Clubul de fotbal Real Madrid renunță la crucea de pe emblemă pentru bani

Pentru a nu ofensa sensibilitatea bogaților sponsori musulmani și istoricul stadion Santiago Bernabeu își va schimbă numele. 
                                            
“Pecunia non olet” sună o locuțiune din limbă latină și se traduce prin "Banii n-au miros".  Cam din același motiv stema prestigiosului club de fotbal va străluci în Abu Dhabi fără a mai conține semnul crucii de deasupra coroanei clubului infințat în urmă cu 112 ani. Motivul? Pentru a nu ofensă sensibilitatea islamică. 

Întreg contractul a fost semnat la prezentarea noilor carduri de credit ale BNAD (Bancă Națională a Abu Dhabi) și care  se oblige ca în viitor să sponsorizeze formația iberica. Nu întâmplător, aceasta este cea mai mare bancă din Emiratele Arabe Unite, iar faptul că sensibilitatea catolică a fost ignorată nu a mai contat.

Pentru a răspândii vestea incredibilă, s-a ocupat cotidianul sportiv Marca care in articolele dedicate acestui subiect a subliniat faptul că acordul a fost semnat pentru o perioadă de 3 ani.

La eveniment președintele clubului, Florentino Perez și CEO al BNAD, Alex Thursby s-au așezat pentru poză în fața unei plăci imense, pe care se poate vedea steamă clubului modificată. 

De asemenea, prin acordul semnat nu s-a făcut referire doar la steama clubului cât și la numele celebrului stadion pe care va trebui să-l uităm și asta pentru că acesta cel mai probabil se va numi IPIC Bernabeu sau Cepsa Bernabeu, în conformitate cu fondul de investiții semnat cu IPIC- Petroleum Investment Company. 

Incredibil! Identitatea a fost vândută la un preț de 400 de milioane de euro, urmând că aceștia să fie plătiți în următorii 15, 20 de ani cel mult. 

În cadrul conferinței, președintele Perez a subliniat că acest lucru nu este doar o înțelegere dar și o alianță strategică cu una dintre cele mai prestigioase organizații din lume. Sper că această cooperare -a adăugat el-poate deveni o alianță stabilă. 

Nu este pentru prima data când celebrul club are legătură cu fonduri venite din mediul Islamic, acest lucru s-a întâmplat și anul trecut când în buzunarele celor de la Real Madrid au intrat 130 de milioane de euro din sponsorizările companiei aeriene Fly Emirates. 

Acum însă, este pentru prima data când clubul sportiv își trădează propria identitate și istorie și își ignoră rădăcinile și proprile valori pentru bani. 
  
Traducere: Orian Remus Anghel 

     
Sursa:http://www.bastabugie.it
Sursa:www.bastabugie.it

Trei ani de episcopat: Întru mulți ani, Preasfințite Părinte!

Astăzi, 8 decembrie, când Biserica Catolică sărbătorește Neprihănita Zămislire, se împlinesc trei ani de la Consacrarea întru episcopat a Preasfinţiei Sale Claudiu Lucian Pop, Episcopul Curiei Arhiepiscopiei Majore a Bisericii Române Unite, Greco-Catolică.

Presfinția Sa a fost ales de către Sinodul Bisericii Greco-Catolice din România, fiind proclamat de către Sanctitatea Sa papa Benedict al XVI-lea şi de către Preafericitul Lucian Mureşan, arhiepiscopul major al Bisericii Greco-Catolice, ca episcop titular de Mariamme, în ziua de 21 noiembrie 2011.

Pe 8 decembrie 2014, la biserica „Santi Biagio e Carlo ai Catinari” din Roma, în prezența multor episcopi greco-catolici și romano-catolici din România, precum şi a unor înalţi reprezentanţi ai Sfântului Scaun şi oficialităţi din partea Statului român, Preasfinția Sa a fost consacrat episcop de către Eminenţa Sa Cardinalul Leonardo Sandri, Prefectul Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, avându-i alături pe Preasfinţia Sa Virgil, Episcop al Eparhiei de Oradea, delegat al Preafericitului Cardinal Lucian, Arhiepiscopul Major al Bisericii Greco-Catolice, şi Preasfinţia Sa Alexandru, Episcop al Eparhiei de Lugoj.

La acea vreme, Pr. Claudiu Pop, fost rector al Colegiului Pio Romeno, avea 39 de ani și devenea cel mai tânăr episcop catolic din lume.

La consacrare, Eminenţa Sa Cardinalul Leonardo Sandri, Prefectul Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, i-a dăruit noului Episcop un engolpion şi un inel episcopal, pe care sunt încrustate cuvintele Sfântului Ignaţiu al Antiohiei: „Amor meus crucifixus est” (Dragostea mea este crucificată). Inspirat de acea dragoste a lui Cristos, Preasfinția Sa, propunea și (re)propune ”societății tehnologizate, măcinată de noile curente umaniste şi puternic marcată de consumism şi relativism, acel mesaj veşnic precum timpul, dar mereu de actualitate:împlinirea omului este numai în Dumnezeu”.

Redacția e-communio.ro și colaboratorii săi îi doresc Preasfinției Sale cele mai calde urări de sănătate, pace şi bucurie. Cristos, Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, să-i dăruiască ajutorul Său sfânt în viaţa şi activitate misionară, pe care o desfăşoară cu atâta dragoste spre binele Bisericii.

Întru mulți și fericiți ani, Preasfințite Părinte!

ACC

Sursa

Femeia care nu se teme de păcat

De Antonio Gaspari

Este scris în Biblie că femeia e cea care va zdrobi capul şarpelui şi Luca în Evanghelie scrie: "Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei" (Lc 1,26-38).

