Familia mea m-a salvat de mine însămi

de Costanza Miriano
    
Cu câteva zile în urmă mamei mele i-a ieșit din gură o propoziție greșită „Dar de ce nu-mi trimiți băieții câteva zile la Perugia?”. Mi-a spus. Am auzit. Nu știu cât de mult a regretat, dar a spus-o. Urmează o lungă negociere. Mama a patru băieți în cauză - care aș fi eu - este reticentă, asemenea tatălui: nu ne este ușor să ne despărțim de copii, dar este cald, nu este nici școală, noi trebuie să muncim, și astfel cădem de acord. Două zile și jumătate la bunici.

Încep să fac proiecte
    
Imaginația bogată a unei mame muncitoare, epuizată de oboseală și două zile jumătate fără fii, își asumă instantaneu proporții fantasmagorice: „trecând peste durerea separării am început să-mi fac planuri. Voi aranja facturile, dulapurile, sertarele, voi citi, voi merge la salon, voi face meditație, de fapt, cred că voi deveni o călugăriță de clauzură, o femeie minunată de un spirit echilibrat, corp eficient.
    
Există însă acel mic detaliu: două zile și jumătate sunt de fapt doar 60 de ore, puțin pentru a reorganiza o viață. Trebuie să și muncești, să mănânci și ocazional să și dormi. Apoi trebuie să-ți petreci timpul la telefon cu bunica încercând - în zadar - să-i înțelegi fraza: „au spus că le lipsești”, sau cel puțin un „au întrebat de tine”. Pe scurt, timpul alunecă din mâini, în timp ce devine din ce în ce mai clară conștientizarea că viața mea fără cosmetician și facturi aranjate nu este incidentul unui parcurs sau o eroare, ci este exact viața mea.

În cele din urmă, dar apoi?
    
Într-o seară trebuie să lucrez, să fac ture nocturne (să împart produse alimentare săracilor în stația Ostiense). O altă seară reușim în final să ne-o dedicăm nouă, mie și soțul meu și să mergem la un restaurant. Reușim, în mod miraculos să încheiem o frază fără nici o „mamaaaa. El m-a împins!” și să rămânem singuri cu telefoanele stinse. Restul, un pic de timp pentru sine. Câteva ore libere sunt, dar nu-mi servesc la machiajul esențial, pentru că poate - am aflat - nu am nevoie. Este viața mea compusă din soț, copii, muncă și din multe alte persoane care mă opresc să fac pentru mine ceea ce aș dori. Acest lucru nu este unul rău, dimpotrivă. Ei sunt aceia care mă salvează de mine însămi, de egoismul meu. Au fost de ajuns câteva ore pentru a mă întoarce la viața epocii în care trăiam singură: cântând Gloria Gaynor în lenjerie pe hol, cu lingura de lemn pe post de microfon, mâncare semi-preparată pe canapea care întâmpina deprimarea mea solitară (atunci când soțul era la muncă), zeci de haine aruncate pe pat, deoarece nu am nimic cu ce să mă îmbrac și mai ales nu am ochi inocenți care să mă privească și cărora să le dau un bun exemplu (este adevărat, timpul era puțin, dar am reușit să dispersez aproape tot).

Familia mea m-a salvat de mine însămi
    
Anii însă nu au trecut în zadar, așa că am decis să profit de munca de seară a soțului meu și să merg să fac puțină adorație la Biserica Sfânta Anastasia (o biserică în Roma unde Preasfântul Sacrament este expus zi și noapte), iar aici mi-am dat seama că familia mi-a salvat viața. M-a salvat de mine însămi, de dezordinea mea, de pasiunile și de egoismul meu. Mi-a explicat faptul că, chiar dacă aș scrie o carte prin care să-i fac pe ceilalți să înțeleagă, poate eu nu voi înțelege cu adevărat că a asculta lucrul cel mai bun. Ascultând de circumstanțele în care suntem puși să trăim ne salvează viața, și de fiecare dată când cineva ne incomodează, în realitate ne salvează. O poate face un fiu, un soț, o soție, sau oricine altcineva care are nevoie de noi (așa cum câteodată noi suntem aceia care avem nevoie și deranjăm pe alții). O poate face chemându-ne, cerându-ne ceva, chiar luându-ne, pentru că Evanghelia nu zice „celui care îți cere haina”, ci „pe cel ce îți ia haina nu-l împiedica să-ți ia și cămașa” (Lc 6, 29).
    
