joi, 27 martie 2014

Ce câștigi când faci voluntariat

Atunci când îți dedici timpul și energia în mod voluntar unei cauze nobile, câștigi chiar mai mult decât oferi. Studiile arată că voluntariatul este benefic pentru sănătatea ta. Totodată, aceste acțiuni altruiste reprezintă o oportunitate de a te dezvolta la nivel personal și profesional.

Foto: stockvault.net Persoanele care fac muncă de voluntariat din plăcerea de a-i ajuta pe ceilalți au o speranță de viață mai lungă decât cei care se implică în astfel de acțiuni mânați de motivații egoiste, arată un studiu publicat în jurnalul Health Psychology.

Totodată, experții de la Universitatea Carnegie Mellon au ajuns la concluzia că voluntariatul face bine la inimă. Rezultatele au arătat că implicarea în acțiuni altruiste ajută la scăderea tensiunii arteriale în rândul persoanelor în vârstă. Fenomenul ar putea fi explicat prin beneficiile aduse de relațiile de prietenie legate în cadrul voluntariatului.

Conexiunile sociale construite în cadrul acțiunilor de voluntariat ne pot feri, de asemenea, de singurătate și izolarea socială, o boală grea și contagioasă, la fel de nocivă precum fumatul a 15 țigări pe zi, potrivit datelor publicate de Campaign to End Loneliness. „Lucrând alături de oameni care se simt la fel de puternic legați de sprijinirea unei anumite cauze creează o cale de dezvoltare a relațiilor puternice cu ceilalți", sublinia dr. Dawn Carr, de la Centrul Social pentru Longevitate Stanford, într-un articol pentru Psychology Today.

Implicarea în acțiuni de voluntariat ce prezintă un interes aparte pentru tine, de exemplu, la un centru de îngrijire a bolnavilor de cancer, ori la un adăpost de animale, îți pot oferi un sens al vieții, adaugă dr. Carr. Este o muncă pentru care nu ești plătit și care îți consumă timpul și energia, dar prin care lupți pentru o cauză în care crezi, de care te simți legat într-un fel. Este modul prin care tu te implici pentru a schimba un colț de lume.

Nu în ultimul rând, voluntariatul te învață lecții prețioase valabile atât în viața personală, cât și în sfera profesională. În cadrul acestor acțiuni înveți să lucrezi în echipă, îți dezvolți abilitățile de leadership și de management al timpului, scriu autorii portalului Professional Resume Example. De asemenea, astfel de activități altruiste sunt o oportunitate de a învăța mai multe despre ceilalți, despre lume și despre tine. În urma acțiunilor de voluntariat îți vei crește stima de sine, vei fi mult mai mulțumit de tine însuți și mai încrezător în forțele proprii.

Aici vei afla că gesturile tale altruiste pot face o diferență și că valorează mai mult decât credeai. Nu în ultimul rând, vei descoperi cât de multă satisfacție interioară îți poate aduce chiar și un simplu zâmbet plin de recunoștință.

Foto: stockvault.net


O privire asupra societăţii cu „Evangelii Gaudium”


Trebuie să precizăm încă de la început că Evangelium gaudium (EG) nu este o enciclică sau un document social al învăţăturii Bisericii. Papa însuşi afirmă în textul exortaţiei apostolice: „Acesta nu e un document social, iar pentru a reflecta asupra diferitelor tematice avem la dispoziţie un instrument foarte adecvat ‒ Compendiul de doctrină socială a Bisericii ‒ a cărei folosire şi studiu le recomand cu căldură” (n. 184). Papa se ocupă în EG de evanghelizare ‒ firul roşu al documentului ‒, dar unul din capitole, respectiv capitolul VI, este dedicat „Dimensiunii sociale a evanghelizării”, iar în capitolul II, intitulat, „În criza angajării comunitare”, sunt prezentate numeroase provocări, atât de ordin social cât şi cultural, spiritual şi eclezial, cărora trebuie să li se facă faţă încercând a le înţelege şi a li se da un răspuns adecvat.

Prin urmare, documentul nu tratează în mod sistematic problemele sociale şi economice cum au făcut-o alţi Papi în enciclicele lor sociale (Deus caritas est [2009], Centesimus annus [2001], şi Sollicitudo rei socialis [1987]). Papa Francisc, în stilul său obişnuit, scrie sub formă de flash, uneori cu fraze incisive, de mare efect, folosind metafore, mai adaptate lansării unui mesaj, a unei provocări, decât a ilustra diferitele aspecte ale unei problematici adesea foarte complexă. Făcând trimiteri la ceea ce declara Papa Paul al VI-lea în Octogesima adeveniens (1971), Papa repetă deseori în textul de faţă faptul că Biserica nu mai este în măsură să aibă un cuvânt valid şi adecvat pentru toate situaţiile diferite şi complexe care se întâlnesc în diferitele părţi ale lumii. De aceea, Papa Francisc face trimiteri la ceea ce au publicat predecesorii lui, la documentele diferitelor conferinţe episcopale regionale şi naţionale de pe toate continentele, documente amplu citate în Exortaţie.

Sunt denunţate în mod clar şi categoric relele din lumea contemporană pentru a se înţelege mai bine cadrul în care Biserica îşi desfăşoară azi activitatea de evanghelizare despre care se vorbeşte în mod pozitiv, constructiv, pentru a încuraja şi nu pentru a demola, pentru a nu pierde vreodată „bucuria evanghelizării”, o expresie care apare de mai multe ori în text. Este vorba cu alte cuvinte de „o capacitate mereu atentă de a studia semnele timpurilor” .