Discuţia cu privire la originea şi la semnificaţia teologică a femeii fără păcat, mama lui Isus, a străbătut istoria creştinismului, până când fericitul pontif Pius al IX-lea, la 8 decembrie 1894, a proclamat dogma Neprihănitei Zămisliri.

În 1830, ca urmare a apariţiilor mariane care au avut loc la Rue du Bac la Paris, Catherine Labouré, novice din mănăstire, a creat o "medalie miraculoasă", în care era imprimate cuvintele pe care ea le-a văzut în timpul apariţiei Fecioarei: "O, Marie, zămislită fără de păcat, roagă-te pentru noi care alergăm la tine".

În 1858, după apariţiile Sfintei Fecioare Maria la Lourdes, Bernadette Soubirous a afirmat că Fecioara i-a apărut spunând: "Eu sunt Neprihănita Zămislire".

Pentru a încerca să înţelegem care este semnificaţia Neprihănitei Zămisliri în planurile lui Dumnezeu, ce sens are pentru omul modern celebrarea acestei sărbători şi, mai ales, ce implică existenţa unei femei fără păcat în medierea milostivirii lui Dumnezeu, agenţia Zenit l-a intervievat pe cardinalul Mauro Piacenza, Poenitentiarius Magnus, de la Tribunalul Penitenţiariei Apostolice.

Eminenţă, se apropie Neprihănita şi, în mod paradoxal, pare să "crească" în lume o enormitate de rău... ce ne puteţi spune ca Poenitentiarius în această privinţă?
Privilegiatul loc de observare a forului intern sacramental, tipic al Penitenţiariei Apostolice şi faptul de a spovedi în mod obişnuit, îmi dă ocazia de a formula câteva reflecţii despre mysterium iniquitatis pentru care devine de importanţă capitală certitudinea existenţei unui punct al umanităţii nepătat de păcat. Aceasta este Fericita Fecioară Maria!

Cine este cu adevărat Neprihănita?

Maria Preasfântă, Maica Domnului, este Neprihănită prin suverană dispoziţie divină, în vederea misiunii sublime încredinţate ei de Providenţă şi primită de libertatea ei şi prin puterea şi cu puterea meritelor prevăzute ale lui Cristos pe cruce. Neprihănita este certitudinea că omenirea nu este în mod necesar păcătoasă. Există în univers o oază, oricât ar fi ea de mică, nemarcată de păcat! Putem privi la ea ca realizare deplină a tot ceea ce inima noastră este şi a tot ceea ce inima noastră, în adâncul ei, doreşte.

Dar acest mister ne priveşte şi pe noi? Ce-i spune omului de astăzi?
Desigur că ne priveşte şi pe noi, mai ales în dramele colective şi personale de fiecare zi, toţi avem o absolută nevoie de Neprihănita: avem o absolută nevoie de apartenenţa sa totală la creaturalitatea noastră, la concreta noastră experienţă umană şi, în acelaşi timp, de totala sa înstrăinare de păcat. O înstrăinare care - dacă ne uităm bine - este o profundă dorinţă umană şi care creşte, proporţional, la globala vizibilitate şi la violenţa răului în lume, o dorinţă care, până la urmă, nu poate să fie sufocată de nicio experienţă negativă. Oricând de abisal ar putea să fie uneori răul în care oamenii se prăbuşesc, inima noastră este făcută pentru armonia care străluceşte în Neprihănita. Şi există mereu, în adâncul fiecărui om, deşi degradat, o sămânţă de nostalgie de bine, pe care caritatea pastorală ne impune s-o valorizăm.

Cum se poate rezista întregului rău din lume? Cum poate fi învins cu binele?

Prima formă de "rezistenţă la rău" este a-l recunoaşte, a-l numi cu numele său, fără mistificări. Am putea spune că păcatul cel mai mare este a nu recunoaşte păcatul şi a structura forme de autojustificare care, de fapt, zădărnicesc Crucea Domnului nostru Isus Cristos. Sunt mereu ediţii actualizate şi, mai mult sau mai puţin, mascate de antica erezie gnostică.

Dacă din abisul răului, chiar şi numai într-o clipă, se înalţă privirea la Neprihănita, ea, Toată Frumoasă, Toată Sfântă, Toată Curată, cu implorarea sa atotputernică, totul este capabil să obţină de la Fiul său, Unic Răscumpărător, totul poate vindeca mijlocirea sa grijulie, totul poate să fie iradiat în mod mântuitor de privirea sa maternă.

Aceasta este "noutatea" creştinismului?

Şi aceasta! În Neprihănita este pe deplin realizată profeţia, conform căreia Domnul "face noi toate lucrurile" (cf. Ap 21,5). Şi timpul nostru are extremă nevoie de această reînnoire profundă.

Maria este noutatea absolută, Maria este creatura nouă definitivă, nu ca fiecare dintre cei botezaţi, pentru că a fost răscumpărată în mod salutar, ci pentru că în mod misterios a fost ferită în vederea meritelor lui Cristos. Existenţa acestui "fragment" din universul creat, care n-a cunoscut niciodată umbră de păcat, dilată în fiecare inima şi privirea; face capabili de minunăţie mereu nouă şi susţine certitudinea că, împotriva tuturor urâciunilor omului şi istoriei, ultimul cuvânt este "Milostivire". O Milostivire mereu oferită de Dumnezeu şi niciodată negată!

Maria a trăit într-adevăr ca persoană autentică? A trăit ca femeie liberă?