Plimbându-mă prin cartier cu soțul meu și văzând multe localuri superbe, pline de tineri dar și de adulți frumoși și maturi ca și noi (poate unii au chemat dădaca pentru a putea ieși singuri la cină), am zis nu, nu ne-ar plăcea să aveam tot timpul acea viață. A avea mult timp de petrecut prin cluburi, cinematografe sau poate vacanțe, ar însemna că suntem un cuplu fără copii. Ne place mult efortul nostru de a fi tată și mamă. Am fost puși la dispoziția vieții și asta ne-a făcut adulți. A fi părinți nu înseamnă doar dificultate, nici o cruce asemenea bolii, dar vreau să spun că pentru experiența mea a fost acela care m-a învățat să nu ascult doar de mine însămi. Dacă la început acest lucru te deranjează puțin, apoi descoperi că este singurul lucru care te face cu adevărat fericit. Aici. Acum.

Traducere: Liviu Ursu

Sursa:www.bastabugie.it

Tolkien: secretul pentru o căsătorie fericită

De Sam Guzman

Tolkien pe când a întâlnit-o pe cea care era să-i devină soție, Edith, la vârsta de 16 ani, s-a îndrăgostit imediat de ea.  Când preotul care-i era tutore a descoperit povestea de iubire i-a interzis să țină legătura cu Edith până la vârsta de 21 de ani, pentru a nu-l distrage de la studii. Tolkien chiar dacă nu era de acord se supuse și timp de cinci ani a așteptat. În seara când a împlinit 21 de ani i-a trimis frumoasei Edith o scrisoare în care îi mărturisea iubirea și prin care o cerea de soție. O săptămână mai târziu erau logodiți și așteptau să se căsătorească. În timpul vieții sale, Tolkien a scris multe poezii de iubire pentru soția sa, iar în scrisorile către prieteni scria despre ea în cuvintele cele mai alese. Probabil  lucrul cel mai de preț pe care-l putea oferi iubitei sale soții a fost  întrepătrunderea istoriei lor de iubire cu povestea dintre Beren și Luthien.

Scria fiului său Christopher: „Nu i-am zis niciodată Edith Luthien- dar ea a fost sursa povestei care a devenit în acele timpuri partea principală din Silmarillion. A fost gândită la început într-o mică pădure la Roos în Yorkshire (unde am fost pentru o perioadă și unde ea a putut să fie cu mine pentru un scurt timp). În acele zile ea putea să cânte și să danseze fără griji, și îmi mintesc că avea părul foarte frumos, tenul clar, ochii strălucitori cum nu i-am văzut niciodată”.

Nici după moarte, Tolkien nu a lăsat-o pe Edith. A fost îngropat lângă ea, iar pe o unică lespede era scris Beren și Luthien.

J.R.R. Tolkien a fost căsătorit timp de 55 de ani. În contrast, rata modernă a divorțurilor este înspăimântător de ridicată, iar unii renunță complet la căsătoria monogamă, susținând simplu că nu e posibilă. Ce avea Tolkien ce multe căsătorii nu au? Cum făcea ca lucrurile să meargă? Răspunsul este simplu: a înțeles că adevărata iubire implică abnegație.

