Toamna din suflet

Este anotimpul chitarei, al muzicii, în care frunzele căzătoare nu fac altceva decât să danseze pe ritmul impus de artist. Și artistul... artistul crează ambientul necesar ca acestea să se împletească frumos, inteligent și ispititor cu viața noastră. Iar când reușești să contopești împreună două „culturi”, să aduci pe scenă două muze, atunci parcă lumea prinde „gust”. 

Alchimia toamnei, care va avea loc luni, 28 octombrie 2013, la Teatrul Excelsior din București (dar mai multe aici link. Nu vă spun decât că e se estimează ca acest spectacol să dureze circa 90 de minute (plus eventuale bis-uri), în care Marius Matache va cânta piesele pe versuri de Sorin Poclitaru, iar acesta va insera în spectacol câteva calupuri de poezii proprii. Nu este exclusă nici prezența unor invitați speciali. Spectacolul va fi urmat de o sesiune de autografe.

De ce aș/am participa la un astfel de spectacol? Întrebarea este simplă iar răspunsul și mai și... dacă vrei să ai o toamnă bună, începe-o bine!

Pentru cei interesați, biletele se pot cumpăra de la caseria Teatrului Excelsior din str. Academiei nr. 28 sau accesând Bilete.ro.

 

Spectacolul de muzică și poezie – Alchimia toamnei –  este susținut de Hello Hotels, Domeniile Samburesti și Aqua Carpatica (apa mea preferată!).

 

 

Timpul marilor intoarceri acasa ale episcopilor greco-catolici

„Ce ramane dupa un om...” „Doar faptele!”

Un dialog scurt, de langa mana de oase ramasa dupa ultimul epiacop greco-catolic al Lugojului de dinainte de prigoana comunista. Ne cainam ca suntem vremelnici. Cu toate astea, faptele unora dintre noi ii fac vesnici. Doar asta asigura vesnicia. Si, in Biserica Catolica, aceste fapte mai capata, uneori, o piedica aparte in calea uitarii: faptuitorii lor devin fericiti sau, uneori, sfinti. A fi proclamat ”fericit” este un lucru oferit deseori de Congregatia pentru Cauzele Sfintilor celor care au suferit si murit pentru credinta lor. Episcopul Ioan Balan a fost chinuit in puscarie pentru a-si lepada credinta. Si nu a facut-o. N-a murit in puscarie ci, la o vreme, dupa, departe de casa, captiv in domiciliul obligatoriu, trist si fara sa stie daca biserica pe care o slujea va iesi vreodata din catacombe. Pulsul istoriei nu se ia decat retroactiv.

Martirilor nu li se cer minuni omologate, pentru a fi declarati fericiti. Ioan Balan n-a murit in puscarie dar a suferit cumplit pentru credinta sa. Poate intr-o zi va fi declarat fericit. Pana atunci, era firesc ca osemintele sale sa se intoarca acasa. Dupa 65 de ani de „departe”, episcopul Ioan Balan a ajuns iar in catedrala sa. Ca o mana de oase. Dar care isi merita locul de veci intr-o catedrala, pe masura faptelor celui care intrase deja in istorie.

Osul este chintesenta actiunilor noastre – la os se ajunge greu, si cel mai degraba retinem ajungerea raului, acolo. Pentru bine avem alte expresii, legate de inima, de suflet, de piele, de parca binele va fi mereu ceva superficial, si doar speranta bolnavicioasa, mai ales din timp rau, ramane cel mai adanc cu noi, la o alta cadere a capacului de la Cutia Pandorei... Spunem ca cineva „a inghetat pana la os”, ca e „patruns pana la os” de foame sau de alte cele, ca a „ramas piele si oase” si ca i s-a „bagat cuiva spaima in oase”,”. Mai apoi, pe scara raului, coborator, ca i-a ajuns cuiva „cutitul la os”. Mai tarziu, cand toate acestea sunt trecute, vorbim despre „a-i putrezi oasele le undeva”, cuiva.

