De revelion nu ai ghinion!

Dacă este să rememorez toate cele 28 de revelioane petrecute până acum am doar un gând... nu le știu pe toate :)

Dar câteva, bune, tot am în gând. 

Cele mai multe sunt acelea pe care le-am petrecut împreună cu familia mea de proveniență și de doi ani cu propria-mi familie. Apoi de cele petrecute cu prietenii pe la munte unde un foc de tabără la miezul nopții dă un nou sens vieții din noul an.

Cred că fiecare dintre noi are o experiență frumoasă legată de această zi, dar cu siguranță că fiecare din noi ne dorim ceva și mai frumos.

Sper ca în NOUL AN să intrați cât se poate de frumos, să-l sărbătoriți și să fiți aproape de cei dragi dar și de blogalinitiative.ro pentru că vedeți bine ce premii frumoase și campanii pregătesc.

Și ca totul să se încheie frumos (căci așa se potrivește!), aș vrea să petrec Revelionul organizat de www.meiromania.com la Sala Polivalentă pentru că acolo, începând cu ora 22, vor urca la pupitre Christopher Lawrence, DJ Wanda, DJ Miki Love și Snatt & Vix! Va fi distracție! Mai multe info, aici.

Tu unde vrei să-ți petreci Revelionul?

 

Acest articol a fost scris pentru a participa la campania aceasta și nu reflectă caracterul meu!

Papa Francisc, o sursă de inspirație pentru pastorii protestanți?

„Sunt protestant, dar şi un fan al Papei Francisc." Această declarație paradoxală ce îi aparține lui Zuck Hunt, scriitor şi speaker american, pare a constitui emblema unei societăți tot mai fascinate de acțiunile Suveranului Pontif. Este posibil ca liderii protestanți să urmeze modelul de spiritualitate promovat de fostul cardinal argentinian?

„Sunt ateu, dar începe într-adevăr să-mi placă de Papa Francisc. El, într-adevăr, pare să înțeleagă că biserica ar trebui să se concentreze asupra a ceea ce Iisus i-a cerut, să îi ajute pe cei săraci, nevoiași și pe cei respinși." Acesta este unul dintre multiplele mesaje care apar tot mai des pe canalele de socializare sau forumuri și pe care Zuck Hunt îl utilizează într-un articol publicat pe Huffington Post, pentru a evidenția forța de atracție asupra publicului larg pe care o deține șeful Vaticanului în momentul de față.

Prin contrast, scriitorul american constată că protestanții și-au pierdut capacitatea de a ajunge la cei din afara comunității lor de credință, în special la cei care nu manifestă niciun interes față de religie. Chiar dacă sunt create programe elaborate sau sunt cheltuiți mulți bani pe întreținerea unor clădiri costisitoare, rezultatele sunt minimale. În opinia lui Hunt, oamenii pleacă în masă din biserici în ciuda tuturor strategiilor și a eforturilor de a-i speria cu judecata finală.

Fascinat de prestația actualului papă, Hunt constată că „acest om umil din Argentina, care nu pare să aibă grijă de campanii de mobilizare sau de marketing", a oprit disputele pe probleme teologice și în loc să-i sperie pe oameni cu mesaje referitoare la mânia divină, a ales să întruchipeze dragostea lui Dumnezeu pentru cei mai neînsemnați indivizi.

Convins că acest model oferit de Papa Francisc ar trebui urmat și în mediul protestant, scriitorul american se adresează liderilor religioși, solicitându-le cu fermitate să își ia în serios chemarea. „Aşa că, pastori, dacă vă pasă cu adevărat să ajungeţi la oamenii din comunitatea voastră, nu mai ascultaţi de cei care vă spun cum trebuie să crească biserica voastră. Opriţi-vă să mai cheltuiţi bani pe programe religioase capricioase. Nu mai fiţi sclavii celor mai recente tendințe de închinare. Încetaţi să mai fiţi pastori celebri vizionaţi online și începeţi să semănaţi mai mult cu Papa Francisc."

Într-adevăr, ceea ce a devenit deja cunoscut în spațiul mediatic cu numele de „efectul Francisc" a generat o creștere fulminantă a participării la serviciile divine ale bisericilor catolice, dar și o creștere a solicitărilor de înscriere a copiilor în școli catolice.

La această revitalizare a spiritualității catolice a contribuit nu doar atitudinea sa extrem de deschisă față de public, ci și stilul său de viață. Potrivit Reuters, Suveranul Pontif nu doar că practică o austeritate care îl distinge de predecesorii săi, ci a solicitat același stil de viață tuturor liderilor catolici, explicând că automobilele scumpe, smartphone-urile de ultimă generaţie sau diversele accesorii vestimentare nu sunt calea către o viaţă mai fericită. „Mă doare când văd un preot sau o măicuţă cu cel mai nou model de maşină", a spus papa.