Noțiunea modernă a iubirii este pur sentiment, și se concentrează cel mai mult pe EU. Dacă cineva te excită, te face să tremuri, dacă știe să pună în valoare Eul și dorințele tale, atunci într-adevăr poți spune că ești îndrăgostit conform definițiilor moderne.

Datorită faptului că era profund atașat de soție Tolkien respingea această idee despre iubire. El îmbrățișa idea catolică a adevăratei iubiri fundamentată pe celălalt - ceva ce necesită sacrificiu instictelor naturale și o acțiune determinată asupra voinței.

Punctul de vedere a lui Tolkien în ce privește iubirea conjugală îl regăsim într-o scrisoare către fiul său Michael Tolkien. Este o parte din Tolkien pe care mulți nu o cunosc. Celor care au o viziune excesiv sentimentală asupra iubirii, cuvintele sale pot părea șocante. Totuși, vorbește despe adevăruri care dacă sunt înțelese și asumate duc la adevăr și la fericire întărind căsătoria.

„Oamenii nu sunt (monogami). Monogami de la natură nu sunt. Monogamia este o alegere etică și de credință și nu a trupului. Esența într-o lume decăzută este că mai bine nu se poate obține prin plăcere gratuită sau cu ceea ce se cheamă ”realizare eului”, ci cu efort și suferință.

...Pentru creștin nu există scăpare. Căsătoria poate să-l ajute să se sfințească și să-și gestioneze impulsurile sexuale, harul divin poate să-l întărească în luptă, dar lupta rămâne... Niciun bărbat nu poate să o iubească pe mireasa sa în trup și suflet fără un exercițiu conștient și deliberat al conștiinței, fără abnegație. Am auzit acestea de foarte puține ori în Biserică, rar în afară...

Când fascinația pentru celălalt se sfârșește, sau simplu lucrurile nu merg spre bine, bărbatul se gândește că a făcut o eroare, și că adevăratul ”suflet pereche” trebuie încă să-l caute. În realitate, adevăratul suflet pereche va fi prima persoană pe care o va întâlni și care-l va atrage din punct de vedere sexual...

Și natural, doar ca și principiu are dreptate: a făcut o eroare. Doar un om foarte înțelept la sfârșitul vieții sale ar putea exprima o judecată sănătoasă după care, între toate riscurile posibile, alegerea cea mai bună a fost să se căsătorească. Toate căsătoriile, chiar și cele fericite, sunt o eroare: în sensul că aprope fiecare dintre parteneri ar fi putut să găsească un tovarăș mai potrivit. Dar, în realitate, ”adevăratul suflet pereche” este persoana cu care s-au căsătorit.. În această lume decăzută avem ca și unice îndrumătore prudența și înțelepciunea (așa de puțină în tinerețe, prea târziu la bătrânețe), un suflet pur și fidelitate în adevăr...” (Scrisori de J.R.R Tolkien, p 51-52)...

Iubirea este sacrificiu, deoarece adevărata iubire este o luptă contra iubirii pentru noi înșine. Este un sacrificiu contra naturii noastre care este decăzută și egoistă. Ceea ce ne dă viață este renunțarea la noi înșine. Și mulți oameni onești cu ei înșiși admit că Tolkien avea dreptate. Lupta pentru păstrarea castității și a fidelității nu se sfârșește niciodată, nu contează cât o iubești pe soția ta. 

Esența iubirii este un act de voință. Sentimentele vin și pleacă în căsnicie. Ceea ce au căsătoriile fericite e ceea ce aleg – aleg să-și iubească soțiile mai mult decât pe ei înșiși, aleg să-și sacrifice dorințele lor” pentru o fericire de lungă durată, ”aleg să dăruiască decât să primească”.

Și știi ceva? Când alegi să fii fidel, fericirea inevitabil va sosi. Așa de mulți renunță când lucrurile devin dificile – dacă în acel moment ar fi ales să rămână fideli și să lupte, ar fi găsit adevărata fericire așteptând sfârșitul luptei.