Episcopul Ioan Balan a trecut prin frig, inghetand pana la os, in puscarie. A facut foame, ca toti ceilalti episcopi greco-catolici, ca preotii catolici, ortodocsi - uneori, ca detinutii ajunsi captivi pe criterii politice. A ramas doar piele si oase dupa trecerea prin puscarie. Cat despre spaima... nu l-a biruit. Cei care nu trec prin asa ceva sau prin ceva asemanator intreaba deseori: „dar nu i-a fost frica?”. E greu de inteles, din afara, ca frica e un sentiment cumplit dar ca se poate trai cu ea. Ca sunt alte lucruri mai importante decat frica. Si ca fata de ele trebuie sa ramai drept, ca sa nu ti se sfasie sufletul, mai tarzu. Cu oasele rupte se poate trai, cu sufletul sfasiat, mai greu. De-abia aceea nu mai e viata.

Episcopul Lugojului, Ioan Balan, nu si-a tradat credinta, chiar luptand cu frigul, foamea sau cand frica i-o fi ajuns la oase. Frica de josnicia tortionarilor, de suferintele apropiatilor sai, de lucrurile nestiute pe care le mai avea de indurat. Dar cred ca frica cea mai mare i-a fost de tradare, ca nu cumva osul la care-i ajunsese cutitul sa nu fie tentat sa scape din stransoare, acolo unde mintea inca refuza sa cedeze...

Stim noi, oare, cum a fost atunci?...

Intoarcem tot mai des capul de la cartile despre teroarea trecutului, nu avem timp pentru documentare, despre filme „cu razboi”, despre razboiul insinuant de dupa conflagratii, cel ce a distrus sperante, morala, normalitatea bunului simt si a constiintei. Nu stim cum era atunci, in 1948, dupa cei 12 ani de episcopat ai sai in Lugoj, cand episcopul Ioan Balan a fost luat si dus, mai intai captiv prin manastirile „fratilor” ortodocsi, spre spalare de creier, apoi in puscarie, la Sighet... Cum era, atunci„ a ajunge cutitul la os”...

Inclin sa cred ca dezamagirea cea mai mare venea nu de la tortionarii din puscarii ci de la pactizarea ortodocsilor cu comunistii, un om „al credintei” fiind ceva si mai scarbos sa-ti ceara lepadarea de credinta ta decat atunci cand cererea ar fi venit de la un tortionar care nu se raporta asa ceva.

Atunci cred ca a fost episcopul patruns de rau, adanc de tot, pana la os – atunci s-a inversat ordinea lumii. Apoi anii ai trecut, s-au adunat piesele de domino cu insiruirea de puncte negre si spatii albe: speranta, deznadejde, lumina, teroare. Apoi a venit falsa eliberare, episcopul iesind din puscarie dar ramanand in domiciliu fortat, si moartea, in 4 august 1959. Mai erau cinci ani pana se deschideau inchisorile, mai erau 30 de ani pana se deschidea tara, mai erau 54 de ani pana la deschiderea mormantului sau, unde-i putrezeau oasele trudite, departe de catedrala din care iesise fortat, in urma cu 65 de ani.

Si a venit si saptamana trecuta, cand episcopul actual de Lugoj, Prea Sfintia Sa Alexandru Mesian, a primit permisiunea Vaticanului pentru a muta osemintele fostului episcop in Catedrala Lugojului. Ceea ce s-a si intamplat in aceeasi saptamana, dupa ce, la Bucuresti, s-a stabilit in mod cert ca ce se gasise in mormantul deschis erau oasele si cateva efecte personale ale episcopului Ioan Balan.

Un episcop este cel care se ingrijeste de enoriasii sai, dandu-le substanta fiintarii de acum, strangandu-i in jurul lui si bobolindu-le binele de rau, prin oamenii sai, ca bobul de porumb. Apropiindu-i de viitor cu sfaturile sale, aratand drumurile de urmat. Si dandu-le radacini dinspre trecut, pentru ca toate acestea sa aiba o identitate. Exact acest lucru l-a facut si Prea Sfintia Sa Alexandru Mesian, aducand oasele episcopului Ioan Balan acasa. Pentru lugojeni, pentru banateni se stie: a adus acasa un martir.