Provocările timpului nostru

Papa îşi începe expunerea problemelor cu o notă pozitivă: „Sunt demne de laudă succesele care contribuie la bunăstarea persoanelor, de exemplu, în domeniul sănătăţii, al educaţiei şi al comunicării”, dar adaugă: „Totuşi nu trebuie să uităm că cea mai mare parte a bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru trăiesc în condiţii precare, de pe o zi pe alta, cu consecinţe teribile” (n. 52). Inechitatea ‒ Papa preferă să folosească în text acest termen de sorginte social-economică, mai degrabă decât nedreptate, termen de sorginte morală ‒ devine tot mai evidentă, stingând bucuria de a trăi şi făcând să crească lipsa de respect şi violenţa. „Această schimbare epocală a fost cauzată de salturile uriaşe care, prin calitate, cantitate, rapiditate şi acumulare, au loc în progresul ştiinţific, în inovaţiile tehnologiei şi în rapidele lor aplicaţii în diferite domenii ale naturii şi vieţii. Suntem în era cunoaşterii şi a informaţiei, izvor de noi forme ale unei puteri foarte adesea anonime” (ivi).

Papa condamnă în mod hotărât „economia excluderii şi a nedreptăţii. Această economie ucide”. Nu constituie o ştire faptul că un bătrân silit să trăiască pe stradă moare îngheţat, ci faptul că bursa a scăzut cu două puncte. „Această situaţie – spune Papa – este excludere ”. Reluând o temă dragă literaturii sud-americane, Papa nu mai denunţă, cum făcea Leon al XIII-lea în enciclica sa Rerum novarum, exploatarea muncitorilor, ci excluderea lor din societatea activă, din universul muncii, din perspectivele de viitor, ceea ce-i face să se simtă inutili; persoana este folosită la maximum şi mai apoi aruncată, creând chiar o „cultură a rebutului”. „Cei excluşi nu sunt cei «exploataţi», ci gunoaiele, «resturile»” (n. 53). Papa condamnă ideea foarte răspândită, dar fără acoperire în realitate, conform căreia fiecare creştere economică favorizată de piaţa liberă reuşeşte în mod automat să producă o mai mare echitate şi incluziune socială. Mai mult, s-a dezvoltat o „globalizare a indiferenţei” datorită căreia toţi aşteaptă ca problemele să se rezolve de la sine în funcţie de mecanismele pieţii, devenind astfel incapabili de a reacţiona faţă de miile de vieţi distruse din cauza lipsei de posibilităţi.

Una din cauzele acestei situaţii este arătată de Papa în noua idolatrie a banului. Acesta di urmă a reprezentat mereu o tentaţie în istoria omenirii, însă astăzi se înfăţişează sub un nou chip, cel al fetişismului banului şi al dictaturii unei economii fără chip şi fără dimensiune umană. O nouă şi ostilă concepţie antropologică reduce fiinţa umană la una din nevoile sale: consumul. Sunt impresionante inegalităţile crescânde care se fac simţite  câte puţin pretutindeni, cărora li se adaugă corupţia răspândită şi evaziunea fiscală egoistă. „În acest sistem, care tinde să acapareze totul cu scopul de a spori beneficiile, orice lucru care este fragil, cum ar fi mediul înconjurător, rămâne lipsit de apărare faţă de interesele pieţii divinizate, transformate în regulă absolută” (n. 56).

După cum spune un proverb popular, banul este o slugă foarte bună, dar un stăpân foarte rău. „O reformă financiară care să nu ignore etica ar cere o viguroasă schimbare de atitudine din partea conducătorilor politici, pe care-i îndemn să primească această provocare cu hotărâre şi cu clarviziune, fără a ignora, desigur, caracterul specific al fiecărui context. Banul trebuie să slujească, nu să guverneze” (n. 58).

Este deplânsă lipsa de siguranţă, dar, până când excluderea şi inechitatea nu vor fi eliminate din societate, eradicarea violenţei va fi imposibilă: „Fără egalitate de oportunităţi, diferitele forme de agresiune şi de război vor găsi un teren fertil care mai devreme sau mai târziu va provoca explozia” (n. 59).

Ajuns la cest punct, documentul face una dintre afirmaţiile sale cele mai puternice: aceasta se întâmplă „pentru că sistemul social şi economic este fundamental nedrept” (n. 59). Revine astfel una dintre deformările denunţată de către Ioan Paul al II-lea în Sollicitudo rei socialis, aceea a „structurilor de păcat”: „Este răul cristalizat în structurile sociale nedrepte, de la care pornind nu se poate aştepta un viitor mai bun” (n. 59). Exacerbarea consumului provocată de actuala economie, împreună cu nedreptatea, dau naştere mai devreme sau mai târziu unei violenţe pe care cursa înarmărilor nu o rezolvă şi nici nu o va rezolva vreodată.

Restul capitolului II expune alte provocări, de tip cultural, religios, privitoare la familie, la inadaptarea credinței într-o cultură şi altele de care nu ne vom ocupa în acest articol. Ne vom opri totuși asupra unei provocări pe care documentul o numeşte „culturi urbane”.  Omenirea se îndreaptă, conform Sfintei Scripturi (Papa citează Ap. 21, 3-4), spre noul Ierusalim. „Este interesant că revelaţia ne spune că plinătatea omenirii şi a istoriei se înfăptuieşte într-un oraş”. Oraşul trebuie privit însă cu ochiul contemplaţiei, adică cu o privire a credinţei care să-L descopere pe acel Dumnezeu care locuieşte în case, pe străzi, în pieţe. Viaţa religioasă este mijlocită în oraşe de stiluri de viaţă foarte diferite între ele, chiar dacă mulţi locuitori duc o luptă de zi cu zi pentru supravieţuire.

În aceste „geografii umane enorme”, multiculturale prin definiţie, continuă să se formeze noi culturi pe care creştinul nu le mai aduce la viaţă sau promovează, ci se nasc noi limbaje şi simboluri care denotă orientări existenţiale adesea contrare Evangheliei. Iau naştere grupuri de persoane care împărtăşesc aceleaşi vise asupra vieţii şi se constituie în noi sectoare urbane, dar sunt deseori atinse de segregare şi de violenţă. „Sinodul a constatat că astăzi transformările din aceste mari zone şi cultura pe care o exprimă sunt un loc privilegiat al noii evanghelizări” (n. 73). Mass-media duce aceste transformări culturale şi în ambientele rurale influenţând modurile lor de a trăi. „Oraşul produce un soi de permanentă incertitudine pentru că, în timp ce oferă cetăţenilor săi posibilităţi infinite, apar şi numeroase dificultăţi pentru dezvoltarea deplină a vieţii multora” (n. 74). Nu întâmplător oraşele sunt în multe părţi ale lumii scenarii pentru proteste de masă. Urbanistica se confruntă cu probleme  noi: „Casele şi cartierele se construiesc mai mult pentru a izola şi a ocroti decât pentru a conecta şi a integra” (n. 75).