Recenta întâlnire a papei cu Vinicio Riva, bărbatul acoperit de tumori datorită unei boli incurabile, i-a mișcat pe mulți până la lacrimi. „Nu sunt contagios, dar (papa) nu știa asta. Pur și simplu a făcut-o. M-a mângâiat pe față și am simțit doar dragostea", a spus Riva, citat de Daily Mail.

În fața unor asemenea expresii a înțelegerii față de persoanele lovite de suferință, National Post titrează că actualul papă ar merita să fie iubit chiar și de evanghelicii protestanți pentru încercarea sa de a restaura modelul lui Iisus pe pământ. Chiar și liderii unor instituții protestante, precum Auburn Theological Seminary, consideră că Papa Francisc poate face istorie într-un mod care să fie în concordanță cu învățăturile radicale ale lui Iisus, care a fost mult mai interesat în a ajunge la rădăcina adevărului decât la o formă de religie.

Sursa

Dezastrele lui 2013 – Mâna omului, mânia lui Dumnezeu sau un pic din ambele?

Sfârşitul fiecărui an aduce în prim-plan topuri şi clasamente despre evenimentele bune şi rele ale ultimelor 12 luni. La capitolul dezastre naturale, 2013 a fost un an plin în Europa, SUA şi Asia: uragane, inundaţii devastatoare, taifunuri, de câteva ori lovind de două ori în acelaşi loc sau în aceeaşi regiune. Însă în timp ce companiile de asigurări notează în dreptul despăgubirilor de acest tip „acţiuni divine"omul nu este chiar nevinovat de ceea ce se abate asupra lui.

Să luăm, de exemplu, inundaţiile din Europa din luna iunie, când părţi însemnate din Germania, Austria şi Cehia au fost inundate de apele fluviului Dunărea şi ale râurilor Inn şi Ilz, care au atins cel mai ridicat nivel din secolul al XVI-lea şi până acum. Comunicaţiile şi alimentarea cu energie electrică au fost stopate, pagubele ridicându-se la milioane de euro.

Ulterior, sanctuarul Fecioarei Maria din Lourdes (sudul Franţei) a fost inundat timp de două zile, tot în luna iunie, a doua oară în opt luni când se întâmpla acest lucru.

Cu doar o lună înainte, statul american Oklahoma a cunoscut desfăşurarea rapidă a tornadei EF5 şi nu o dată, ci de două ori în decurs de 11 zile. Peste 20 de persoane au fost ucise de furtună şi de inundaţiile care au urmat. Ceva asemănător s-a întâmplat şi în Filipine. Inundaţiile au lăsat pe drumuri 300.000 de persoane din zona capitalei Manila, în urma taifunului Usag din septembrie. Doar o lună mai târziu, în urma unui cutremur au fost zeci de morţi, pentru ca în noiembrie un alt taifun să lase în urmă aproape 6.000 de morţi, 1.800 de persoane dispărute şi 27.000 de răniţi.

În septembrie, uraganele Ingrid şi Manuel au lovit Mexicul în acelaşi timp. Inundaţiile şi alunecările de teren din numeroase regiuni au curmat 100 de vieţi şi au lăsat zeci de mii de persoane fără adăpost.

Doar două săptămâni mai târziu, pe cealaltă parte a globului, ciclonul Phailin afectează aproape nouă miloane de indieni, peste un milion fiind evacuaţi.

S-ar putea spune că unele zone sunt cunoscute ca având un risc crescut în ceea ce priveşte posibilitatea de a fi lovite de asemenea fenome extreme. Chiar dacă nu toţi oamenii de ştiinţă afirmă cu convingere că de vină este sau nu încălzirea climatică, poluarea sau dezechilibrele naturale cauzate în principal de om, ceea ce este sigur este că aceste evenimente sunt mai devastatoare şi mai intense. „Nu spunem că asemenea evenimente nu au mai avut loc şi în trecut, dar credem că acum sunt mai frecvente şi mai violente", a explicat Dan Misleh, director executive al Coaliţiei catolice despre schimbările climatice.

Sunt însă şi voci mai îndrăzneţe care interpretează această înmulţire a acestor fenomene ca un „mesaj din partea lui Dumnezeu", din cauză că El ar fi nemulţumit de imoralitatea oamenilor. În istorie, Biblia menţionează câteva catastrofe naturale prin care Dumnezeu îi avertizează pe oameni, prin acest mijloc, să îşi schimbe atitudinea (potopul, ploaia cu foc de la Sodoma şi Gomora). Însă nu fiecare dezastru natural sau tragedie umană îşi poate găsi această explicaţie, arată Glenn Beck, realizator de radio şi televiziune din SUA.