In ziua cu aducerea acestor oase la catedrala, PSS Alexandru Mesian vorbea despre emotia de a putea implini aceasta dorinta a sa, de a-l aduce pe Ioan Balan acolo unde se cuvine a-i fi somnul sau de veci. A amintit si ca, in dimineata de dinaintea parastasului din biserica, a avut loc in capela episcopiei o mica ceremonie, cu cei care au participat la Bucuresti la deschiderea mormantului, si cu personalul episcopiei. Rugaciunile s-au tinut chiar deasupra oaselor aduse. Spun ca aceste oase sunt ca un antimis, vorbind de un viitor declarat martir, cum se spera. Episcopul se bucura de ideea aceasta dar nu e vorba mea. E o idee a cardinalului Leonardo Sandri, prefectul Congregatiei pentru Bisericile Orientale, rostita in 2010, la Sighet, la Cimitirul Saracilor, acolo unde sunt ingropati in locuri nestiute alti epscopi martiri a greco-catolicilor, cum ca „Aici am putea celebra Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie fara a avea nevoie de un antimis, deoarece suntem in chip tainic pe un astfel de acoperamant. Tot pamantul din jurul nostru e un antimis”. Puternice cuvinte, pentru cei care stiu, macar in parte, ce acopera. Cuvinte care iti raman in memorie.

A urmat, seara, parastasul din Catedrala Lugojului, cuvintele rostite de PSS Alxandru Mesian si intalnirea enoriasilor cu mana de oase care a ramas din cel care a fost episcopul Ioan Balan. Viata sa a fost rememorata prin vorbele episcopului de acum, ce a facut sa dispara cei 65 de ani dintre noi si cel comemorat. Cine a fost el, de ce a suferit, care e mostenirea lui spirituala, de ce a fost important ca el sa ajunga iar in Catedrala Lugojului – fapt intamplat la doar cateva zile dupa ce un alt episcop greco-catolic, Atanasie Anghel, cel de la inceputurile greco-catolicismului din Romania, de acum 300 de ani, a fost si el ridicat din pamantul ce-l tinuse trei secole si dus la Blaj, pentru somnul cu adevarat mare, de acum inainte.

Grija episcopului locului ca toate sa fie asa cum trebuie, ca intr-o casa, s-a simtit in detaliile pe care le-a oferit celor prezenti la ceremonia de comemorare si la parastas – Prea Sfintia Sa a vorbit despre felul in care si-au facut datoria antropologii, despre ce s-a gasit in mormant, despre felul in care s-a facut identificarea si i-a mentionat pe fiecare dintre cei cinci delegati ai Episcopiei de Lugoj care au participat la Bucuresti la aceasta actiune. Si tot ca intr-o casa, colacul pomenirii a fost ridicat si coborat cu participarea fiecaruia dintre cei prezenti, toti partasi, astfel, la intoarcerea acasa a episcopului Ioan Balan, dupa 65 de ani.

Urmeaza ca reprezentantii episcopiei sa hotarasca locul cel mai bun din catedrala pentru a se realiza mormantul definitiv al episcopului Ioan Balan. Deja au fost oferite mai multe sugestii si se va alege cea mai buna, astfel incat credinciosii sa poate avea accea la mormantul acesta, atunci cand vor dori sa se roage la osemintele celui care, deocamdata, a fost pomenit ca si „serv al lui Dumnezeu” dar, intr-o zi, se prea poate ca va ajunge „fericit” al Bisericii Catolice.

Nu oasele, patrunse de frig si frica si chinuite de foame, uneori, sunt cele care raman dupa noi. Ele sunt o marturie vremelnica a existentei noastre iar cutremurarea in fata lor n-ar trebui sa ne intristeze, pentru ca asta e soarta calciului, sa se descompuna si sa reintre in natura. Cum spuneam si doamnei de langa racla provizorie cu osemintele episcopului dus si revenit intre noi: doar faptele raman cu adevarat, doar binele pe care-l facem ramane dupa noi si ne asigura biletul spre vesnicie, iar pentru faptele acestea, noi, cei traitori, inca avem timp, ce nu trebuie irosit.

de Ramona Băluţescu

Sursa și galerie foto: aici

Gratuit ebook : Alergand cu Mos Craciun de Andrei Rosu

Pentru ca stiu ca va plac ebook-urile gratuite, astazi am sa va propun “Alergand cu Mos Craciun” de Andrei Rosu.