Cum scria un alt catolic căsătorit și fericit, ”am cunoscut multe cupluri căsătorite și fericite, dar niciunul compatibil. Unicul scop al căsătoriei este lupta și supraviețuirea momentului când incompatibilitatea devine indiscutabilă. ”Adevărata bucurie și fericire fără sfârșit în căsătorie sunt posibile. Numeroase căsătorii inclusă cea a lui Tolkien demonstrează aceste lucru. Dar nu o să găsim bucuria niciodată dacă rămânem blocați asupra persoanei noastre. Parodoxul constă în faptul că trebuie să uiți de tine însuți ca să găsești fericirea pe care o cauți.

Bărbați, dacă doriți o căsnicie în fidelitate și fericire, trebuie să renunțați la voi înșivă. Trebuie să puneți pe soția voastră pe primul plan. Trebuie să o iubiți cu sacrificiu și abnegație – la fel cum Cristos iubește mireasa sa, Biserica.

Traducere:AMR

Sursa:aleteia.org

Unele sfaturi despre căsătorie pe care nu ar trebui să le urmați

De Becky Roach

Acest video realizat de Buzzfeed conține multe lucruri despre căsătorie, dar sunt toate adevărate? Nu puteți să credeți tot ce citiți sau auziți astăzi!

„Becky, vrei să-l iei de soț pe Jared? Promiți să-i fii credincioasă, la bine și la rău, în boală și în sănătate, și să-l iubești și să-l onorezi  în fiecare zi a vieții tale?

”Da”

N-am idee cum este posibil să aud toate aceaste cuvinte ca și cum au fost zise ieri, și în același timp ca și cum totul s-a petrecut cu mulți ani urmă și că aceste cuvinte au schimbat pentru totdeauna cursul vieții mele. Da. Când mă gândesc la ziua aceea, amintirile și sentimentele mele sunt vii. Sufletul meu exaltă de bucurie, entuziasm și iubire pentru soțul meu. Nu aveam nicio idee de călătoria pe care o începeam. Multe râsete, lacrimi, lupte... și au trecut doar 11 ani? În viața noastră am fost binecuvântați cu multe exemple de căsătorii creștine. De multe ori cuvintele și sfaturile acestor cupluri ne-au ghidat și încurajat, dar în timp am descoperit că înțelepciunea  alcuiva nu este și înțelepciunea noastră. Astăzi vreau să împărtășesc cu voi trei sfaturi pe care le-am primit la începutul căsătoriei și care nu au fost bune pentru noi.

1.    Să nu mergeți niciodată supărați la culcare. –Știu, știu. E un mesaj creștin important  la nivelul sfaturilor pentru cupluri. Are bază în Biblie. Efeseni 4,26.  Aș îndrăzni oare să zic că știu mai multe decât Paul când zice ” Să nu apună soarele peste mânia voastră”? Nu, dar nu cred că Paul e în apropierea mea când sunt foarte obosită, emotivă și irațională. Nu este ceva plăcut și cu certitudine nu este biblic. La două dimineața, sunt de obicei un sac de nervi. În primii ani de căsătorie am urmat acest sfat. Niciunul din noi nu mergea la culcare până ce nu rezolvam orice problemă s-ar fi ivit. Ceea ce se întâmpla în general era că ne îndepărtam total de subiect și nu mai  reușeam să înțelegem unde era problema. La sfârșitul acestor discuții amândoi ne regăseam pe podea în mijlocul apartamentului nostru plângând. (da, îl făceam să plângă pe soțul meu. Am un mod teribil de a vorbi care poate să rupă sufletul). După aproape 4 ani de căsnicie, ne-am dat seamă că problema nu era ”problema” de care discutam, ci faptul că amândoi eram epuizați. Am decis ca în loc să stăm toată noapte și să discutăm despre chestiunile care ne deranjau mai bine e să zicem o rugăciune strângându-ne mâinile și apoi să dormim. De multe ori, primul lucru care ni-l ziceam dimineața era ”Îmi pare rău”. Această soluție a adus multă pace în casa noastră.