Între alte tragedii ale acestui an se numără şi explozia gigant de la o fabrică de îngrăşământ din Texas, care a ucis 15 persoane şi a rănit 200. Motivul: eroare umană.

La fel, nenorocirea care a avut loc în aprilie, la fabrica de textile din Bangladesh, când o clădire comercială s-a prăbuşit peste muncitorii ilegali. Motivul: condiţiile precare de muncă devenite normalitate pentru muncitorii din Orient care exportă produse în Occident. De asemenea, inundaţiile şi alunecările de teren din Europa au ca vină secundară defrişările masive, dar şi forările.

Aşadar, distrugerile şi pierderile de vieţi omeneşti nu pot avea întotdeauna o cauză clară şi mai ales nu pot fi atribuite exclusiv lui Dumnezeu. Chiar dacă unele pot purta un mesaj clar de avertizare, este greşit să consideăm că Dumnezeu este cel care doreşte distrugerea planetei noastre. 

Sursa

Bucuria Crăciunului

Crăciunul este sinonim cu bucuria, așa îl simțim cu toții. Este bucuria cadourilor pe care le vom face și pe care le vom primi, este bucuria sărbătorii împreună cu cei dragi, este bucuria ospățului.

Dar care este bucuria Crăciunului originar? Este bucuria Cadoului ce l-a primit umanitatea. Cadoul acesta a fost promis și mult așteptat. Părintele ceresc promisese poporului ales, copiilor Săi, un Mântuitor, cel care va aduce împăcarea și eliberarea. Era cel mai dorit și așteptat eveniment și iată timpul acesta a venit.

Bucuria Tatălui Ceresc este cu atât mai mare cu cât ceea ce dăruiește este ceea ce iubește cel mai mult, Cel în care se împlinesc toate. Cu cât cadoul este mai prețios și mai nemeritat, cu atât bucuria este mai mare.  Despre bucuria Tatălui dă mărturie  întregul univers – cerul și pământul se schimbă.

Îngerul care i-a dat vestea Fecioarei Maria și-a început discursul cu “Bucură-te, Marie, cea plină de har”. În momentul Bunei Vestiri, Maria cea umilă a fost prima care s-a împărtășit din bucuria Crăciunului.
Să ne bucurăm și noi de acest Crăciun cum s-au bucurat Fecioara Maria, îngerii, păstorii și magii  și nu cum se bucură lumea...

Sursa: www.sfantacruce.ro

Patru lecţii vitale pe care trebuie să le înveţe băieţii

Într-o lume cu prea multe modele, dar nu întotdeauna din cele bune, şi în care statutul este mai preţuit decât caracterul, băieţii şi tinerii nu ştiu întotdeauna cum să fie autentici şi să aibă o identitate masculină corectă. Dar profesorul de istorie Brendan Malone, un fin observator al tinerilor şi al psihologiei acestora, a realizat un seminar care detaliază patru lecţii vitale pe care băieţii trebuie să le înveţe.

În primul rând, băieţii care vor să devină bărbaţi autentici trebuie să aibă şi să urmeze un cod moral. Bărbaţii adevăraţi sunt bărbaţi cu principii, care au un caracter integru şi a căror reputaţie se bazează pe angajamentul de a fi bun şi onest, explică Malone.

Când vorbeşte despre principii, profesorul dă câteva exemple: să fii un bărbat care protejează femeile şi pe membrii vulnerabili din comunitatea în care trăieşti, să manifeşti compasiune, să fii onest în afacerile tale, atât cu partenerii, cât şi cu competitorii.

Această trăsătură de caracter poate fi cu uşurinţă testată atunci când lucrurile nu merg aşa cum trebuie sau când sorţii sunt împotriva noastră. Abia atunci când un bărbat stă faţă în faţă cu compromisul şi decide să aleagă drumul corect, poate să fie sigur că are un caracter integru şi că principiile pe care le urmează sunt puternice.

În al doilea rând, băieţii care vor să devină bărbaţi autentici trebuie să înveţe să slujească. Astfel, puterea şi energia sunt consumate fiind de ajutor celor din jur şi nu irosite pe plăceri egoiste şi dorinţe ale apetitului.

Chiar dacă a avea libertatea de a face orice este un privilegiu, consumarea energiei şi pasiunii personale în acţiuni egoiste ne transformă din oameni liberi în sclavi ai propriilor dorinţe, arată profesorul.

În al treilea rând, băieţii care vor să devină bărbaţi adevăraţi trebuie să trăiască o viaţă care are un scop şi care este înregistrează progrese. Investiţia emoţională într-un proiect care concentrează pasiunea şi talentele pentru un anumit domeniu este un alt mijloc de canalizare a energiei unui tânăr. Orice are o direcţie şi conduce spre creşterea mentală sau spirituală a unui băiat, fie că este vorba despre şah sau istorie universală, este benefic şi conduce la clădirea unui caracter puternic.