Neprihănita este cea în care darul luminos al libertăţii, de care Dumnezeu face părtaş fiecare creatură umană, este folosit în modul cel mai deplin, perfect şi realizator. Maria, ca fiecare dintre noi, şi spre deosebite de Fiul, ascultă prin credinţă, arătând omenirii cum este posibilă o folosire deplină a libertăţii şi o ascultare completă, rămânând în dimensiunea de exod a credinţei. Însăşi libertatea noastră umană, care nu poate fi redusă niciodată la capriciu arbitrar, are în Maria un exemplu luminos şi un izvor de speranţă. Omul marian este un om liber! Biserica este mariană şi de aceea este liberă.

În acest sens, care este momentul cel mai semnificativ din viaţa Mariei Preasfinte?

Apogeul libertăţii Mariei este acel "iată-mă" al său la vestea îngerului. Este "da"-ul rostit în faţa unui întâlniri şi a unei propuneri, aşa cum se întâmplă şi astăzi pentru orice vestire creştină.

Un "iată-mă", cel al Mariei, care, ca o rază de lumină caldă şi luminoasă, străbate istoria până la sfârşitul secolelor; până la construirea definitivă a templului: noul Ierusalim.

Un "iată-mă" care, singur, poate risipi întunericul cel mai dens, indicând cu putere drumul: pe Isus Cristos, cale, adevăr şi viaţă.

Un "iată-mă" care este tresăltarea vibrantă a libertăţii unei tinere necunoscute şi curajoase din Nazaret şi care ne aminteşte că orice act uman liber are valoare infinită, pentru că este în raport cu infinitul.

Acel "iată-mă" al Mariei este pentru totdeauna?

Sfânta Fecioară Maria extinde manita sa asupra întregii istorii a mântuirii, tocmai prin acel "iată-mă" al său, care este reverberaţie eficace şi mângâietoare, sigură şi vibrantă, reală şi în acelaşi timp profetică, a posibilităţii înfrângerii definitive a răului, deja în istorie. Neprihănita este femeia care în Geneză este indicată în mod profetic ca aceea care "va zdrobi capul şarpelui" şi Neprihănita este femeia "îmbrăcată în soare, având luna sub picioarele sale şi încoronată cu douăsprezece stele" din viziunea din Apocalips.

Aşadar cum să trăim "aproape" de Maica Domnului?
Ei toţi bărbaţii şi femeile din istorie pot să se consacre pe ei înşişi, drept "cale sigură" a oferirii totale de sine lui Dumnezeu, în Fiul Isus Cristos. Ei şi Inimii sale Neprihănite trebuie să încredinţăm existenţele noastre! Mijlocirii sale să încredinţăm mereu Biserica şi întreaga omenire, pe Papa şi pe episcopi, familiile, pe tineri, pe bătrâni, pe cei suferinzi de toate suferinţele şi pe aşa-zişii "îndepărtaţi". Existenţa lui tota pulchra este, de fapt, orizont autentic de speranţă creştină şi umană. Pentru aceasta Dante a definit-o "izvor viu de speranţă".

Iertaţi-mi prozaicitatea, dar lectura dumneavoastră nu riscă să fie una prea "spirituală", în faţa diferitelor poziţii care revendică o nouă recunoaştere a femeilor în Biserică?

N-aş spune "spirituală", decât în accepţiunea creştină a termenului, adică reală. Maria Preasfântă este toate acestea! Biserica însăşi trăieşte împreună din principiul mariano-carismatic şi petrino-instituţional. Şi cele două principii sunt complet inseparabile: nu există carismă fără instituţie care s-o primească şi nu există instituţie care să nu fie, ea însăşi, carismatică; este adevărat şi că însăşi succesiunea apostolică se transmite cu impunerea mâinilor, pe cale, întocmai, carismatică. Maria şi Petru, în Biserică, sunt în mod constitutiv înseparabili. Şi cine este mai mare dintre cei doi? Desigur Maria!

Dacă apoi dumneavoastră vă referiţi la tema reiterată a hirotonirii sacerdotale a femeilor, nu pot decât să-l citez pe papa Francisc care afirmă textual: "Biserica a vorbit şi a spus nu. Ioan Paul al II-lea s-a pronunţat cu o formulare definitivă, acea poartă este închisă" (Conferinţă de presă, 28/07/2013).

Din punct de vedere teologic, într-un context cultural care pune în discuţie tot mai violent însăşi unitatea duală bărbat-femeie, cred că trebuie să existe o profundă şi eficace "alianţă antropologică", întemeiată mai întâi pe raţiune şi apoi pe revelaţie.

Cu adevărat consideraţi că acest lucru este posibil?

Faptul că femeile nu pot să primească hirotonirea sacră nu implică deloc o "supuşenie" a lor. În Biserică toţi suntem în slujire, şi Papa este "Slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu"; a fi în slujirea Împărăţiei nu are nimic de-a face cu "servilismul", aşa cum o înţelege lumea; sfinţii ne învaţă că "a sluji" în acest sens înseamnă "a domni". Fiecare este chemat să înflorească, asemenea Mariei Preasfinte, acolo unde Domnul l-a pus. Ştiind că nicio floare nu este mai frumoasă şi mai parfumată decât Trandafirul Mistic, "slujitoarea Domnului".

(După agenţia Zenit, 4 decembrie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:www.ercis.ro

SFÂNTUL AMBROZIE

Astăzi, 7 decembrie, Biserica îl sărbătoreşte pe Sfântul Ambrozie. După ce Constantin cel Mare a dat libertate Bisericii Creştine prin Edictul de la Milano din anul 312, membrii marilor familii romane au continuat să ocupe funcţii însemnate în conducerea de stat şi mulţi dintre urmaşii lor, devenind creştini, au ajuns să îndeplinească un rol hotărâtor în cadrul Bisericii, şi astfel, au contribuit la armonizarea relaţiilor dintre Imperiul Roman şi Biserică. În această situaţie se află Sfântul Ambrozie.