Terminând expunerea sa, Papa Francisc citează celebrul discurs cu care Ioan al XXIII-lea deschis Conciliul  şi în care îi condamna pe  „profeţii nenorocirii”, adăugând „Relele din lumea noastră ‒ şi cele din Biserică ‒ n-ar trebui să fie scuze pentru a diminua angajarea şi fervoarea noastră. Să le considerăm provocări pentru a creşte” (n. 84). Spunând un „nu” decisiv pesimismului steril, Papa aminteşte că una din ispitele cele mai serioase care sufocă fervoarea şi îndrăzneala este sensul înfrângerii care ne transformă în pesimişti nemulţumiţi. O provocare importantă constă în a arăta că soluţia nu va fi niciodată aceea de a fugi de o relaţie personală şi asumată cu Dumnezeu care ne obligă în acelaşi timp şi faţă de alţii.


Dimensiunea socială a evanghelizării

În acest tablou de lumini şi umbre, Papa Francisc introduce discursul evanghelizării care este tema principală şi esenţială a întregii Exortaţii apostolice.

„A evangheliza înseamnă a face prezentă în lume împărăţia lui Dumnezeu” (n. 176).

Cu aceste cuvinte începe cel de-al IV-lea capitol dedicat, cum spuneam, dimensiunii sociale a evanghelizării. Mesajul evanghelic posedă un conţinut social:  „În însăşi inima Evangheliei se află viaţa comunitară şi angajarea faţă de ceilalţi”. În creştinism, e fundamentală demnitatea infinită a oricărei persoane, dăruită de Dumnezeu odată cu crearea omului după chipul şi asemănarea Sa. Răscumpărarea are o semnificaţie personală întrucât „Dumnezeu nu răscumpără în Hristos doar persoana, ci şi relaţiile sociale dintre oameni” . Reafirmând un concept exprimat de mai multe ori de învăţătura Bisericii, se precizează: „Din inima Evangheliei recunoaştem legătura intimă dintre evanghelizare şi promovare umană care trebuie în mod necesar să se exprime şi să se dezvolte în întreaga acţiune evanghelizatoare” (ivi).

Întreaga Scriptură ne învaţă că aproapele nostru se găseşte prelungirea Întrupării pentru fiecare dintre noi. Tot ceea ce facem pentru ceilalţi are o dimensiune transcendentă. Vom fi judecaţi după măsura cu care am măsurat celorlalţi. „După cum Biserica este misionară prin natură, tot astfel, din această natură, rezultă în mod inevitabil caritatea efectivă faţă de aproapele, compasiunea care înţelege, asistă şi promovează” (n. 179).

Nu este vorba însă doar de a concretiza diferite gesturi personale faţă de nevoiaşi, ca un fel „de iubire faţă de aproapele à la carte” pentru a linişti propria conştiinţă. Este vorba de a iubi Împărăţia lui Dumnezeu şi de a grăbi venirea pe Pământ, implicându-se în toate aspectele naturii şi ale vieţii umane. „Adevărata speranţă creştină, care caută împărăţia escatologică, generează mereu istorie” deoarece Dumnezeu doreşte fericirea fiilor Săi şi pe acest Pământ, ştiind totodată că deplinătatea nu va fi atinsă niciodată.

Neputându-se opri asupra aspectului vieţii sociale şi nedorind în acelaşi timp să se limiteze la principiile generale, Papa se concentrează doar asupra a două probleme: incluziunea socială a săracilor şi pacea şi dialogul social.


Incluziunea socială a săracilor

Punctul de plecare pentru primul subiect este exprimat de un pasaj din cartea Ieşirii: „Am auzit strigătul poporului meu” (Ieşire 3,7). A rămâne surzi la acel strigăt când Dumnezeu ne-a chemat să fim instrumente pentru a-l asculta pe sărac ne situează în afara proiectului lui Dumnezeu. Nu se vorbeşte de altfel de o misiune rezervată doar unora deoarece solidaritatea indică mai mult decât un act sporadic de generozitate. Cere mai degrabă crearea unei noi mentalităţi care să gândească în termeni de comunitate, de prioritate a vieţii tuturor faţă de acapararea bunurilor din partea unora.

Proprietatea (Papa vorbeşte şi de simpla posesiune) privată a bunurilor se justifică pentru a le îngriji şi mări, dar astfel încât să servească binelui comun, restituind de exemplu, săracului ceea ce i se cuvine. Simplul fapt de a fi născuţi şi de a trăi într-un loc cu resurse minore sau cu dezvoltare minoră nu justifică faptul că unele persoane trăiesc cu o demnitate minoră. Citând Populorum progressio, Papa afirmă: „Avem nevoie de a creşte într-o solidaritate  care «trebuie să permită tuturor popoarelor de a ajunge prin forţele lor să fie făuritorii destinului lor», aşa cum «fiecare fiinţă umană este chemată să se dezvolte»”. Trebuie să ne scandalizeze faptul că, de exemplu, este hrană suficientă pentru toţi şi că foamea se datorează proastei distribuirii a hranei şi lipsei venitului necesar pentru a o cumpăra. Nu este vorba însă de a asigura doar mâncarea şi întreţinerea, ci şi prosperitatea, bunăstarea în toate aspectele sale.

Papa Francisc adaugă în mod semnificativ: „Să nu ne preocupăm numai să nu cădem în erori doctrinare, ci să fim fideli şi faţă de acest drum luminos de viaţă şi de înţelepciune” (n. 194), făcut din serviciu umil şi generos, plin de milostivire faţă de sărac. Când Sf. Pavel a mers la apostoli la Ierusalim pentru a vedea dacă alerga sau dacă a alergat degeaba (Gal 2,2), criteriul de autenticitate indicat de către apostoli a fost acela de a nu-i uita pe săraci. Nu e exclus ca, scriind acest gând, Papa Francisc să se fi gândit la ceea ce unul dintre cardinalii electori i-a spus imediat după alegere: „Nu-i uita pe săraci”. Este un criteriu de care trebuie să se ţină cont în contextul actual  în care se tinde a dezvolta un nou păgânism individualist. 