În al patrulea rând, băieţii care vor să devină bărbaţi adevăraţi trebuie să înveţe cum să iubească. Iubirea la care face referire profesorul este iubirea care doreşte binele celuilalt, acea iubire care te poate costa sau care poate necesita renunţarea la ceva personal pentru binele altuia, acea iubire agape, dezinteresată, pe care o trăiesc creştinii.

Sursa

Papa Francisc: Nu vă temeţi niciodată de tandreţe

Autor: Andrea Tornielli
Traducere: Radu şi Oana Capan
Sursa: Vatican Insider, 15 decembrie 2013

Papa Francisc

“Pentru mine Crăciunul este speranţă şi tandreţe”. Papa Francisc a stat de vorbă pentru “La Stampa” şi “Vatican Insider” despre primul său Crăciun ca Episcop al Romei. Ne aflăm în Casa Sfânta Marta din Vatican; este 12:50, marţi, 10 decembrie. Papa ne primeşte într-o cameră de lângă sala de mese. Întâlnirea a durat o oră şi jumătate. De două ori, în cursul interviului, privirea calmă pe care întreaga lume s-a obişnuit să o vadă pe faţa Sfântului Părinte a dispărut atunci când a vorbit despre suferinţa copiilor şi despre tragedia foametei. Papa a vorbit şi despre relaţiile cu celelalte confesiuni creştine şi despre “ecumenismul sângelui” care uneşte în timp de persecuţie; a vorbit şi despre temele legate de familie ce vor fi abordate de următorul Sinod; a răspuns celor din SUA care îl critică şi îl numesc “marxist” şi a discutat despre relaţia dintre Biserică şi politică.

- Ce înseamnă Crăciunul pentru Dvs?

- Este o întâlnire cu Isus. Dumnezeu a căutat mereu spre poporul Său, l-a condus, i-a vegheat şi i-a promis să fie mereu aproape de el. Cartea Deuteronomului spune că Dumnezeu merge alături de noi; El ne ia de mână aşa cum face un tată cu copilul său. Este un lucru frumos. Crăciunul este întâlnirea lui Dumnezeu cu poporul Său. Este şi o mângâiere, un mister al consolării. De multe ori după Liturghia de la miezul nopţii am petrecut o oră sau mai mult, singur, în capelă, înainte să celebrez Liturghia din zorii zilei. Am experimentat un profund sentiment de mângâiere şi de pace. Îmi amintesc de o noapte de rugăciune, după o Liturghie celebrată în reşedinţa Astalli pentru refugiaţi din Roma… era Crăciunul din 1974 cred. Pentru mine Crăciunul a fost mereu despre contemplarea vizitării de către Dumnezeu a poporului Său.

- Ce spune Crăciunul oamenilor de astăzi?

- Le vorbeşte despre tandreţe şi despre speranţă. Când Dumnezeu ne întâlneşte ne spune două lucruri. Primul lucru pe care ni-l spune este: aveţi speranţă. Dumnezeu deschide mereu uşile, nu le închide niciodată. El este un Tată care deschide uşile pentru noi. Al doilea lucru pe care îl spune este: nu vă fie teamă de tandreţe. Când creştinii uită de speranţă şi de tandreţe devin o Biserică rece, care îşi pierde simţul direcţiei şi este blocată în ideologii şi atitudini lumeşti, pe când simplitatea lui Dumnezeu ne spune: mergeţi înainte, Eu sunt un Tată căruia îi pasă de voi. Mă tem atunci când creştinii îşi pierd speranţa şi abilitatea de a-i îmbrăţişa pe ceilalţi şi de a-şi extinde grija iubitoare asupra lor. Poate că de aceea, privind spre viitor, vorbesc adesea despre copii şi despre bătrâni, adică despre cei mai lipsiţi de apărare. În viaţa mea de preot, de mers în parohie, am căutat mereu să transmit această tandreţe, în special copiilor şi bătrânilor. Îmi face bine şi mă face să mă gândesc la tandreţea lui Dumnezeu faţă de noi.

- Cum este posibil să crezi că Dumnezeu, care este considerat de religii a fi infinit şi atotputernic, se poate face pe Sine atât de mic?