Aici veti putea descarca gratuit ebook-ul, iar mai jos este coperta acestuia :

Sper sa va placa !

 

SURSA 

Toți oamenii trăiesc, dar numai unii dintre ei există

            1. Binomul acumulare materială – înstrăinare (alienare)

            Nu doar credința, ci și știința prin descoperirile sale și prin frecventele destăinuiri ale unora dintre cei mai prestigioși slujitori ai ei chiar din rândul evoluționiștilor pursânge, ne încredințează că viața este un miracol mai presus de vlaga gândirii umane și că omul reprezintă pentru creaționiști încoronarea întregii concepții și munci divine din cele șase zile ale facerii, respectiv produsul de vârf al evoluției viului pentru înverșunații adversari ai creației.

            Sigur, convergența opiniilor celor două tabere ireconciliabile vizavi de rangul omului în lumea viului și de uriașele sale resurse de exprimare pe care le deține (utilizează maximum 15% din capacitatea creierului și, după cum se prezintă, cu mult mai puțin de-atât din cea a inimii și sufletului), nu exclude categorica divergență a pârghiilor întrebuințate în argumentare: Credința neclintită în Adevărul revelat prin Cuvânt, împotriva cuvântului științei, care, respingând Adevărul de dragul adevărurilor accesibile prin cunoașterea umană, este pe bună dreptate condamnată să nu cunoască în vecii vecilor măreția și desăvârșirea întregului prin punerea cap la cap a fragmentelor, așa cum cum ulciorului spart nu-i este dat să fie refăcut vreodată din cioburi!

            Căci dacă întregul premerge partea, un adevăr evident prin el însuși pentru orice om cu scaun la cap, sensul judecății umane mai presus de orice îndoială trebuie să urmeze aceeași cale: de la întreg la parte, de la general înspre particular.

            Îndeosebi atunci când evoluționismul, o teorie îndrăzneață, dar cu fundamentele șubrede (a recunoscut acest lucru însuși Charles Darwin), se arată – în pofida eforturilor depuse – incapabilă să-și elimine lacunele de structură, nereușind până în prezent să dea de urma acelor fosile intermediare, care ar avea rolul mortarului științific dintre cărămizile edificiului darwinist.

            În această situație precară și jenantă pentru evoluționism, dar imposibil de remediat prin vrerea Celui care a pus bariere de netrecut între regnuri și specii, adevărul trebuie descoperit în cuvintele Genesei, adică acolo unde Adevărul absolut se prelungește tainic și în același timp cutremurător de firesc în fiecare dintre noi: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață, și omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Genesa 2/7).

            Asta deoarece credința sinceră și puternică în Atoatefăcător are capacitatea de-a surprinde văzutele și nevăzutele într-un atotcuprinzător cosmos al harului divin, care după prefacerea sa în iubire, cade aidoma unei unei ploi binefăcătoare pe entitățile viului pământesc și ceresc.

            ...Căzut în păcat, adică exclus din ecuația eternului, nu-i de mirare că omul a luat-o pe calea largă a timpului din ce în ce mai rău și mai bolnav, sub a cărui povară neîndurătoare este nevoit să-și ducă trudnica sa viață de rob al propriului trup și al propriilor sale pofte.

            Pentru că după absorbția sa în imperiul efemerului, omul și-a pierdut (mai exact i-a fost retrasă până la repurificare) desăvârșita unitate existențială conferită de veșnicie și nevinovăție, o unitate eminamente imaterială, iar el a primit în schimb alcătuirea duală trup-suflet (materie-nematerie), care se potrivește ca o mănușă cu noua lui condiție de ființă muritoare: Pe de o parte trupul supus durerilor, îmbolnăvirilor și în final morții, un trup sortit dispariției prin descompunere oricâtă grijă ai avea de el, pe de altă parte sufletul tot mai neglijat în apriga campanie de strângere a bunurilor „pe care le mînâncă moliile și rugina” (Matei 6/19), deși acest strop de divinitate reprezintă unicul element de legătură dintre aici și dincolo, altfel spus el este colacul de salvare al omului după moarte.