Ambrozie era fiul prefectului Galiei şi s-a născut în oraşul Treviri – astăzi, Trier, în Germania -, în jurul anului 340. A făcut studii literare şi juridice şi a început să cerceteze învăţătura creştină, deoarece, conform obiceiului de atunci, nu a fost botezat în copilărie. Sora lui, Marcelina, după primirea botezului, a îmbrăcat vălul fecioarelor consacrate lui Dumnezeu, în anul 353, pe când Ambrozie avea treisprezece ani. Acesta, după terminarea studiilor, a practicat câţiva ani avocatura şi, la vârsta de 34 de ani, a ajuns guvernator al provinciilor Emilia şi Liguria din Nordul Italiei, cu sediul la Milano.

În primăvara anului 374, a murit episcopul de Milano şi creştinii s-au adunat să aleagă un succesor, dar discuţiile dintre arieni şi catolici au ajuns la adevărate certuri, care au făcut necesară intervenţia guvernatorului. Ambrozie a luat cuvântul şi, într-un discurs înflăcărat, a potolit spiritele, restabilind ordinea. În tăcerea care a urmat, deodată s-a auzit un glas de copil: Ambrosius episcopus! Cuvântul a fost reluat de întreaga mulţime şi, cu toată împotrivirea lui Ambrozie, s-a cerut ratificarea din partea episcopilor apropiaţi şi a împăratului, care au căzut de acord asupra acestei alegeri. La 24 noiembrie, Ambrozie a fost botezat, apoi a fost sfinţit episcop şi, la 7 decembrie 374, a fost consacrat episcop şi înscăunat episcop de Milano.

Pentru a-şi completa cultura teologică, a studiat intens operele lui Origene, pe sfinţii părinţi greci şi îndeosebi Sfânta Scriptură, pe care a învăţat-o aproape pe de rost. Ambrozie nu a devenit un intelectual propriu-zis, dar a fost un foarte bun păstor sufletesc şi un administrator neîntrecut al Bisericii sale. A câştigat încrederea tinerilor împăraţi Graţian şi Valentinian al II-lea, precum şi a nemilosului Teodosie I, care preferau să locuiască la Milano; el le era părinte spiritual şi nu a ezitat să-l oprească pe Teodosie I de a intra în biserică după masacrul de pedepsire a populaţiei din Tesalonic, până când nu a făcut pocăinţă publică. Prin inteligenţa sa, prin bunătatea şi manierele sale foarte delicate, prin darul de orator şi geniul său politic, Ambrozie a fost omul trimis de Providenţă în acel timp de formare a Bisericii ca instituţie publică de sine stătătoare.

Activitatea zilnică a lui Ambrozie era îndreptată, în primul rând, spre buna păstorire a comunităţii sale. Pentru poporul său, el pregătea săptămânal una sau două omilii, compunea cântări şi poezii, se îngrijea de asistenţa celor săraci şi lipsiţi, nu cruţa nimic pentru a da strălucire lăcaşurilor sfinte şi cultului divin. Sfântul Augustin, ascultător nelipsit al predicilor sale, mărturiseşte în Confessiones că elocvenţa episcopului de Milano era cuceritoare şi tonul „acestui apostol al prieteniei” era de neuitat.

Cărţile publicate de el şi ajunse până la noi nu sunt decât transcrieri grăbite şi rezumate ale discursurilor sale. Celebrele sale „Comentarii exegetice” au fost mai întâi predicate în faţa comunităţii din Milano şi apoi adunate în volume. Se simte tonul familiar al păstorului care se adresează cu simplitate turmei sale. Se aud bătăile inimii unui mare episcop ce reuşeşte să mişte inimile ascultătorilor cu argumente impresionante. Ca unui bun păstor, îi place să audă poporul cum cântă. A compus mai multe imnuri, dintre care câteva se păstrează şi astăzi, cum sunt imnurile Aeterne rerum Conditor şi Veni rederemptor omnium. El a introdus în Occident cântarea alternativă a psalmilor. De la Sfântul Ambrozie au rămas scrieri dogmatice, scripturistice, tratate de morală, de ascetism şi 91 de scrisori. A rămas, de asemenea, şi o scriere ce nu are legătură directă cu predicarea Evangheliei: De oficiis ministrorum, un titlu pe care l-a folosit şi Cicero. Reconsiderând toate ideile expuse de scriitorul roman, Ambrozie demonstrează că religia creştină poate asimila, fără a fi în primejdie să altereze mesajul său, toate valorile naturale pe care lumea păgână, îndeosebi cea romană, a ştiut să le exprime.

După douăzeci şi trei de ani de păstorire, la vârsta de numai cincizeci şi şapte de ani, Ambrozie se stinge în ziua de 4 aprilie 397, dar cuvântul său aprins luminează şi astăzi, fiind unul dintre marii Sfinţi Părinţi ai Bisericii.

Numele personal Ambrozie, cu forma feminină Ambrozia, provine din limba greacă şi are la origine cuvântul ambrósios = nemuritor; acesta este compus din particula negativă a şi rădăcina mbrotos = muritor, care, alăturate, dau adjectivul ambrotos = nemuritor, ce se atribuie zeilor. Aceeaşi origine o are şi denumirea ambrozia, hrana aromată a zeilor, hrană ce le dădea nemurirea şi tinereţea veşnică.

Ca nume personale, în limba română se întâlnesc şi formele: Amvrozie, Ambroze, Brosu, Ambruş. Sfântul Ambrozie a descoperit izvorul adevăratei nemuriri şi a avut bucuria de a le arăta şi altora drumul spre el.