Papa nu se oboseşte a repeta în fiecare zi şi în textul său că tot drumul răscumpărării noastre se află sub semnul săracilor. „Opţiunea faţă de săraci este mai întâi o categorie teologică, înainte de a fi una culturală, sociologică, politică sau filozofică” (n. 198). Biserica a ales să fie de partea săracilor ca o formă specială de primat în exerciţiul iubirii creştine. Întreaga tradiţie a Bisericii mărturiseşte acest lucru. „Pentru aceasta doresc o Biserică săracă pentru cei săraci. Ei au multe să ne înveţe. În afară de a fi părtaşi de sensus fidei, prin propriile suferinţe îl cunosc pe Hristos suferind” (ivi). Ceea ce se cere, e mai întâi de toate atenţie faţă de celălalt, considerat a fi unul şi acelaşi lucru cu noi înşine. Cea mai rea discriminare de care suferă săracii e lipsa atenţiei spirituale.

Cu o oarecare lipsă de iluzii Papa adaugă: „ „Mă tem că şia ceste cuvinte o să fie numai obiect al câtorva comentarii fără o adevărată incidenţă practică. Cu toate acestea, am încredere în deschiderea şi în disponibilitatea creştinilor” (n. 201). Ceea ce cere Papa, este înlăturarea cauzelor structurale ale sărăciei, renunţând de exemplu la autonomia absolută a pieţelor şi la speculaţia financiară. Experienţa a demonstrat faptul că nu putem avea încredere în forţele oarbe şi în mâna invizibilă a pieţii

„Promovarea egalităţii cere ceva mai mult decât creşterea economică, deşi o presupune, cere decizii, programe, mecanisme şi procese orientate în mod specific spre o distribuire mai bună a veniturilor, spre crearea de oportunităţi de muncă, spre o promovare completă a săracilor care să depăşească simpla asistenţă” adăugând ad cautelam: „Departe de mine să propun un populism iresponsabil” (n. 204). „Dacă cineva se simte ofensat de cuvintele mele, îi spun că le exprim cu afecţiune şi cu cea mai bună intenţie, departe de orice interes personal sau ideologie politică. Cuvântul meu nu este acela al unui duşman, nici al unui opozant” (n. 208).

Se invocă o responsabilitate pentru binele comun al tuturor, adică mondial, deoarece nici un guvern nu poate acţiona în afara unei responsabilităţi comune. Este nevoie de o formă de interacţiune  care, salvând suveranitatea naţiunilor, asigură bunăstarea economică a tuturor ţărilor şi nu doar a câtorva.

În mod deosebit, Papa ar dori să se dea o atenţie mai mare noilor forme de fragilitate care dau naştere la noi sărăcii, precum emigranţii, victimele traficului de persoane, femeile, copiii nenăscuţi „care sunt cei mai lipsiţi de apărare şi mai inocenţi dintre toţi”, şi chiar mediul înconjurător: dispariţia unei specii trebuie văzută ca o mutilare” .


Binele comun şi pacea socială


În afară de bucurie şi de dragoste, Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte şi de pace care va avea un viitor doar dacă va fi o roadă a dezvoltării integrale a tuturor.

Exortaţia  aminteşte datoria de a participa la viaţa politică, dar a deveni popor e ceva mai mult şi cere un proces constant în care fiecare nouă generaţie trebuie să fie implicată. În acest scop, Papa reaminteşte patru principii foarte dragi lui care ajută a rezolva unele tensiuni bipolare care se înfruntă în fiecare realitatea socială:

a). Timpul este superior spaţiului ceea ce presupune necesitatea de a dărui timp proceselor astfel încât să se poată dezvolta în mod adecvat fără a se preocupa de rezultate imediate. În activitatea social-politică, trebuie dat timp necesar proceselor mai degrabă decât de a ocupa spaţii de putere.

b). Unitatea valorează mai mult decât conflictul: conflictele nu sunt evitabile, dar sunt acceptate, suportate şi gestionate, rezolvându-le prin a le transforma într-un inel de legătură cu un nou proces de pace. Astfel, e posibilă dezvoltarea unei comuniuni în diferenţe care nu înseamnă a anula diferenţele, ci a le rezolva la un nivel superior care păstrează potenţialităţi preţioase ale poziţiilor în contraste. Hristos a unificat sau recapitulat totul în El, iar semnul acestei unităţi este pacea. În Evanghelie, anunţul începe mereu cu salutul păcii care încoronează şi întăreşte relaţiile dintre discipoli. Anunţul de pace nu este cel al unei păci negociate, ci „convingerea că unitatea Spiritului armonizează toate diferenţele”.

c). Realitatea e mai importantă decât ideea. „Realitatea pur şi simplu este, idea se elaborează” (n. 231). Ideile sunt instrumente pentru a surprinde, înţelege şi orienta realitatea, dar e periculos să se trăiască doar în lumea cuvântului, a imaginii, dacă nu chiar în a sofismului. Deseori propunerile politicienilor par a fi logice şi clare, dar nu sunt bine primite deoarece autorii lor sunt situaţi în lumea ideilor pure şi reduc politica la retorică. Tocmai de aceea Isus, Cuvântul lui Dumnezeu, s-a întrupat, s-a transformat într-o realitate materială. Nu trebuie trecut niciodată cu vederea acest lucru ca element fundamental al evanghelizării.

d). Întregul e superior părţii. Se prea poate să existe, iar uneori chiar este, tensiune între globalizare şi elementele locale. Trebuie să evităm a ne pierde intr-un universalism abstract şi globalizator sau într-un muzeu de folclor cu puternice accente locale care repetă mereu aceleaşi lucruri şi nu văd frumuseţea pe care Dumnezeu o răspândeşte în afara graniţelor lor. Întregul e mai mult decât partea şi e superior simplei sume dintre diversele părţi. Se lucrează pe scară mică, dar fără a pierde din vedere perspectiva mai amplă.  Imaginea, devenită deja populară, pe care o propune Papa nu este aceea a sferei în care toate punctele sunt egale, ci cea a poliedrului „care reflectă confluenţa tuturor părţilor care îşi menţin, în el, propria originalitate” (n. 236).