Sfatul nostru:  Nicio discuție importantă după ora 23.00. Dacă nu reușiți să fiți de acord asupra unui lucru, opriți-vă și rugați-vă. Reluați discuția dimineața după un pic de somn și multă rugăciune.

2.    Învățați să faceți compromisuri. Compromisul înseamnă ”acceptarea unui standard inferior celui dorit”. Lucru înfricoșător într-o căsnicie! Cu un compromis, niciunul din soți nu ajunge cu adevărat la ceea ce vrea. Compromisul promovează o cultură a amărăciuni și a nefericirii în casă. ”Tu dai puțin, eu dau puțin”  astfel se naște impresia că unul dă mai mult decât celălalt. Chiar și atunci când nu e adevărat credem că dăm mai mult deoarece nu suntem mulțumiți niciodată când facem compromisuri.

Sfatul nostru: Rugați-vă ca Dumnezeu să ne învețe ”să dăruim fără să facem calcule” (Rugăciunea pentru Generoziatea Sfântului Ignațiu). Decât să ne mulțumim cu o mică parte din ceea ce vrem făcând un copromis, mai degrabă dați totul. Încercați să întreceți pe soțul vostru (soția voastră) în  generozitate și slujire. Din experiența noastră am învățat că suntem mult mai fericiți când dăm 100% decât atunci când contribuim și noi cu 50%. În sufletul nostru se întâmplă ceva care ne împinge de la a vrea ca lucrurile să fie ”corecte” la a oferi viața noastră pentru soțul nostru (soția noastră).

3.    Faceți-vă timp pentru voi. Mulți experți încurajează cuplurile să-și găsească timp pentru ei înșiși. Repet din nou, acest sfat promovează ideea concentrării pe noi înșine și nu pe celălalt. Într-o căsătorie nu există o dinamică pozitivă. Trebuie să ne dorim să-l punem pe soțul nostru (soția noastră) mai presus de noi înșine. Este dificil de învățat, dar se poate reuși prin practică, har și rugăciune.

Sfatul nostru: faceți-vă timp pentru Dumnezeu și pentru soțul vostru (soția voastră). Dacă aveți un timp de rugăciune în fiecare zi, veți renaște. Când simțiți nevoia să vă îndepărați, îndepărtați-vă cu Dumnezeu. Luați parte la activități care vă vor ajuta să vă apropiați de El și să aprofundați credința voastră. Într-o căsnicie, este spațiu pentru distracție și recreație. Nu-l lăsați în afară pe soțul vostru (soția voastră). Invitați-l să experimenteze bucuria împreună cu voi. Alăturați-vă unei echipe de bowling sau mergeți la un concert împreună. S-ar putea să nu fie ceea ce ați dori voi să faceți, dar veți creea amintiri și un raport de neînlocuit cu soțul vostru (soția voastră).

Atenție: Aceste sfaturi ”pe care să nu le urmați” nu au fost utile pentru noi, dar nu înseamnă că nu ar putea să vă ajute pe voi. Nu există nicio formulă magică pentru funcționarea unei căsătorii. Străduiți-vă împreună cu soția voastră sau cu soțul vostru să faceți loc lui Dumnezeu să intre în căsnicia voastră. Apoi începeți să vă rugați cu inima deschisă ca să puteți primi sfaturi pentru a vă construi o căsnicie fondată pe iubirea lui Cristos. Învățați ca sfaturile să vă ajute tot mai mult în timp. Nu renunțați la acest dar imens de bucurie pe care Dumnezeu ni-l oferă în căsătorie. Încredințați-vă că veți învăța cum să trăiți, să lucrați, să plângeți, să râdeți și să iubiți pe soțul vostru sau soția voastră într-un mod pe care nimeni altcineva nu poate să înțeleagă.