Sursa:www.calendarcatolic.ro

Sfântul Nicolae, episcop al Mirei

Astăzi, 6 decembrie, Biserica îl sărbătoreşte pe Sfântul Nicolae. Acesta a fost episcop în oraşul Mira din provincia Lichia, provincie în Sud-Vestul Asiei Mici, dar rămăşiţele sale pământeşti se află în Catedrala din portul italian Bari, pe malul Mării Adriatice, în Sudul Italiei, deoarece, în anul 1087, mai mulţi corsari italieni le-au aflat părăsite de către locuitorii din Mira, fugiţi din oraş de teama unei invazii a turcilor. Datorită iconografiei, (picturi, vitralii, miniaturi) şi literaturii, Legenda de aur, viaţa sfântului episcop al Mirei, este una dintre cele mai cunoscute vieţi de sfinţi, iar sărbătoarea lui este aşteptată cu nerăbdare de copiii din multe regiuni. Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Petru Damian, Sfântul Bonaventura şi alţii s-au întrecut în a-i aduce laude.

Conform datelor păstrate de tradiţie, Nicolae era fiul unor părinţi creştini din Patara, în Sichia, şi de mic copil a dat semne de o alegere deosebită din partea lui Dumnezeu; respecta cu sfinţenie zilele de post, se ţinea departe de jocuri şi vorbe necuviincioase, petrecea în rugăciune o mare parte din timpul său şi arăta o bunătate îngerească faţă de toţi. A vizitat mănăstirile din ţinutul Tebaida, unde a rămas mai multă vreme printre pustnici, dar s-a întors în oraşul natal. Episcopii întruniţi la Mira pentru desemnarea unui succesor al episcopului de Mira decedat, deoarece nu au reuşit să cadă de acord asupra persoanelor propuse, au hotărât să-l aleagă pe omul care a doua zi dimineaţă avea să intre cel dintâi în biserică; şi deoarece Nicolae a venit primul la sfântul lăcaş pentru a se ruga, ei l-au ales episcop. La început s-a împotrivit, dar, înţelegând că este voia lui Dumnezeu, a primit şi, după cuvenita pregătire, a fost consacrat episcop.

Ca păstor sufletesc, a dovedit dragoste şi grijă faţă de turma sa, nu numai în trebuinţele sufleteşti, dar şi în lipsurile materiale. Se aminteşte cazul unui om sărac care nu reuşea să-şi mărite cele trei fete ale sale şi, în disperare, le-a îndemnat să urmeze şi ele exemplul persoanelor uşuratice. Aflând despre aceasta, sfântul episcop a pregătit o pungă mare de bani şi, în timpul nopţii, a aruncat-o pe fereastră în casa nefericitului tată; peste câteva zile, fiica mai mare se pregătea de nuntă. Aşa s-a întâmplat şi cu a doua fată. Plin de mirare, tatăl a început să stea la pândă într-un loc ascuns, pentru a-l descoperi pe binefăcătorul său atât de mărinimos. Astfel, a aflat că episcopul Nicolae îi salvase pe el şi pe fiicele lui de la o faptă necugetată; cu lacrimi în ochi, a căzut în genunchi, i-a cerut iertare şi i-a mulţumit; deşi episcopul i-a interzis să vorbească despre cele întâmplate, el nu a încetat să laude bunătatea şi delicateţea păstorului lor sfânt.

Un alt fapt amintit de cronici este învierea a trei copii omorâţi de un hangiu lacom de bani şi de câştig necinstit. Tocmai în noaptea crimei, Sfântul Nicolae se odihnea în hanul acela, fiind în trecere, probabil, spre Niceea, pentru a lua parte la primul Conciliu Ecumenic. Înştiinţat de Dumnezeu în vis, a coborât în beciul unde hangiul aşeza trupurile tăiate ale copiilor într-un vas de lemn; văzându-se descoperit, a căzut la pământ de groază. Sfântul Nicolae a făcut semnul sfintei Cruci şi, deodată, copiii au revenit la viaţă ca dintr-un somn adânc şi l-au înconjurat cu drag pe bătrânul episcop. Apoi, s-a îndreptat spre călăul lipsit de inimă şi l-a ajutat să-şi recunoască greşeala şi să se împace cu Dumnezeu.

În amintirea acestei minuni, ziua Sfântului Nicolae a devenit pentru mulţi copii zi de mare sărbătoare.

Şi marinarii îl cinstesc pe Sfântul Nicolae ca ocrotitor al lor, deoarece se spune că, pe când era încă în viaţă, a fost invocat în gând de marinarii aflaţi într-o mare primejdie şi el s-a arătat în mijlocul lor şi a liniştit uraganul, precum şi furtuna din sufletele lor.

Consemnarea în cronici a acestor fapte şi istorisirea lor din generaţie în generaţie păstrează vie icoana sufletului plin de bunătate al Sfântului Nicolae, trecut din această lume pe la jumătatea secolului al IV-lea, şi reamintesc marea poruncă a dragostei faţă de aproapele.

Nicolae este unul dintre numele personale cele mai îndrăgite şi mai răspândite chiar din antichitate. El este format din cuvintele greceşti: nike = victorie, biruinţă şi laos = popor, şi are înţelesul de „om ce face parte dintr-un popor victorios”. (Sărbătoarea lui are şi numele de Sân Nicoară, o posibilă derivaţie din Sanctus Nicolaus.) În limba română are foarte multe variante, datorate grupurilor lingvistice diferite prin care au ajuns la noi. Mai frecvente sunt: Nicolae, Nicolaie, Niculai, Neculai, Nicoliţă, Coliă, Neculuţă, Niculăiţă, Necula, Nică, Nicu, Noe, Naică, Năiţă, Laie, Nicorici, Nicoriţă, Sânicoară, Nickel, Klaus, Nils, Mikloş, Miki, Miklo, Nikolai, Mikola; pentru femei : Nicoleta, Nicorina, Nicola, Coletta etc. Cei care poartă aceste prenume au prilejul să-şi amintească din viaţa Sfântului Nicolae că cea mai frumoasă biruinţă este biruinţa asupra egoismului.