- Părinţii greci numeau aceasta synkatabis, condescendenţa divină, care înseamnă că Dumnezeu s-a coborât ca să fie cu noi. Este unul dintre misterele lui Dumnezeu. În anul 2000, la Betleem, Papa Ioan Paul al II-lea spunea că Dumnezeu a devenit un copil care era în totalitate dependent de grija unui tată şi a unei mame. De aceea Crăciunul îmi dă atâta bucurie. Nu ne mai simţim singuri; Dumnezeu s-a coborât ca să fie cu noi. Isus a devenit unul dintre noi şi a suferit moartea cea mai cruntă pentru noi, aceea de criminal, pe Cruce.

- Crăciunul este adesea prezentat ca o poveste dulceagă. Dar Dumnezeu s-a născut într-o lume în care există de asemenea multă suferinţă şi sărăcie.

- Mesajul vestit nouă în Evanghelii este un mesaj de bucurie. Evangheliştii ne descriu un eveniment plin de bucurie. Ei nu vorbesc despre lumea nedreaptă şi despre cum a putut Dumnezeu să se nască într-o astfel de lume. Toate acestea sunt rodul propriei noastre contemplaţii: sărăcia, Pruncul care se naşte într-o situaţie dificilă. Primul Crăciun nu a fost o condamnare a nedreptăţii sociale şi a sărăciei; a fost o vestire a bucuriei. Toate celelalte sunt concluziile pe care noi le tragem. Unele sunt corecte, altele nu prea, şi altele sunt ideologizate. Crăciunul este bucurie, bucurie religioasă, bucuria lui Dumnezeu, o bucurie interioară de lumină şi pace. Dacă te afli într-o situaţie umană care nu îţi permite să înţelegi această bucurie, atunci trăieşti această sărbătoare cu o bucurie lumească. Dar este o diferenţă între bucuria profundă şi bucuria lumească.

- Acesta este primul Dvs. Crăciun (ca Papă), într-o lume marcată de conflict şi de război…

- Dumnezeu nu dă niciodată nimănui un dar pe care nu este capabil să îl primească. Dacă ne dă darul Crăciunului, este pentru că noi toţi avem capacitatea de a-l înţelege şi a-l primi. Cu toţii, de la cei mai mari sfinţi la cei mai mari păcătoşi; de la cei mai puri la cei mai corupţi dintre noi. Chiar şi o persoană coruptă are această capacitate: sărmanul de el, poate că este puţin ruginită, dar capacitatea există. În acest timp de conflicte, Crăciunul este o chemare de la Dumnezeu care ne dă acest dar. Dorim să îl primim sau preferăm alte daruri? Într-o lume afectată de război, acest Crăciun mă face să mă gândesc la răbdarea lui Dumnezeu. Biblia ne arată cu claritate că principala virtute a lui Dumnezeu este aceea că El e iubire. El ne aşteaptă; nu oboseşte niciodată să ne aştepte. Ne dă darul şi apoi aşteaptă după noi. Aceasta se întâmplă în viaţa fiecăruia dintre noi. Sunt unii care îl ignoră, dar Dumnezeu este răbdător, şi pacea şi liniştea Ajunului Crăciunului reflectă răbdarea pe care Dumnezeu o are cu noi.

- În luna ianuarie (2014) se vor aniversa 50 de ani de la istorica vizită făcută de Papa Paul al VI-lea în Ţara Sfântă. Dvs. veţi merge acolo?

- Crăciunul mă face mereu să mă gândesc la Betleem, iar Betleemul este un loc exact din Ţara Sfântă unde a trăit Isus. În noaptea de Crăciun, mă gândesc în primul rând la creştinii care locuiesc acolo, la cei care sunt în dificultate, la cei mulţi care au trebuit să îşi părăsească ţara datorită diferitelor probleme. Dar Betleemul este Betleem. Dumnezeu a venit într-un anume timp, într-o anumită ţară; acolo a apărut tandreţea şi harul lui Dumnezeu. Nu ne putem gândi la Crăciun fără să ne gândim la Ţara Sfântă. Acum 50 de ani, Papa Paul al VI-lea a avut curajul de a merge acolo, iar aceasta a marcat începutul erei călătoriilor papale. Îmi doresc şi eu să merg acolo, să mă întâlnesc cu fratele meu Bartolomeu, Patriarhul de Constantinopol, şi să marcăm împreună a 50-a aniversare, înnoind acea îmbrăţişare care a avut loc între Papa Montini şi Patriarhul Athenagoras, la Ierusalim, în 1964. Ne pregătim pentru aceasta.

- V-aţi întâlnit în mai multe ocazii cu copii grav bolnavi. Ce aveţi de spus despre suferinţa acestor persoane nevinovate?