Dar evanghelizarea, după părerea Sfântului Părinte, permite un parcurs de dialog între diferite nivele: cu Statele, cu societatea (inclusiv cu culturile şi cu ştiinţele) şi cu alţi credincioşi care nu fac parte din Biserica Catolică. Afirmând acest lucru, Papa doreşte să spună „Vestindu-L pe Isus Hristos, care este însuşi pacea (cf. Ef 2,14), noua evanghelizare stimulează pe fiecare botezat să fi einstrumnet de împăcare şi mărturie credibilă a unei vieţi reconciliate” (n. 239). Trebuie proiectată o cultură care privilegiază dialogul ca formă de întâlnire fără a o separa de preocuparea pentru o societate dreaptă. Autorul principal, adică subiectul istoric al acestui proces, sunt oamenii, cu cultura lor, iar nu o elită. Biserica nu poate oferi însă, după cum am mai spus-o, soluţii pentru toate cazurile particulare. Cât priveşte ştiinţele, cu condiţia ca acestea să nu fie puse în slujba unei ideologii, „Biserica nu pretinde să îngrădească minunatul progres al ştiinţelor” (n. 243). În sfârşit, dialogul social trebuie întreprins cu curaj şi într-o epocă ca a noastră care vede pluralismul religios şi libertatea de a alege religia care se consideră adevărată şi să o manifeste public.


Câteva observaţii

Ne-am limitat la a prezenta un singur aspect din lunga Exortaţie apostolică, dar în gândirea Papei, explicată de mai multe ori în text, este vorba de un aspect legat în mod intim cu evanghelizarea (tema principală a scrierii). Reiese de aici şi originea sud-americană a Papei. Teologia şi pastorala sud-americană s-au ocupat mereu de eficacitatea concretă, în istorie, a vestirii Evangheliei. O Evanghelie care nu se transformă în eveniment nu este Evanghelie. Acel continent, locuit de secole de populaţii majoritar catolice, nu a reuşit să implementeze în instituţii, structuri şi organizaţii sociale drepte mesajul de fraternitate şi de echitate al creştinismului şi a reproşat mereu teologiei europene faptul că s-a limitat doar la teorie. În opinia teologilor sud-americani, chiar şi atunci când teologii europeni vorbesc despre ceea ce ar trebui făcut, nu fac. Este aşadar o invitaţie la a concretiza credinţa adresată de către papa Francisc, argentinian, creştinilor din lumea întreagă.

Şi criticile pe care textul le adresează sistemului economic sunt mai ales un mesaj care împrumută vocea sa săracilor, celor învinşi de globalizare. Niciodată în trecut milioane de persoane nu au ieşit ca acum din sărăcie şi populaţii întregi ce erau excluse nu au devenit protagoniste ale scenei economice mondiale: să ne gândim doar la China şi la India. Sfântul părinte recunoaşte acest lucru  în mesajul pentru Pace (1 ianuarie 2014) , la n. 5: „Dacă pe de-o parte se întâlneşte o reducere a sărăciei absolute, pe de altă parte nu putem să nu recunoaştem o creşterea mare a sărăciei relative”.

Papa aminteşte că succesele nu trebuie să ne facă să uităm câte persoane au rămas excluse din această cursă înspre bunăstare şi precum şi creşterea inegalităţilor, documentate de către toate statisticile, care se creează şi cresc atât în cadrul naţiunilor, fie între o ţară şi alta, mărind sărăcia relativă. Fără îndoială, Papa are în minte (şi mai ales la inimă) dificultăţile din ţara sa şi din alte ţări de pe acelaşi continent, care în ciuda resurselor mari, ies cu greutate din cercul închis al sărăciei, al datoriei, al corupţiei, al excluderii de întregi clase sociale. Papa nu doreşte să facă analize economice (elaborate deja cu grijă de predecesorii săi), ci să lanseze un mesaj pastoral de alarmă şi de eliberare care să plece de la o viziune evanghelică şi de la distorsiuni inegale prezente în lumea noastră: chiar vrea să evanghelizeze.

Am dori să subliniem tonul prin excelenţă pozitiv, constructiv al textului său. Papa nu se oboseşte să repete că se poate, unind forţele şi luând din Evanghelie motivaţiile şi forţa, a schimba în mai bine lumea noastră, încrezându-ne în speranţa lui Dumnezeu, nu în a noastră. Deja titlul Evangelii gaudium  dă titlul documentului, dar expresii precum „entuziasmul evanghelizării” (n. 265), sau altele echivalente acesteia, se repetă pe parcursul documentului care vrea să încurajeze şi să lupte împotriva pesimismului. „Suntem invitaţi să dăm socoteală despre nădejdea noastră, dar nu ca duşmani care arată cu degetul şi condamnă” (n. 271), conştienţi de misiunea care ne-a fost încredințată, ba mai mult fiecare trebuie să gândească astfel: „Eu sunt o misiune pe acest pământ şi pentru aceasta mă aflu în această lume. Trebuie să ne recunoaştem pe noi înşine ca pecetluiţi de această misiune de a lumina, a binecuvânta, a da viaţă, a ridica, a vindeca, a elibera” (n. 273).

Ni se pare că Evangelii gaudium invită a gândi în termeni mari şi de a lărgi propriul orizont, fără a se pierde astfel în generic. Se percepe mai ales invitaţia la dinamism, exprimată foarte bine în a avea grijă de procese, drumul continuu în direcţia cea bună, iar nu spaţiile ce trebuie ocupate (şi care au creat multe cazuri dureroase de imobilism mental şi social. E interesată şi trimiterea la cultura marilor spaţii urbane care se răspândesc în întreaga lume, dar care în America latină au avut şi au şi acum efecte uneori îngrijorătoare şi greu de gestionat. În capitala Buenos Aires locuiau până în urmă cu puţini ani jumătate din populaţia Argentinei care dispune de o suprafaţă comparabilă cu cea a Indiei.