Sursa:www.calendarcatolic.ro

Aportul comunităţii greco-catolice din Statele Unite la făurirea României Mari

Este bine ca in preajma zilei dedicate Marii Uniri de la 1918, sa ne uitam in trecut pentru a vedea cum un astfel de eveniment a fost posibil. Da, circumstantele istorice ne-au fost favorabile, insa au fost cativa oameni vizionari care s-au zbatut pe plan international nu doar pentru ca unirea de la 1918 sa se realizeze, dar si sa fie recunoscuta de marile puteri.

Unul dintre acesti oameni vizionari a fost preotul greco-catolic Epaminonda Lucaciu din Statele Unite, care a pornit o actiune de lobby si propaganda pro-romaneasca pentru convingerea opiniei publice si oficialilor americani sa sustina dreptul romanilor din Transilvania la "autodeterminare". Cu sprijinul unor emisari trimisi din Romania (doi preoti greco-catolici si un locotent de armata) actiunea reuseste, presedintele american Woodrow Wilson sustine principiul "autodeterminarii" popoarelor din Imperiul Austro-Ungar, principiu care creeaza premiza Proclamatiei de la Alba-Iulia citita pe data de 1 decembrie 1918 de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu.

Prezint pe scurt campania de lobby facuta de comunitatea greco-catolica din Statele Unite care a condus la o pozitie favorabila a oficialilor americani fata de situatia romanilor din Transilvania.

Preotul Epaminonda Lucaciu - fiul preotului greco-catolic Vasile Lucaciu din Sisesti, promotor al unirii romanilor intr-un singur stat - vine in Statele Unite in 1905 unde infiinteaza biserica Sf. Elena din Cleveland, Ohio, prima biserica romaneasca din SUA. Acesta stabileste in timp mai multe comunitati greco-catolice in Ohio si Illinois.

Biserica Greco-Catolica Sf. Elena din Cleveland, Ohio

Tot in 1905, pr. Epaminonda porneste si ziarul romano-american cu numele "Romanul", prin care promoveaza cultura romaneasca.

Inspirat fiind de ideea unirii romanilor intr-un singur stat de la tatal sau, pr. Epaminonda Lucaciu ii pregateste, prin paginile revistei “Romanul”, pe romanii-americani sa ia foarte in serios posibilitatea unirii romanilor intr-un stat.

De exemplu, in 1913, pr. Epaminonda Lucaciu a scris in acest ziar: "Poate cat de curand, mai curand decat ne asteptam, mai curand decat ne inchipuim, Romania va fi chemata sa aduca la indeplinire nazuintele noastre, dezrobirea intregului neam romanesc". (cf. Nicolae Iorga, Istoria Contemporana de la 1904 la 1930, Bucuresti, 1932, p.162)

In 1916 Romania intra in razboi impotriva Austro-Ungariei. Tot in 1916 are loc o reuniune a romanilor-americani in localitatea Alliance, Ohio, unde se naste "Comitetul National" Roman din America care-l alege ca presedinte pe pr. Epaminonda.

Din pozitia de presedinte al acestui Comitet, avand in spate si sprijinul comunitatilor greco-catolice deja infiintate in SUA plus sprijinul Bisericii Catolice, pr. Epaminonda incepe o activitate de propaganda pro-romaneasca in randul opiniei publice americane si de lobby in Congress si la Casa Alba pentru sustinerea dreptului romanilor din Transilvania la "autodeterminare".

Initiativa a venit si ca o incercare de contrabalansare a actiunii de lobby si propaganda maghiara din America, care sustinea ca drepturile romanilor din Transilvania sunt respectate.

In prima parte a anului 1917 pr. Epaminonda editeaza brosura "Book of Sorrow" (Cartea jalei), in care explica opiniei publice americane suferinta romanilor din Transilvania si abuzurile la care acestia erau supusi de catre autoritatile maghiare.

In Romania, de partea cealalta, inca de la intrarea tarii in razboi, liderii miscarii nationale din Transilvania, refugiati la Bucuresti, militau pentru formarea unei unitati militare romanesti pe teritoriul Statelor Unite ale Americii care sa lupte in Europa. (Nota: majoritatea datelor de mai jos sunt extrase din articolul lui Mihai-Octavian Groza, Proiecte privind crearea "Legiunii romane din america" si propaganda in favoarea unirii Transilvaniei cu Regatul Romaniei (1917-1918) )

In luna aprilie 1917, din ordinul Marelui Cartier General al Armatei Romane din Iasi, a fost trimisa o delegatie, purtand numele de "Misiunea Patriotica Romana", in Statele Unite cu scopul:

    de a asigura cercurile politice, diplomatice si opinia publica americana de atasamentul Romaniei fata de idealurile Antantei;
    de a face cunoscute intre romanii din Statele Unite ale Americii obiectivele pentru care Romania a intrat in razboi alaturi de Antanta;
    de a organiza o unitate militara din emigrantii romani transilvaneni care sa lupte pe frontul francez;
    de a sprijini actiunea de lobby si propaganda pro-romaneasca inceputa de pr. Epaminonda Lucaciu.

Delegatia romaneasca a fost compusa din preotii greco-catolici Vasile Lucaciu (tatal pr. Epaminonda) si Ioan Mota, si locotenentul Vasile Stoica.

Pr. greco-catolic Vasile Lucaciu si locotonentul Vasile Stoica

Dat fiind faptul ca o asemenea calatorie era imposibil de intreprins prin vest, zona fiind stapanita de Austro-Ungaria, membrii delegatiei au ales calea cea mai lunga, prin Kiev, Rusia si Japonia, ajungand in Statele Unite ale Americii la 29 iunie 1917.