            Și astfel, tot mai preocupat de satisfacerea trebuințelor imediate ale trupului, depozitarul vremelnicului, omul dă uitării trebuințele aparte ale sufletului, iar această înstrăinare de Dumnezeu, de sine însuși și de ceilalți semeni se tot adâncește, până când devine principala cauză a nefericirii sale.

            Cu completarea că tot în alienare trebuie căutată cauza sporirii ratei sinuciderilor, inclusiv în rândul adolescenților și tinerilor, precum și cauza atâtor oribile infracțiuni (crime, violuri, tâlhării), îndeosebi atunci când cei atinși de ea caută să se trateze prin droguri și alcool...

            Dualismul trup-suflet conduce cu necesitate la distincția dintre viață și existență. Toate animalele au fost înzestrate la facere cu instincte de atac sau apărare, cele mai potrivite speciei din care fac parte, deci toate își apără cu ghearele și cu dinții viața din propriul corp prin uluitorul instinct de conservare, precum și viața urmașilor pe care i-au zămislit prin la fel de uluitorul instinct de perpetuare a speciei.

            Firește că în familie, ceată, hoardă sau stol, devin dominanți acei indivizi ale căror ambiții hegemonice se bizuie pe însușiri ce-i fac fie respectați din teamă (în majoritatea zdrobitoare a cazurilor), fie din iubire (cel mai adesea într-o familie).

            Dar numai omul a fost înzestrat la facere cu scânteia divină numită suflet sau spirit, parte componentă din spiritul universal, prin urmare numai el, între toate viețuitoarele Pământului, prin inteligența sa încălzită la flacăra vie a iubirii, își poate urca viața până la cerul existenței, pentru că numai el are conștiința morții întru mântuire și a vieții plenare prin disocirea clară dintre bine și rău, dintre adevăr și minciună, dintre smerenie și trufie.

            2. Reumanizarea și salvarea prin renunțare

            Este evident pentru oricine că lumea noastră, lumea celor care am intrat în secolul 21, se află într-un mare impas. Nu atât din pricina sărăciei și foametei care cuceresc arii tot mai întinse ale planetei, nu atât din pricina poluării, actelor teroriste, conflictelor militare, bolilor endemice și cataclismelor naturale (cutremure, uragane, ploi torențiale), care se abat nimicitor și din ce în ce mai des cam peste tot, cât mai ales din pricina gravei disoluții morale la care s-a ajuns prin victoria materiei asupra spiritului, a pragmatismului asupra contemplativismului.

            Îmboldite de imperativele dezumanizante ale concurenței și profitului, toate societățile zilelor noastre luptă din răsputeri să se înfrupte din iluzoria fericire dobândită cu ajutorul celor trei legi specifice tuturor grupurilor umane, legi cu rol de motor pentru actuala civilizație:

            a)Legea fundamentală a progresului social – rezultatul îndelung șlefuit al necontenitelor interacțiuni dintre ipocrizie, egoism și cruzime;

            b)Legea celor trei „c”-uri: consum – comoditate -  confort;

            c)Legea celor patru „p”-uri: prostituție – proxenetism – pedofilie – pederastie.

            Societatea românească postdecembristă este imaginea vie a dezastrului la care inevitabil se ajunge prin minciună servită în ambalaj democratic, tâlhărie mai ceva ca-n codru (dar unde-s codrii noștri de mai an?), impostură și trădare, pe scurt printr-un neîntrerupt proces de degradare morală, vasăzică o societate în care grosul membrilor ei – dezorientați, înșelați, înstrăinați și nedoriți în propria lor casă (țară) – simt pe propria piele tristul adevăr cuprins în spusa Homo homini lupus (Omul este lup pentru om)...