Ni se aminteşte încă o dată că credinţa este un da personal spus lui Dumnezeu, dar verificarea autenticităţii constă în întâlnirea cu aproapele iar, în epoca globalizării, capacitatea noastră de a face lumea mai demnă de a fi locuită şi trăită.

Traducere de O. FRINC după G. P. SALVINI, „Uno sguardo sulla società con la «Evangelii Gaudium»”, în La Civiltà Cattolica, 3929 (1 marzo 2014), pp. 508-513.
                                                    
[1] Papa Francisc, Exortaţia apostolică Evangelii Gaudium”, 24 noiembrie 2013. Textul exortaţiei în traducere românească a fost preluat de pe http://www.magisteriu.ro/evangelii-gaudium-2013/  (nota trad. ).
[1] Expresie preluată din Evangelii nuntiandi (1975) a lui Paul VI, citată la nr. 51 din EG.
[1] Conciliul Vatican al II-lea (1962-1965) (n. trad.).
[1] Compendiu de Doctrină Socială a Bisericii, n. 52, cit. la n. 178.
[1] Papa doreşte să ne amintească că „nu trebuiw să se aştepte ca Biserica să-şi schimbe poziţia cu privire la această problemă. Vreau să fiu cinstit în această privinţă. Această nu este o temă supusă la presupuse reforme sau la «modernizări»” (n. 214).
 

miercuri, 26 martie 2014

Leneșii vin să concerteze la noi! :)



Billy Idol revine în România pentru a reînvia legenta. Ei vor concerta pe 29 iunie la Arenele Romane din Bucureşti pentru ca pe 30 iunie să urce spre inima Ardealului, la Cluj-Napoca, pe stadionul Cluj Arena.
Un bilet Regular pentru concertul Billy Idol de la Bucureşti poate fi achiziţionat la preţul de 128,4 lei până la data 25 martie. Începând însă cu data de 26 martie, până în ziua precedentă concertului, un bilet va costa 160,5 lei. Pe 29 iunie, la intrare, biletele vor fi disponibile la preţul de 181,9 lei.
Biletele se pot cumpăra online pe www.eventim.ro sau prin rețeaua Eventim (magazinele Germanos, Vodafone, Orange, Domo, librariile Humanitas, librariile Cărturești). Biletele pot fi achiziționate și în două rate lunare doar prin CardAvantaj, la sediul Eventim din str. Polonă nr. 15. Mai multe informații despre concerte și prețul special al biletelor, aici
De origine britanic, William Broad și-a luat numele de scenă Idol nu ca să se autodeclare ironic superstar, ci inspirat de un profesor care îl catalogase „idle”, adică leneș. El a cântat dintr-o trupă punk, Generation X (care la vremea aceea era un fel de generația Y acum), fiind unul din fanii Sex Pistols. Adevărata glorie a venit apoi în America, unde Idol a făcut parte din a doua ”invazie britanică”. Despre toate astea puteți citi în autobiografia pe care o va lansa anul ăsta și care se va numi, cum altfel, ”Dancing with Myself” (Spune vecina de la bloc).
Billy Idol, 2003


Pentru cei ce sunt interesați de mai multe date...

Billy Idol

Billy Idol (născut William Michael Albert Broad în 30 noiembrie, 1955 în Middlesex, Anglia) este un muzician englez de hard rock.

Discografie

Albums

  1. Don't Stop EP - 1981
  2. Billy Idol - 1982
  3. Rebel Yell - 1984
  4. Vital Idol - 1985
  5. Whiplash Smile - 1986
  6. Vital Idol - 1987
  7. Idol Songs: 11 of the Best - 1988
  8. Charmed Life - 1990
  9. Cyberpunk - 1993
  10. Rebel Yell: Expanded - 1999
  11. Greatest Hits - 2001
  12. VH1's Storytellers - 2002
  13. Essential Billy Idol - 2003
  14. Devil's Playground - 2005
  15. Happy Holidays - 2006

Singles

Începând cu re-lansarea din 1983 a "White Wedding", casa de discuri Chrysalis a dat discurilor single ale lui Billy Idol marca de numerotare IDOL, similar cu ceea ce a oferit formației muzicale Nine Inch Nails (vedeți Halo numbering system). Această catalogare a durat circa șapte ani și 16 discuri single (incluzând și diferitele re-editări) până la lansarea "Prodigal Blues" din 1990.

Year Song UK singles U.S. Hot 100 Album
1981 "Dancing With Myself" - - Don't Stop
1981 "Mony Mony" - - Don't Stop
1982 "Hot in the City" 58 23 Billy Idol
1982 "White Wedding" 6 36 Billy Idol
1983 "White Wedding" (re-issue) - - Billy Idol
1984 "Rebel Yell" 6 46 Rebel Yell
1984 "Eyes Without a Face" 18 4 Rebel Yell
1984 "Flesh for Fantasy" 54 29 Rebel Yell
1988 "Catch My Fall" 63 50 Rebel Yell
1984 "White Wedding" (re-release) - - Vital Idol
1985 "Rebel Yell" (re-release) - - Vital Idol
1986 "To Be a Lover" 22 6 Whiplash Smile
1987 "Don't Need a Gun" 26 37 Whiplash Smile
1987 "Sweet Sixteen" 17 20 Whiplash Smile
1987 "Mony Mony (Live)" 7 1 Vital Idol
1988 "Hot in the City" (re-release) 13 48 Vital Idol
1988 "Cradle of Love" 34 2 Charmed Life
1990 "L.A. Woman" 70 52 Charmed Life
1990 "Prodigal Blues" 47 - Charmed Life
1993 "Shock to the System" 30 - Cyberpunk
1993 "Heroin" - - Cyberpunk
1994 "Speed" 47 - -
2000 "Grand Theft Auto" - - -
2005 "Scream" - - Devil's Playground

Vezi și

Legături externe

  Deci, haideți la concert!