De retinut este faptul ca trecand prin Kiev, membrii delegatiei au primit de la comandamentul corpului voluntarilor romani un exemplar din celebra "Declaratie-Manifest de la Darnita", act ce proclama dreptul romanilor ardeleni de a se uni cu Regatul Romaniei.

La trei zile de la sosirea in Statele Unite ale Americii, membrii delegatiei romane erau primiti de secretarul de stat american Robert Lansing, de ministrul de razboi Newton Baker, de ministrul de interne William Phillips, iar mai tarziu de insasi presedintele american Woodrow Wilson.

Ajunsa in SUA, misiunea romana se va orienta spre intensificarea propagandei pentru sustinerea unirii Transilvaniei cu Regatul Romaniei, propaganda inceputa de pr. Epaminonda Lucaciu.

In acest sens, delegatia romana organizeaza intruniri populare in marile centre unde numarul romanilor era mai mare, tinand cuvantari, raspandind brosuri, ziare si harti propagandistice. Astfel de intalniri au avut loc in Cleveland, Joungstown, Boston, Chicago etc., unde marele talent oratoric al preotului Vasile Lucaciu a fascinat si entuziasmat intreaga asistenta.

De exemplu, in 16 august 1917, preotul greco-catolic Vasile Lucaciu s-a adresat astfel celor adunati: "Frati romani! Cu dragoste frateasca va salutam si imbratisandu-va cu bucuria revederii, va spunem: bine v-am gasit. In acest cuvant de salutare nu rasuna numai glasul nostru de frate, ci in el se cuprinde si salutul dulce al mamei duioase a romanilor de pretutindeni, care prin reprezentantii autorizati ai natiunii, prin guvernul Romaniei, ne-au trimis la voi, la fratii nostrii iubiti. Si pentru ce anume? Pentru ca sa vorbim de tainele vremilor mari ce ne-au cuprins, pentru ca sa luam raspunsul pe care e dator sa-l dea tot romanul, la intrebarea ce-i adreseaza Idealul National, care trebuie sa se intrupeze. Trebuie,  pentru ca este o porunca dumnezeiasca, este o vointa a proniei dumnezeiesti, descoperita si ar atata noua prin dezvoltarea istorica a vietii noastre nationale[…]".

In septembrie 1917, la Michigan, afirma ca: "A sunat ceasul si trebuie sa pricepem chemarea vremilor. Pana acum am tot suferit si ne-am tot plans in contra asupritorilor. Nu ne-au ascultat. Acum a sosit vremea ca  popoarele, ele insele sa-si faca dreptatea si drepturile nationale […]".

Desi deja in varsta de 70 de ani, pr. greco-catolic Vasile Lucaciu era plin de energie si a reusit prin discursurile sale publice sa determine un numar semnificativ de romani sa se inroleze in armata americana, precum si sa convinga opinia publica americana de necesitatea sustinerii cauzei romanesti.

Au fost tiparite cu aceasta ocazie numeroase brosuri, articole, carti bilingve privind istoria Romaniei, s-au tiparit chiar si harti cu teritoriile romanesti aflate sub dominatie straina, pentru ca in cele mai multe cazuri nu se cunostea pozitia acestora pe harta Europei.

Aceste actiuni de informare si educare au mers mana in mana cu actiuni de propaganda pro-romanesti intreprinse in mass-media americana.

Astfel, cu sprijinul capitanului Luke C. Doyle, din armata americana, delegatia romaneasca a reusit sa castige increderea si suportul proprietarului ziarului "Washington Post", Mac Laren, si directorului aceluiasi ziar, Ira F. Bennett, astfel cotidianul devenind un promotor al aspiratiilor nationale romanesti. Apoi au mai fost castigati de partea romanilor, istoricul Frank H. Simonds (de la ziarul "New York Tribune") si ziarul "National Review", care vor explica opiniei publice americane situatia romanilor. Ulterior si New York Times a trecut de partea cauzei romanesti.

De exemplu, pr. Epaminonda Lucaciu a adresat la 2 aprilie 1918 o scrisoare redactorului sef al cotidianului The New York Times in care multumea, in numele Comitetului National Roman din America pe care il conducea, pentru sprijinul moral acordat de cotidian fratilor din Romania. (Cornel Grad, Viorel Ciubota, 1918 - Sfarsit si inceput de epoca, 1998, p.124)

Scopul lobby-ului si propagandei pro-romanesti facute de locotonentul Stoica si preotii greco-catolici din Statele Unite ale Americii era de a castiga cercurile politice americane de partea cauzei romanesti, si pentru a obtine astfel din partea guvernului american o declaratie prin care sa aprobe realizarea aspiratiilor romanesti la autodeterminare si unire intr-un singur stat.

In cele din urma presedintele american Woodrow Wilson imbratiseaza propunerea romanilor, iar in discursul din 8 ianuarie 1918 din fata Congresului sustine "autodeterminarea natiunilor din Imperiul Austro-Ungar".

In discursul cu 14 puncte, presedintele american Wilson afirma: "The peoples of Austria-Hungary, whose place among the nations we wish to see safeguarded and assured, should be accorded the freest opportunity to autonomous development."

Pornind de la aceasta declaratie, preotii greco-catolici continua activitatea de lobby, pledand pe langa oficialii americani ca acestia sa sustina lupta la autoderminare a romanilor din Transilvania.

La 5 iunie 1918, secretarul de stat adjunct american William Philips ii transmite o scrisoare preotului Eparminonda Lucaciu prin care-i asigura pe romanii din SUA ca guvernul american va sprijini Romania. (a se vedea Manole Neagoe, Documente straine despre romani, 1979, p. 312).

