vârstei majoratului de la 21 la 18 ani. Acum, copilașii vă spun despre drepturile lor, chiar înainte de a ști dacă au îndatoriri. Și suprimarea serviciului militar obligatoriu, care era de folos la foarte mulți copii. Ar fi avut șansa de a putea găsi un cadru, de a fi formați, de a se confrunta cu autoritatea, să dobândească valori... [...]

Este atât de frumoasă, o femeie - femeie care nu încearcă să șteargă ceea ce este. Astăzi femeile au păstrat calitățile feminine dar într-un fel ascuns. Este mare păcat deoarece nu este nimic mai frumos în lume ca o femeie. Asta am gândit mereu. O femeie adevărată care arată ca o femeie... [...]

Traducere: ACC

Sursa:lesalonbeige.blogs.com

Sursa ro 

Papa Francisc: nu am aur nici argint, îl aduc pe Cristos

Prima zi a Papei Francisc la Rio de Janeiro ne-a lăsat imaginea entuziasmului impetuos al poporului brazilian care l-a primit cu mare căldură şi afecţiune pe Succesorul lui Petru.

Pontiful a sosit la Rio cu ocazia primei sale călătorii apostolice internaţionale, prilejuite de Ziua Mondială a Tinerilor, ajunsă la cea de-a XVIII-a ediţie. Încă din primul moment, Pontiful a dorit să pună amprenta proprie asupra acestei călătorii, îmbrăţişând poporul brazilian la propriu, dat fiind că a dorit să traverseze cu jeep-ul descoperit traseul prin mulţimea în sărbătoare, parcurgând străzile centrale ale oraşului, de la catedrală până eliport, de unde - cu elicopterul – a mers la Palatul Guanabara pentru a se întâlni cu preşedinta Braziliei, Dilma Rousseff care îl întâmpinase şi la aeroport, împreună cu arhiepiscopul de Rio, mons. Tempesta.

Nu putea fi trecut cu vederea nici autoturismul modest, cu care a străbătut cea mai mare parte din drumul de la aeroport, o maşină „în perfect stil Bergoglio”, am putea spune.

Cum s-a putut vedea din imaginile televizate, angajaţii serviciului de securitate au avut nu puţină bătaie de cap în efortul de a-i îndepărta pe tinerii care se îngrămădeau să-l salute pe Pontif, în momentele în care autoturismul în care se afla s-a blocat în traficul congestionat al oraşului.
Acestui popor entuziast, Papa i-a dedicat primul discurs, plin de afecţiune paternă: “Aprendi que para ter acesso ao Povo Brasileiro, é preciso ingressar pelo portal ... „Am învăţat că pentru a avea acces la poporul brazilian trebuie să intri pe poarta inimii sale imense; să-mi fie aşadar permis în acest moment să bat cu delicateţe la această poartă pentru a petrece această săptămână cu voi. Nu am nici aur, nici argint, dar vă aduc darul cel mai preţios care mi-a fost dat: pe Isus Cristos!”

Papa a mulţumit bunăvoinţei divine care i-a dat posibilitatea să revină în iubita sa Americă Latină, spunând: „Am venit să-i întâlnesc pe tinerii sosiţi din toată lumea, atraşi de braţele deschise ale lui Cristos Mântuitorul, tineri care vorbesc limbi diferite, aparţin unor culturi diverse dar care sunt uniţi – dincolo de orice diferenţă – de un limpede adevăr şi de o iubire autentică”. „Şi când sunt cuceriţi de experienţa lui Cristos, energia pe care o emană este extraordinară”, a evidenţiat Sfântul Părinte.

 “A juventude é a janela pela qual o futuro entra no mundo …“Tinerii sunt fereastra prin care viitorul intră în lume, fapt ce ne pune în faţa unor mari provocări. Generaţia noastră se va revela la înălţimea promisiunii aflate în fiecare tânăr când va şti să-i ofere spaţiu şi baze solide asupra cărora să-şi poată construi viaţa, garantându-i securitatea şi educaţia şi transmiţându-i valori de durată pentru care viaţa să merite să fie trăită”.

Gândul s-a îndreptat spre aşteptările atâtor tineri care au protestat săptămânile trecute în Brazilia pentru a cere un viitor mai bun. În discursul său, preşedinta Braziliei, Dilma Rousseff, a spus că manifestaţiile de protest au fost un act democratic şi o oportunitate pentru a reînnoi speranţa într-o lume mai bună.

Referindu-se la Papa Francisc, doamna Rousseff a spus că ne aflăm „în faţa unui lider religios sensibil la aspiraţiile de justiţie socială ale popoarelor noastre” şi a reînnoit promisiunea de luptă împotriva sărăciei, mai ales în Africa.

Marţi este zi de odihnă pentru Pontif, în rezidenţa din Sumaré, pentru a se adapta la fusul orar brazilian şi a se reface după cele 12 ore de călătorie cu avionul în vederea înfruntării obligaţiilor oficiale ale Zilei Mondiale a Tinerilor care se va încheia pe 28 iulie.