            Ce-i de făcut, acuma când tot mai mulți oameni sunt încredințați de rănile supărătoare ale planetei că actuala civilizație (o civilizație a veritabilei sinucideri prin risipa la care se dedă și poluarea pe care o generează) antrenează întreaga omenire în frenezia viitoarelor cataclisme?

            Căci conduita morală a civilizației noastre este captivă în intervalul îngrijorător de strâmt dintre Trăiește-ți clipa și După noi, potopul...

            Oricât am suci-o și învârti-o, nu există altă soluție viabilă înafară de renunțarea omului la deprinderile și comoditățile alimentate până la dezgustător de carnal, punct de întoarcere pe traseul său existențial înspre izvoarele curate ale simplității și înțelepciunii. Numai în acest chip el se poate purifica, ceea ce este totuna cu reumanizarea de după eliberarea moralei și conștiinței din arestul materiei, pentru că numai astfel el face trecerea de la viață la existență și tot numai astfel – lucrând intens la mântuirea sa, inclusiv la cea a semenilor – el poate cunoaște adevărata fericire.

            Doar câteva cuvinte despre actul deliberativ al renunțării. Este nu numai fapta de mare curaj prin care cel în cauză azvârle deșartele zorzoane ale acestei lumi (bogăție, putere, faimă) și cu umilință se dedică meditației și rugăciunii în singurătatea unui colțișor sau al unei chilii mănăstirești (avem nenumărate exemple de senzație în acest sens), ci este și singura modalitate eficace prin care smeritul se înalță, stabilind relații de negrăită bucurie spirituală cu cerul, cu el și cu ceilalți semeni. Adică taman ce-i recomanda Mântuitorul tânărului bogat: „Vinde tot ce ai, împarte la săraci și vei avea o comoară în ceruri. Apoi, vino și urmează-Mă” (Luca 18/21), precum și ceea ce credea Imanuel Kant la vremea lui că-i esențial pentru condiția umană – cerul înstelat deasupra noastră și legea morală din noi.

            trimis de George PETROVAI

             

Vaticanul schimbă un vers din rugăciunea „Tatăl Nostru”

În noua traducere liturgică a Bibliei în limba franceză, Biserica Catolică a modificat un vers din rugăciunea „Tatăl nostru".

Din noiembrie, la orice slujbă catolică din Franţa, preoţii nu vor mai spune rugăciunea „Tatăl Nostru" cerându-i lui Dumnezeu „şi nu ne duce pe noi în ispită", ci „şi nu ne lăsa să cădem în ispită".

„Toată lumea ştia că era fals să insinuezi că Hristos ne supune tentaţiei. În fapt, rugăciunea Tatăl Nostru arată libertatea de a alege între bine şi rău. Şi cere lui Hristos să nu ne lase să cădem pradă ispitei", a precizat specialistul francez la Vatican Christophe Dickès pentru www.lepoint.fr.

„Tatăl Nostru" este una din rugăciunile de bază ale creştinătăţii, comună tuturor confesiunilor creştine.

Sursa: Le progres
aici în română 

Să sperăm că și la noi va fi implementată această schimbare, ar fi bine venită deoarece atunci când ne rugăm trebuie să și medităm la cuvintele pe care le rostim. Cine are urechi, să audă...

Cum să îți fii un critic constructiv

Autocritica ar putea fi asemănată cu o sabie cu două tăișuri. Pe de-o parte, aceasta îți poate micșora încrederea în forțele proprii și stima de sine. Pe de altă parte, însă, autocritica te poate ajuta să devii conștient de propriile slăbiciuni și nesiguranțe, în scopul de a le îndrepta.

De multe ori, atunci când ne criticăm pentru propriile greșeli sau neajunsuri, ajungem, de fapt, să ne învinuim, uitând să invățăm din propriile eșecuri. Mai mult, un studiu efectuat de oamenii de știință de la Universitățile Massachusetts Dartmouth și McGill, arăta că autocritica poate să ne micșoreze abilitatea de a progresa în îndeplinirea obiectivelor și ne determină să procrastinăm.