„Nodul făcut de Eva prin neascultarea ei a fost desfăcut de Fecioara Maria, prin „Da”-ul Buneivestiri”



Domnul păşeşte alături de noi pentru a ne înmuia inimile: a spus Papa Francisc la Sfânta Liturghie celebrată marţi dimineaţă, în solemnitatea Buneivestiri. Pontiful a reliefat că doar printr-o inimă smerită – precum cea a Preacuratei Fecioare Maria – putem să ne apropiem de Dumnezeu. Mântuirea – a spus – nu se cumpără şi nu se vinde.

Unde ne duce trufia? În reflecţia sa, Pontiful s-a oprit asupra imaginii lui Adam şi a Evei care – cedând seducţiei Satanei – au crezut că sunt ca Dumnezeu. Acea „trufie a suficienţei” duce la îndepărtarea lor din Paradis, dar Domnul nu-i lasă să meargă singuri, ci le face o promisiune de mântuire şi merge alături de ei.

Domnul – a continuat Papa – a însoţit umanitatea în acest lung parcurs. A creat un popor şi a fost alături de el”. Însă acel parcurs, început printr-un act de neascultare, s-a încheiat printr-un gest de supunere, prin acel „Da” al Fecioarei Maria spus Vestirii Îngerului. „Nodul făcut de Eva prin neascultarea ei a fost desfăcut de Fecioara Maria, prin „Da”-ul Buneivestiri . Este un parcurs în care minunile lui Dumnezeu se înmulţesc: „Domnul merge cu poporul său. Şi de ce mergea împreună cu poporul său, cu atâta bunătate? Pentru a ne înmuia inima. De fapt, o spune în mod explicit: voi scoate din trupul vostru inima de piatra si vă voi da o inimă de carne. A înmuia inima noastră pentru a primi acea promisiune pe care o făcuse în Paradis. Printr-un om a intrat păcatul, printr-un alt om vine mântuirea. Şi acest parcurs, atât de lung, ne-a ajutat pe toţi să avem o inimă mai umană, mai apropiată de Dumnezeu şi nu plină de trufie şi de suficienţă”.

Făcând referire la fragmentul din Evanghelia după Sfântul Luca, capitolul 1, versetele 26-38, în care se vorbeşte despre „un parcurs de restaurare”, despre „ascultare şi supunere faţă de Cuvântul lui Dumnezeu”, Sfântul Părinte a spus: „Mântuirea nu se cumpără şi nu se vinde. Este gratuită. Nu ne putem mântui pe noi înşine: mântuirea este absolut gratuită. Nu se cumpără nici prin sângele jertfelor de tauri sau de capre; nu poate fi cumpărată. Însă, pentru a fi pătrunşi de darul mântuirii, ni se cere o inimă umilă, supusă, ascultătoare, precum cea a Fecioarei Maria. Şi, modelul acestui parcurs de mântuire este însuşi Dumnezeu”.

Papa a pus accentul pe „parcursul de smerenie şi de umilinţă” care însemnă pur şi simplu să mergi în prezenţa lui Dumnezeu: „Azi putem să-l îmbrăţişăm pe Tatăl care, graţie sângelui Fiului său, s-a făcut asemenea unuia dintre noi şi ne mântuieşte. Acest Tată ne aşteaptă în fiecare zi… Să privim la icoana lui Adam şi a Evei; să privim la icoana Fecioarei Maria şi a lui Isus; să privim la parcursul Istoriei lui Dumnezeu care păşeşte alături de poporul său şi să spunem: Mulţumesc! Mulţumesc, Doamne pentru că ne vorbeşti despre darul mântuirii. Azi este o zi de mulţumire lui Dumnezeu”.


Sursa:ro.radiovaticana.va

Muzică pentru cine vrea să asculte



Billy Idol revine în România pentru a reînvia legenta. Ei vor concerta pe 29 iunie la Arenele Romane din Bucureşti pentru ca pe 30 iunie să urce spre inima Ardealului, la Cluj-Napoca, pe stadionul Cluj Arena.
Un bilet Regular pentru concertul Billy Idol de la Bucureşti poate fi achiziţionat la preţul de 128,4 lei până la data 25 martie. Începând însă cu data de 26 martie, până în ziua precedentă concertului, un bilet va costa 160,5 lei. Pe 29 iunie, la intrare, biletele vor fi disponibile la preţul de 181,9 lei.
Biletele se pot cumpăra online pe www.eventim.ro sau prin rețeaua Eventim (magazinele Germanos, Vodafone, Orange, Domo, librariile Humanitas, librariile Cărturești). Biletele pot fi achiziționate și în două rate lunare doar prin CardAvantaj, la sediul Eventim din str. Polonă nr. 15. Mai multe informații despre concerte și prețul special al biletelor, aici
De origine britanic, William Broad și-a luat numele de scenă Idol nu ca să se autodeclare ironic superstar, ci inspirat de un profesor care îl catalogase „idle”, adică leneș. El a cântat dintr-o trupă punk, Generation X (care la vremea aceea era un fel de generația Y acum), fiind unul din fanii Sex Pistols. Adevărata glorie a venit apoi în America, unde Idol a făcut parte din a doua ”invazie britanică”. Despre toate astea puteți citi în autobiografia pe care o va lansa anul ăsta și care se va numi, cum altfel, ”Dancing with Myself” (Spune vecina de la bloc).
Haideți la concert!

Care este ţara în care se citeşte cel mai mult

Un sondaj recent al NOP World Culture Score Index arată că în clasamentul realizat în funcție de timpul dedicat cititului, primele locuri le ocupă țări la care nu ne-am aștepta, cu sisteme de educație nu atât de bine puse la punct.

Foto: flikr. comPotrivit sondajului realizat în 30 de ţări, India ocupă primul loc, urmată de Thailanda şi China, ţări în care media de timp petrecut pentru citit este de 10,42 ore/săptămână, 9,24 ore/săptămână, respectiv 8 ore/săptămână. Ţări precum Canada, Germania, SUA, Italia, Marea Britanie, Brazilia, Taiwan, Japonia şi Coreea ocupă ultimele locuri. Media mondială este de 56 de minute/zi, notează csmonitor.com.