Sursa:ro.radiovaticana.va
Sursa ro

Miracolul euharistic din Buenos Aires

Cardinalul Bergoglio, în prezent Papa Francisc, a organizat o investigație pentru a demonstra unul dintre cele mai mari miracole din perioada recentă.

18 augut 1996, Buenos Aires, la orele 7 seara, părintele Alejandro Pezet tocmai terminase împărtășirea credincioșilor, când o femeie se apropie și îi transmite că a găsit o ostie în partea din spate a bisericii. Preotul se deplasează la locul indicat și observă o ostie profanată; neputând-o consuma, o așază într-un potir cu puțină apă și o depozitează în tabernacol. Pe 26 august, deschizând tabernacolul, vede că ostia se prezintă ca și o substanță sângerândă. Episcopul Bergoglio, pe atunci auxiliar al orașului (eparhiei, n. trad.), îi cere să fie chemat un fotograf profesionist care să imortalizeze această extraordinară manifestare. Fotografiile au fost făcute pe 6 septembrie și în ele se observă o bucată de carne însângerată, crescută în mod considerabil ca și dimensiuni. Timp de câțiva ani faptul a fost păstrat secret, iar ostia a rămas în tabernacol până în anul 1999.

Bergoglio, devenit între timp arhiepiscop de Buenos Aires, întrucât ostia nu a suferit nici o urmă de descompunere, a decis să demareze o analiză științifică. Astfel, pe 5 octombrie 1999, în prezența delegaților Episcopului, doctorul Castanon prelevă o părticică din acea substanță sângerândă. Studiile au arătat că este vorba despre o bucată de mușchi cardiac al unei persoane de 30 de ani, cu grupa de sânge AB – adică (întâmplător oare?) aceeași grupă întâlnită în cazul miracolului euharistic din Lanciano, pe Giulgiu și pe marama din Oviedo.

Cercetările au fost reluate și de un cunoscut cardiolog și medic legist, Frederic Zugibe din Statele Unite, care, deși în mod voit nu i s-a spus nimic despre proveniența „materialului”, a concluzionat că „este un fragment de mușchi cardiac din peretele ventriculului stâng, în apropierea valvelor”. Dar cercetările au demonstrat și mai multe detalii, cum ar fi acela că mușchiul, în momentul prelevării, era inflamat și bogat în globule albe. „Teza mea – a mărturisit doctorul Zugibe – este că inima, în momentul prelevării, era vie, dat fiind că globulele albe mor în exteriorul unui organism viu”. În acel moment una dintre persoanele care asistau la investigații – ziaristul australian Mike Willesse – l-a întrebat pe doctorul Zugibe cât pot rezista globulele albe în cazul unui țesut uman păstrat în apă. „Câteva minute”, a fost răspunsu sec al acestuia. Ostia din Buenos Aires era păstrată în apă distilată de ani buni, după ce inițial fusese conservată timp de o lună în apă normală. Doctorul Zugibe a concluzionat, evident, că știința nu poate explica nicidecum un fenomen de acest fel, dar surpriza sa a fost și mai mare când i s-a comunicat că fragmentul analizat provenea dintr-o ostie consacrată.

Fapte miraculoase legate de euharistie sunt prezentate în multe părți ale lumii, iar Romagna (o regiune istorică care se află în nordul Italiei și face parte din regiunea administrativă Emilia-Romagna, n. trad.) se poate „lăuda” cu două importante miracole: unul în Bagno di Romagna, unde se păstrează încă bucata de țesătură din in impregnată cu sânge, și Rimini, unde Sfântul Anton a făcut ca ostia consacrată să fie adorată de un catâr.

Cel din Rimini, datorită faptelor narate, pare să fie miracolul cel mai „romagnol”. Ereticul Bonovillo l-a sfidat pe Sfânt în piața publică: „Voi ține unul dintre animalele mele închis timp de trei zile și îl voi înfometa. După trei zile îl voi aduce afară, în public, și îi voi pune dinainte mâncare. Tu vei sta în față cu ceea ce consideri a fi Trupul lui Hristos. Dacă animalul, neglijând mâncarea, se va grăbi să-L adore pe Dumnezeul tău, eu voi împărtăși credința Bisericii tale”. Romagnolii, se știe, nu sunt oameni mofturoși și sunt și înclinați puțin spre spectacol, așadar provocarea a fost lansată. Nu mai trebuie spus că animalul s-a plecat Creatorului, îndoindu-și picioarele din față dinaintea Ostiei.

Putem încheia cu o considerație pământeană: noi, dinaintea cui ne plecăm genunchii? Don Oreste Benzi, un cetățean din Rimini care știa ce spune, afirma că „pentru a sta în picioare, trebuie să stăm în genunchi” dinaintea Regelui Regilor.

Traducerea: P. Ioan Balea

Sursa:  libertaepersona.org
Romana