- Unul dintre cei care mi-au fost mentori în viaţă este Dostoievski, iar răspunsul său explicit şi implicit la întrebarea “De ce suferă copiii?” mi-a mers mereu la inimă. Nu există o explicaţie. Îmi vine în minte această imagine: într-un anumit moment în viaţă, copilul se “trezeşte”, nu înţelege multe şi se simte ameninţat, începe să pună mamei sau tatălui întrebări – aceasta este vremea lui “de ce”. Dar când copilul pune o întrebare, nu aşteaptă să asculte întreg răspunsul, ci imediat începe să bombardeze cu mai multe “de ce”-uri. Ceea ce caută el cu adevărat, mai mult decât o explicaţie, este privirea liniştitoare de pe faţa părinţilor lui. Când întâlnesc un copil care suferă, singura rugăciune care îmi vine în minte este rugăciunea “De ce?”. De ce, Doamne? Iar El nu îmi explică nimic. Dar simt că priveşte spre mine. Pot atunci să spun: Tu ştii de ce, iar eu nu, şi nu vrei să îmi spui, dar mă priveşti şi eu am încredere în Tine, Doamne, am încredere în privirea Ta.

- Vorbind despre suferinţa copiilor, nu putem uita de tragedia celor care suferă de foamete.

- Cu toate resturile de hrană şi cu ceea ce se aruncă am putea să îi hrănim pe mulţi. Dacă am putea să oprim risipa şi să începem să reciclăm mâncarea, foametea din lume ar fi mult diminuată. Am fost izbit de o statistică ce spune că în lume zece mii de copii mor în fiecare zi de foame. Sunt atâţia copii care plâng pentru că le este foame. La audienţa generală recentă era o tânără mamă dincolo de bariere cu un bebeluş ce avea doar câteva luni. Copilul plângea când am trecut. Mama îl dezmierda. I-am spus: “Doamnă, cred că copilului îi este foame”. “Da, probabil e timpul”, mi-a răspuns ea. “Vă rog, daţi-i să mănânce”, i-am spus. Era timidă şi nu vroia să îl alăpteze în public, în timp ce trecea Papa. Iată, doresc să spun acelaşi lucru omenirii: daţi-le oamenilor să mănânce! Acea femeie avea lapte să îi dea copilului; noi avem suficientă hrană în lume ca să îi hrănim pe toţi. Dacă conlucrăm cu organizaţiile umanitare şi putem să cădem de acord cu toţii să nu mai risipim mâncarea, trimiţând-o în schimb celui care are nevoie, am putea să facem mult pentru a ajuta la rezolvarea problemei foametei din lume. Aş dori să repet omenirii ceea ce i-am spus acelei mame: daţi de mâncare celui căruia îi este foame! Fie ca speranţa şi tandreţea Naşterii Domnului să ne scuture din indiferenţa noastră.

- Unele pasaje din “Evangelii Gaudium” au atras critici din partea ultraconservatorilor din SUA. Ca Papă, cum vă simţiţi când sunteţi numit “marxist”?

- Ideologia marxistă este greşită. Dar am întâlnit în viaţa mea mulţi marxişti care sunt oameni buni, deci nu mă simt jignit.

- Cea mai izbitoare parte din exortaţie este aceea care se referă la economia care “ucide”…

- Nu există nimic în exortaţie care să nu se regăsească în doctrina socială a Bisericii. Nu am vorbit din punct de vedere tehnic. Ceea ce am încercat să fac a fost să ofer o imagine a ceea ce se întâmplă. Singurul citat pe care l-am folosit a fost referitor la teoriile “trickle-down”, potrivit cărora creşterea economică, încurajată de o piaţă liberă, va reuşi inevitabil să aducă o mai mare dreptate şi incluziune socială în lume. Promisiunea era că atunci când paharul ar fi plin, ar da pe dinafară, în beneficiul săracilor. Se întâmplă în schimb că atunci când paharul este plin, el devine în mod magic mai mare, şi nimic nu ajunge la săraci. Aceasta a fost singura referinţă la o teorie precisă. Nu am vorbit, repet, din punct de vedere tehnic, ci în conformitate doctrina socială a Bisericii. Aceasta nu înseamnă să fii marxist.

- Aţi anunţat o “convertire a papalităţii”. A reieşit un anume drum din întâlnirile pe care le-aţi avut cu Patriarhi ortodocşi?

- Papa Ioan Paul al II-lea a vorbit mai explicit despre un mod de exercitare a primatului care să fie deschis spre o situaţie nouă. Nu doar din punctul de vedere al relaţiilor ecumenice, ci şi în termenii relaţiei cu Curia şi cu Bisericile locale. De-a lungul acestor prime nouă luni, am primit vizite ale mai multor fraţi ortodocşi: (Patriarhul ecumenic) Bartolomeu, (Mitropolitul rus) Hilarion, teologul Zizioulas, (Patriarhul copt) Tawadros. Acesta din urmă este un mistic; când intra în capelă se descălţa, mergea şi se ruga. Ne-am simţit ca fraţii. Aceştia au succesiunea apostolică: i-am primit ca pe fraţi Episcopi. Este dureros că nu putem încă celebra împreună Euharistia, dar există prietenia. Cred că drumul înainte este acesta: prietenia, conlucrarea şi rugăciunea pentru unitate. Ne-am binecuvântat unul pe altul; un frate îl binecuvântează pe celălalt, un frate este Petru, altul Andrei, altul Marcu, Toma…

- Este unitatea creştină o prioritate pentru Dvs.?