Însă când autocritica este privită ca un instrument care ne poate ajuta să ne dezvoltăm, aceasta ne poate învăța lecții prețioase, ne poate ajuta să ne învingem slăbiciunile sau obiceiurile nocive, punctează Good Therapy. 

Evitând să îți critici acele atribute generale, pe care nu le poți schimba, vei reuși să transformi această practică într-una benefică ție, notează Psychology Today. Persoanele care își evaluează greșelile, descoperind comportamente negative specifice, care pot fi schimbate și care privesc situația într-un mod optimist reușesc cu mai multă ușurință să se critice constructiv. În loc să se acuze că nu sunt inteligente, de exemplu, acestea vor găsi motivul care le-a scăzut randamentul, precum privitul la televizor până târziu.

Gregg Walker, de la departamentul de comunicare în public din cadrul Universității de Stat Oregon puncta câteva aspecte importante atât pentru cel aflat simultan în poziția de critic și criticat. Atunci când îți ești propriul critic, cunoașterea bunelor practici în cazul ambelor poziții devine extrem de importantă. Astfel vei reuși să eviți un conflict cu tine însuți și să receptezi mult mai eficient chiar și cele mai aspre observații pe care ți le aduci. Un lucru pe care trebuie să ți-l aduci aminte atunci când practici autocritica este să te concentrezi asupra comportamentului necorespunzător, nu asupra propriului caracter. De asemenea, tu ești singurul care își cunoaște limitele, de aceea evită să depășești pragul de observații pe care le poți tolera și înțelege la un moment dat.

Din poziția de criticat, Walker sugerează că este important să conștientizezi valoarea pe care critica pe care ți-o aduci o are. Acest lucru îți va oferi puterea de a o accepta și de a o privi ca pe un mijloc de autodezvoltare personală și profesională. Foarte important este și să găsești acele metode prin care să învingi comportamentul criticat.

Nu în ultimul rând, atunci când te critici, este important să o faci cu o doză generoasă de compasiune pentru propria-ți persoană, adaugă Psychology Today. Acest din urmă element poate atenua duritatea observațiilor critice pe care ți le aduci, lucru care te va ajuta să le faci față mult mai ușor. Compasiunea față de tine însuți te lasă să îți observi și să îți accepți cu înțelegere atât calitățile, cât și defectele, contribuind astfel la îndreptarea celor din urmă. În special în situațiile dificile, compasiunea este cea care ne ajută să ne construim fericirea pe termen lung și succesul, nu autocritica, sugerau cercetătorii Paul Gilbert de la Spitalul Kingsway, Regatul Unit și Kristin Neff de la Universitatea din Texas, Austin, notează Live Science. 

SURSA 

O POVESTE CUTREMURĂTOARE: „M-a salvat o lacrimă”

M-a salvat o lacrimă – imnul vieţii lui Angèle, „înviată” în ziua în care doreau să o deconecteze de la aparatele care o ţineau în viaţă.

de Emanuele Boffi

Povestea unei femei considerată moartă şi care lăcrimând i-a făcut pe ceilalţi să înţeleagă că nu este „o legumă”. Acum a scris o carte pentru a-şi povesti drama.

Salvată de o lacrimă! Este incredibilă povestea prin care a trecut Angèle Lieby, o franţuzoaică care a ieşit din starea vegetativă persistentă, dramă povestită într-o carte care s-a vândut deja în 200 de mii de exemplare în Franţa şi în care ea arată cum medicii o considerau deja moartă şi se purtau cu ea asemenea unui „obiect” care merita un sfârşit „demn”.

Să auzi în întuneric
Istoria lui Angèle, o muncitoare de 57 de ani a început pe 13 iulie 2009 cu o migrenă puternică. Se duce la spitalul din Strasburg, discută cu medicii care nu „înţeleg nimic”, nu mai aude bine, începe să vorbească cu dificultate, respiră greu şi îşi pierde starea de conştienţă.