Din studiul realizat de NOP reiese că, din cele 8 țări alese ca fiind reprezentative pentru diferite regiuni ale Europei, doar jumătate dintre ele se situează deasupra mediei mondiale în ceea ce priveşte timpul dedicat lecturii: Republica Cehă (7,24 ore/săptămână), Rusia (7,06 ore/săptămână), Suedia (6,54 ore/săptămână) şi Franţa (6,54 ore/săptămână).

Potrivit acestor date, se pare că dezvoltarea economică nu este direct proporţională cu cea culturală, ci invers, motiv pentru care persoanele care citesc cel mai mult se află în ţările mai puţin dezvoltate sau în curs de dezvoltare. Sondajul a analizat, de asemenea, şi alte aspecte, precum timpul dedicat internetului, radioului şi televizorului şi s-a constatat că în ţările în care se citeşte cel mai puţin, se consumă cel mai mult timp cu mijloacele audiovizuale.

Din păcate, în România, statisticile arată că românii citesc din ce în ce mai puţin, în medie o singură carte pe an. Aproximativ 1 din 5 români nu citesc deloc cărţi, plasând astfel România pe ultimele locuri la nivel european, după Ungaria sau Polonia.

Cei care nu citesc nu au parte de numeroasele beneficii ale cititului. În primul rând, acesta menţine mintea activă şi, prin urmare, poate contribui la evitarea unor boli precum Alzheimer. De asemenea, este o modalitate eficientă de relaxare, care îi ajută pe cel în cauză să se detașeze pentru ceva timp de problemele cotidiene. Cititul contribuie şi la dezvoltarea imaginaţiei şi a creativităţii, îmbunătăţeşte vocabularul, contribuie la dobândirea unei culturi generale vaste, clădeşte stima de sine şi îmbunătăţeşte memoria.

Sursă foto: CollegeDegrees360
 

Să depăşim frica de spovadă



Invitaţia papei Francisc

De Marco Doldi

În următoarele zile, 28 şi 29 martie 2014, se va desfăşura, pentru prima dată în toată lumea, iniţiativa "24 de ore pentru Domnul" cu scopul de a-i apropia pe credincioşi de sacramentul Pocăinţei sau al Reconcilierii. Sacramentul provine direct din Paştele lui Cristos, din pătimirea sa, din moartea sa şi din învierea sa. De fapt, în seara de Paşte, Domnul Înviat le-a apărut discipolilor, închişi în cenacol, şi după ce le-a adresat salutul: "Pace vouă!", a suflat asupra lor şi le-a spus: "Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (In 20,21-23).

Cuvintele Celui Înviat dezvăluie două aspecte importante ale acestui sacrament. Înainte de toate, faptul că iertarea păcatelor comise nu este ceva ce omul îşi poate da singur. Nimeni nu poate spune: "Eu îmi iert păcatele mele!". Iertarea se cere de la un altul şi la Spovadă cererea este făcută Tatălui prin mijlocirea Fiului său. Astfel "iertarea - a explicat Papa Francisc - nu este rod al eforturilor noastre, ci este un cadou, este un dar al Spiritului Sfânt, care ne umple de baia de milostivire şi de har care curge neîncetat din inima larg deschisă a lui Cristos răstignit" (Audienţa generală din 19 februarie 2014). În afară de asta, cuvintele lui Isus amintesc că, numai dacă ne lăsăm reconciliaţi cu Tatăl şi cu fraţii, putem fi cu adevărat în pace. Şi aceasta este experienţa tuturor: mergem ca să ne spovedim, cu o povară în suflet, cu un pic de tristeţe şi atunci când primim iertarea Domnului, prin intermediul preotului, ne simţim în pace, în acea pace a sufletului aşa de puternică, pe care numai Isus o poate da.

Unii întâmpină dificultăţi să se apropie de Spovadă din cauză că trebuie să recurgă la medierea unui alt om, pentru aceasta ar vrea să se reconcilieze direct cu Dumnezeu. Desigur acest lucru ar fi mai uşor. Cuvintele lui Isus îi constituie pe apostoli şi pe succesorii şi colaboratorii lor mediatori ai iertării. Nu este suficient a cere iertare Domnului în propria minte şi în propria inimă, ci este necesar să mărturisim cu umilinţă şi cu încredere propriile păcate slujitorului Bisericii. "În celebrarea acestui sacrament - a mai spus Papa - preotul nu-l reprezintă numai pe Dumnezeu, ci întreaga comunitate, care se recunoaşte în fragilitatea fiecărui membru al său, care ascultă emoţionată căinţa sa, care se reconciliază cu el, care îl încurajează şi îl însoţeşte în drumul de convertire şi de maturizare umană şi creştină". Cineva ar putea să spună: "Eu mă spovedesc numai lui Dumnezeu". Da, desigur, el poate să-i spună lui Dumnezeu: "Iartă-mă" şi să-şi recunoască păcatele; însă păcatele fiecăruia sunt şi împotriva fraţilor, împotriva Bisericii. Pentru aceasta este necesar să se ceară iertare Bisericii, fraţilor, în persoana preotului.

Uneori se simte ruşine de a spune slujitorului păcatele comise. Papa încurajează: "Şi ruşinea este bună, este sănătos a simţi un pic de ruşine, pentru că a ne ruşina este salutar". Ruşinea face bine pentru că ne face mai umili şi preotul primeşte cu iubire şi cu duioşie această mărturisire şi în numele lui Dumnezeu iartă. Deja din punct de vedere uman este eliberator a vorbi cu fratele preot şi a-i spune lucruri care sunt atât de apăsătoare în inimă. Este permis să răbufnim în faţa lui Dumnezeu, a Bisericii, a fratelui. "Să nu ne fie frică de Spovadă!", spune Papa Francisc. Probabil atunci când stăm la rând pentru a ne spovedi simţim atâtea dificultăţi, simţim povara răului făcut şi chiar ruşinea. Însă după aceea, când se termină Spovada, fiecare iese liber, mare, frumos, iertat, alb, fericit. El atinge într-adevăr cu mâna harul lui Dumnezeu pe care l-a primit în sacrament. A încerca pentru a crede!

(După agenţia SIR, 25 martie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:ercis.ro