- Da, ecumenismul este o prioritate pentru mine. Astăzi există un ecumenism al sângelui. În anumite ţări creştinii sunt ucişi pentru că poartă o cruce sau au o Biblie, iar înainte să îi ucidă nu îi întreabă dacă sunt anglicani, luterani, catolici sau ortodocşi. Sângele lor este amestecat. Pentru cei care ucid noi suntem creştini. Suntem uniţi în sânge, chiar dacă nu am reuşit încă să facem paşii necesari spre unitatea dintre noi, şi poate că timpul nu a venit încă. Unitatea este un dar pe care trebuie să îl cerem. Am cunoscut un preot paroh în Hamburg care se ocupa de cauza de beatificare a unui preot catolic ucis de nazişti pentru că preda copiilor catehismul. După el, în lista indivizilor condamnaţi era un pastor luteran ucis din acelaşi motiv. Sângele lor era amestecat. Preotul paroh mi-a spus că trebuie să meargă la Episcop şi să îi spună: “Voi continua cu această cauză, dar cu ambele cauze, nu doar cu cea a preotului catolic”. Acesta este ecumenismul sângelui. El există încă şi astăzi: trebuie doar să citeşti ziarele. Cei care ucid creştini nu îţi cer cartea de identitate ca să vadă în ce Biserică ai fost botezat. Trebuie să ţinem cont de aceste lucruri.

- În exortaţia apostolică aţi făcut apel la opţiuni pastorale prudente şi curajoase privitoare la Sacramente. La ce v-aţi referit?

- Când vorbesc despre prudenţă, nu mă gândesc în termenii unei atitudini care paralizează, ci ca virtute a liderului. Prudenţa este o virtute de conducere. La fel şi curajul. Guvernarea trebuie făcută cu curaj şi cu prudenţă. Am vorbit despre Botez şi despre Împărtăşanie ca hrană spirituală ce ne ajută să mergem înainte; trebuie să fie considerate ca remedii, nu ca premii. Unii s-au gândit imediat la Sacramentele pentru divorţaţii recăsătoriţi, dar eu nu m-am referit la vreun un caz anume; pur şi simplu am dorit să indic un principiu. Trebuie să încercăm să facilităm credinţa oamenilor şi nu să o controlăm. Anul trecut în Argentina am condamnat atitudinea unor preoţi care nu botezau copiii mamelor necăsătorite. Este o mentalitate bolnavă.

- Dar despre divorţaţii recăsătoriţi?

- Excluderea de la Împărtăşanie a persoanelor divorţate ce au încheiat o a doua căsătorie nu este o sancţiune. Este important să nu uităm aceasta. Dar nu am vorbit despre acestea în exortaţie.

- Cu ce teme se va confrunta următorul Sinod al Episcopilor?

- Sinodalitatea Bisericii este importantă: despre căsătorie ca întreg vom discuta la întâlnirile Consistoriului din luna februarie. Temele vor fi de asemenea abordate la Sinodul extraordinar din octombrie 2014, şi din nou la Sinodul ordinar din 2015. Multe elemente vor fi examinate mai în detaliu şi clarificate în timpul acestor sesiuni.

- Cum decurge munca celor opt “consilieri” pentru reforma Curiei?

- Este multă muncă de făcut. Cei care au dorit să facă propuneri sau să trimită idei au făcut-o. Cardinalul Bertello a strâns punctele de vedere ale tuturor dicasterelor Vaticanului. Am primit sugestii de la Episcopi din toată lumea. La ultima întâlnire, cei opt Cardinali mi-au spus că a venit timpul pentru propuneri concrete şi că la următoarea întâlnire, din februarie, îmi vor prezenta sugestiile lor. Sunt mereu prezent la întâlniri, excepţie miercurea dimineaţa când am audienţa generală. Dar nu vorbesc, doar ascult, şi aceasta mă ajută. Acum câteva luni, un Cardinal în vârstă mi-a spus: “Ai început deja reforma Curiei cu Liturghiile zilnice din Casa Sfânta Marta”. Aceasta m-a făcut să mă gândesc: reforma începe mereu cu iniţiative spirituale şi pastorale, înainte de schimbările structurale.

- Care este relaţia corectă dintre Biserică şi politică?