Un diagnostic neinspirat îi face pe medici să o intubeze şi să-i inducă o comă farmacologică. O comă din care, aparent, nu se mai trezeşte, este considerată o „legumă”, spre disperarea soţului Ray şi a fiicei Cathy, deja mamă a două fetiţe. În realitate însă Angèle aude totul, chiar dacă nu vede nimic. În jurul ei este un negru apăsător şi doar întuneric. Povestind acele zile în care în jurul patului său se strâng medicii şi familia, scrie: „Trebuia să aud totul pentru a înţelege ce se întâmplă!” Îşi dă seama că este conectată la o maşină şi intuieşte că este hrănită printr-o sondă. Dar înţelege mai ales că medicii o consideră moartă. După trei zile de comă în care corpul ei se deteriorează continuu, pe 17 iulie un medic – pe care în mod ironic îl numeşte „doctul Sensibilitate” – îl sfătuieşte pe soţ să rezerve un loc în cimitir şi să contacteze pompele funebre pentru a alege sicriul. Angèle aude totul. Încearcă să zbiere, însă rămâne mută. Îşi dă seama că soţul o ţine de mână, însă nu are forţa să se mişte. Simte că medicii o înţeapă, însă nu le poate spune ce simte celor care „se află afară”: „Ceea ce simţeam nu corespundea cu ceea ce transmiteam”, scrie ea în carte.

Tatăl Nostru şi lacrima
Medicii sunt din ce în ce mai insistenţi cu soţul ei, situaţia este disperată, „trebuie să fie deconectată de la aparate”. Un sfat căruia Ray i se opune („nu vom accepta niciodată”), în timp ce Angèle recită Tatăl Nostru.

Pe 25 iulie, ziua de naştere a soţului ei, intră în cameră Cathy care îi spune că aşteaptă un al treilea fiu şi că şi-ar dori mult ca bunica să-l vadă măcar. Acesta este momentul în care „imposibilul” se întâmplă: o lacrimă se prelinge din ochii „moartei”. O singură lacrimă care-i permite fiicei să-i avertizeze pe medici. Urmează mişcare degetului mic. În acel corp „îmbălsămat” exista viaţă!

Prima zi de primăvară. Din acel moment Angèle renaşte. Studii mai aprofundate asupra corpului care părea un cadavru au arătat că suferea de sindromul Bickerstaff. Recuperarea care o conduce la o vindecare completă este lungă şi anevoioasă. Soţul o însoţeşte consecvent, notându-şi într-un carneţel progresele. Între timp Angèle învaţă încet să-şi facă înţelese sentimentele; o minge dăruită de soţ o ajută să-şi recupereze mobilitatea membrelor.

Pe 14 august părăseşte pentru prima dată patul. Progresele lente îi permit să devină din ce în ce mai independentă de maşini: învaţă din nou să vorbească, să mănânce, să relaţioneze cu ceilalţi. Pe 30 ianuarie 2010 se întoarce acasă. Pe 20 martie, prima zi de primăvară, iese din casă.

Bijuteria mea
Astăzi, cu ajutorul jurnalistului Hervè de Chalendar, şi-a relatat istoria care poate fi citită într-o nouă apariţie editorială „Una lacrima mi ha salvato” – „M-a salvat o lacrimă” (Editura San Paolo, 168 de pagini, 14,90 Euro). O carte în care Angèle, vorbind despre „mica experienţă”, atrage atenţia asupra celor care mult prea repede văd în anumiţi bolnavi doar „legume” şi nu oameni: „O persoană poate fi conştientă chiar dacă aparent se află într-o comă ireversibilă”.

Povestea ei ne învăţă că „trebuie să ştii să depăşeşti propriile suferinţe pentru a avea încredere în viaţă. Dacă astăzi mă simt mai fragilă decât de obicei – spune ea, mâine pot avea credinţa că pot escalada munţii”. Are un singur regret: că nu a putut să păstreze acea lacrimă: „Mi-aş fi dorit să o păstrez pentru totdeauna, să o ţin într-o cutie precum o bijuterie şi să o pot admira din când în când”.

Traducere: Andrei Hrişman

Sursa: totustuus.it

si AICI