Pozitia exprimata de presedintele american Wilson, favorabila popoarelor din Imperiul Austro-Ungar, a influentat hotararea "Congresului Reprezentantilor Natiunilor Oprimate din Austro-Ungaria", intrunit la New York, la 15 septembrie 1918, vizand dreptul la autodeterminare, pana la desprinderea de stat a popoarelor si destramarea monarhiei dualiste. Primiti la Casa Alba, la 20 septembrie 1918, participantii la congres au fost si mai mult incurajati de declaratia presedintelui Wilson, prin care acesta isi acorda sprijinul total eliberarea popoarelor din Austro-Ungaria.

Greco-catolicii din Statele Unite s-au folosit de declaratia presedintelui american Wilson, care recunoaste dreptul la "autodeterminare" al popoarelor din Imperiul Austro-Ungar, pentru a face lobby cauzei romanesti si la alte cancelarii.

Astfel, pe data de 30 noiembrie 1918, R. Graham de la Foreign Office ii scrie presedintelui Comitetului Executiv al Comitetului National roman din America, pr. Epaminonda Lucaciu, reproducand pasajul din discursul secretarului de stat pentru afaceri externe al Marii Britanii, lordul James Arthur Balfour, referitor la drepturile romanilor. (1918 la romani: desavirsirea unitatii national-statale a poporului roman: documente externe, Volume 2, p. 1021)

Tot in noiembrie 1918 secretarul de stat american Robert Lansing trimite o nota pr. Epaminonda Lucaciu si Comitetului National Roman din America in care exprima simpatia guvernului american pentru cauza romanilor, asigurandu-i ca guvernul Statelor Unite ale Americii "n-a pierdut din vedere fericirea si integritatea Romaniei ca tara libera si independenta" si ca "nu va neglija - indata ce va veni momentul - sa se foloseasca de influenta sa pentru ca justele drepturi politice si teritoriale ale poporului roman sa fie obtinute si asigurate contra oricarei agresiuni straine".

Demersurile romanesti pe langa autoritatile americane, atat pentru formarea unei unitati militare cu romani-americani, cat si pentru sustinerea unitatii nationale a romanilor vor contribui la intarirea pozitiilor politice ale Romaniei dupa sfarsitul primului razboi mondial, lucru sesizabil prin atitudinea favorabila a Statelor Unite ale Americii, in cadrul tratatelor de pace, fata de problema romaneasca.

Idealurile promovate de romanii greco-catolici din Statele Unite, precum si principii din Declaratia de Independenta si Constitutia SUA, se regasesc in Proclamatia de Unire de la 1 decembrie 1918, citita de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu la Alba-Iulioa.

Spicuiesc din Proclamatie de la Alba-Iulia:

"[...] Adunarea Nationala proclama urmatoarele:

 Deplina libertate nationala pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra si judeca in limba sa proprie prin indivizi din sanul sau si fiecare popor va primi drept de reprezentare in corpurile legiuitoare si la guvernarea tarii in proportie cu numarul indivizilor ce-l alcatuiesc.

Egala indreptatire si deplina libertate autonoma confesionala pentru toate confesiunile din Stat.

Infaptuirea desavarsita a unui regim curat democratic pe toate taramurile vietii publice. Votul obstesc, direct, egal, secret, pe comune, in mod proportional, pentru ambele sexe, in varsta de 21 de ani la reprezentarea in comune, judete ori parlament.

Desavarsita libertate de presa, asociere si intrunire, libera propaganda a tuturor gandurilor omenesti."

Deloc intamplator, in mesajul cu ocazia zilei nationale a Romaniei din 1 decembrie 2014, Departamentul de Stat afirma:

"In urma cu 96 de ani, poporul roman a creat o democratie care a garantat egalitate pentru toate nationalitatile si religiile si a protejat libertatea presei, de asocieiere si a cuvantului.

Aducem un omagiu acelor lideri vizionari si ii felicitam pe toti cei care azi continua sa apare aceste drepturi fundamentale si sa consolideze democratia, statul de drept si diversitatea nationala in Romania."

Un astfel de vizionar laudat de americani, si caruia Romania ar trebui sa-i aduca un omagiu, a fost preotul greco-catolic Epaminonda Lucaciu din Statele Unite. Fara actiunea sa de lobby in favoarea autodeterminarii romanilor din Transilvania si unirii romanilor intr-un singuir stat este de greu de crezut ca autoritatile americane ar fi sustinut cauza romanilor, mai ales ca maghiarii desfasurau o puternica activitate de lobby in Statele Unite sustinand ca drepturile romanilor din Transilvania nu sunt incalcate.

Stiti cum le-a platit Romania acestor lideri vizionari care au lucrat la faurirea Romaniei Mari?

Preotul greco-catolic Vasile Lucaciu moare in 1922 in urma complicatiilor survenite dupa ce a fost batut in campania electorala de catre un grup de liberali.
Locotonentul Vasile Stoica este arestat de comunisti in 1948 si moare la Jilava in anul 1959.
Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, pentru faptul ca a refuzat sa treaca la Biserica Ortodoxa in 1948, este arestat de comunisti, inchis in puscarie si moare cu domiciliul fortat la manastirea ortodoxa Caldarusani in 1970.

Inainte de a muri episcopul Iuliu Hossu, facut intre timp cardinal "in pectore", a spus: "Lupta mea s-a sfarsit, dar a voastra continua".

Romanii greco-catolici din Statele Unite continua sa duca mai departe idealul pentru care inaintasii lor au luptat: o Romanie unita si democratica, in care toti cetatenii sa se bucure de drepturi egale, libertate si prosperitate.

Pr. Chris Terhes
Presedinte, Romanian Greek-Catholic Association

Sursa:greco-catolica.org