- Relaţia trebuie să fie paralelă şi convergentă în acelaşi timp. Paralelă deoarece fiecare dintre noi îşi are propriul drum şi sarcinile sale diferite. Convergentă doar pentru a-i ajuta pe ceilalţi. Când relaţiile prima dată converg, fără oameni sau fără a-i lua pe oameni în calcul, atunci se formează legătura cu puterea politică, ducând la putrezirea Bisericii: afaceri, compromisuri… Relaţia trebuie să meargă într-un stil paralel, fiecare cu propriile metode, sarcini şi vocaţie, convergând doar pentru binele comun. Politica este nobilă. Este una dintre cele mai înalte forme de caritate, după cum obişnuia să spună Papa Paul al VI-lea. Noi o murdărim când o amestecăm cu afacerile. Relaţia dintre Biserică şi puterea politică poate să fie de asemenea coruptă dacă binele comun nu este singurul punct de convergenţă.

- Pot să vă întreb dacă Biserica va avea în viitor femei Cardinali?

- Nu ştiu de unde a apărut ideea aceasta. Femeile în Biserică trebuie să fie preţuite, nu “clericalizate”. Cine se gândeşte la femei ca la Cardinali suferă puţin de clericalism.

- Cum merge operaţiunea de curăţenie la Institutul pentru Operele Religioase (IOR)?

- Comisiile de referinţă înregistrează progrese. Moneyval ne-a dat un raport pozitiv şi suntem pe calea cea bună. Cât priveşte viitorul IOR, vom mai vedea. “Banca centrală” a Vaticanului trebuie să fie APSA (Administraţia pentru Patrimoniul Sfântului Scaun). IOR a fost înfiinţat pentru a ajuta operele religioase, misiunile şi Bisericile sărace. Apoi a devenit ce este acum.

- V-aţi imaginat acum un an că veţi celebra Crăciunul 2013 în San Pietro?

- Categoric nu.

- V-aţi aşteptat să fiţi ales?

- Nu, nu m-am aşteptat. Nu mi-am pierdut niciodată pacea pe măsură ce creştea numărul de voturi. Am rămas calm. Iar acea pace este încă aici, cu mine, şi o consider un dar de la Domnul. Când scrutinul final s-a terminat, am fost dus în centrul Capelei Sixtine şi întrebat dacă accept. Am spus că accept şi că mi-am ales numele de Francisc. Doar atunci m-am îndepărtat. Am mers în camera alăturată să mă schimb. Apoi, chiar înainte să îmi fac apariţia publică, am îngenuncheat pentru câteva minute în Capela Paulină alături de Cardinalii Vallini şi Hummes.

Sursa 

Este cert, neanderthalienii își înmormântau semenii

Indicii că neanderthalienii practicau înmormântarea semenilor au apărut încă din anul 1908, an în care rămășițele unor asemenea hominizi au fost descoperite în La Chapelle-aux-Saints, în sud-vestul Franței. Au existat însă destui sceptici care să nege faptul că neanderthalienii ar fi fost capabili de asemenea acte, susținând, mai degrabă, că înmormântările au fost accidentale, fapt care a așteptat o infirmare până în prezent.

Iar infirmarea pare să vină tot din La Chapelle-aux-Saints, și asta după ce o echipă mixtă de specialiști, franco-americană, a decis în urmă cu 13 ani să reia săpăturile în situl francez. Încheiate anul trecut, excavările au adus în lumină alte rămășițe neanderthaliene, unele aparținând unui adult și a doi copii, vechi de circa 50.000 de ani. Alături de acestea, arheologii au scos la iveală și resturi fosile de bizoni sau căprioare. Comparând fosilele hominide cu cele animale, oamenii de știință au descoperit că primele nu prezintă urme de fracturare post-mortem sau de alterare de către animale, pe când cele animale prezintă numeroase astfel de semne.

„Concluzia este una singură. Cadavrele neaderthaliene au fost acoperite cu grijă la scurtă vreme după ce moartea a survenit. Este o concluzie care susține ipoteza conform căreia neanderthalienii își înmormântau morții. Nu știm dacă înmormântarea era o acțiune strict pragmatică sau dacă era parte a unui ritual, însă este cert că distanța comportamentală dintre noi și neanderthalieni se scurtează pe zi ce trece”, susține William Rendu, liderul echipei de cercetători.

În sprijinul teoriei conform căreia neanderthalienii practicau înmormântările stă și locul în care au fost descoperite osemintele. Deși nu există urme ale obiectelor care ar fi trebuit să sape cavitățile adânci de circa 40 de centimetri în care au fost depuse corpurile celor morți, este o certitudine faptul că acestea nu s-au format pe cale naturală.

Sursa