Traducere: AMR

Sursa:aleteia.org

„A fi fideli” înseamnă doar a nu trădă fizic?

Fidelitatea mai este o valoare de urmat, de apărat?

Astăzi când se vorbește despre fidelitatea în căsătorie se înțelege aproape exclusiv ”a nu înșela”, în particular ”a nu înșela fizic”. Acesta este un aspect cu siguranță important ce privește stabilitatea unui cuplu, dar ”a fi fideli” nu se reduce doar la acest lucru. Sunt cupluri care nu s-au înșelat niciodată, dar care nici nu și-au fost fideli.

De multe ori căsătoria merge înainte fără o adevărată comuniune, și, chiar dacă se trăiește sub același acoperiș, soții pot să fie chiar distanți unul de celălalt. Binele celuilalt este pe locul doi și prioritate are binele ”meu”, serviciul ”meu”, cariera ”mea”, fiii ”mei”... Ce este deci fidelitatea? Este ea o valoare de urmat, de apărat? Care este prețul? Răspunde la unele întrebări pr. Paolo Ricciardi, paroh la Roma.

Astăzi, într-un context social care alimentează alegerile care nu sunt definitive, cum se înțelege la începutul vieții în cuplu promisiunea fidelității care ar trebui să conțină  acel ”pentru totdeauna”?

„Din experiența mea îmi dau seama că soții nu sunt obișnuiți să vorbească cu adevărat de fidelitate. Inițial există o problemă de semnificație: pentru majoritatea termenul ”fidelitate” este egal cu ”să nu trădezi, să nu înșeli” și deci promisiunea de la cununie se reduce  la un angajament prin care fiecare promite că nu va avea pe altcineva în afară de propriul soț (soție). În realitate ”fidelitatea” nu este aceasta, sau cel puțin nu doar aceasta. ”A fi fideli pentru totdeauna” înseamnă acceptarea unui dar și a unei promisiuni care merge dincolo de noi, de aceea își zic: ”Începând de azi viața mea are sens pentru că o dăruiesc ție”.

Care sunt trăsăturile distinctive a fidelității între doi soți?

„Prima trăsătură a fidelității între doi soți este conștientizarea gândirii vieții în doi. Tot ceea ce eu fac nu este ceva izolat, individual: trebuie să renunț la mine însumi pentru ca să se nască cuplul. E necesar deci să gândească drumul împreună. De multe ori soții după un pic de timp sunt dezamăgiți deoarece nu au fost realizate ”așteptările” de la celălalt... Nu trebuie să se aștepte ceva de la celălalt: greu ”se schimbă cineva cu căsătoria”.... Trebuie să proiecteze împreună ”viața de zi cu zi”. Fundamental pentu aceasta este dialogul constant asupra oricărui lucru, o comunicare  profundă. Multe cupluri se separă pentru că lipsește dialogul, neavând ce să-și vorbească... Dialogul, deci, dar și smerenie, gingășie... Apoi să se obișnuiască să folosească cuvântul ”nostru”. Observ la multe cupluri obișnuința să distingă timpul ”meu”, vacanța ”mea”, banii ”mei”, mașina ”mea”, fiii ”mei”... deci au o mare dificultate să zică ”nostru”.

Zilele sunt de multe ori obositoare, viața concretă face să dispară entuziasmul. Unde și de la cine poate un cuplu să găsească forța necesară ca să reziste și să existe?

„Astăzi nu sunt timpuri ușoare pentru familie. Căsătoriile se fac la o vârstă înaintată și acest lucru aduce cu sine și dificultatea modelări celor doi. Viața este plină cu lucruri care trebuie făcute și de multe ori ne dăm seama că mai degrabă supraviețuim decât trăim. Chiar și timpul petrecut împreună acasă riscă să fie un timp pierdut. E nevoie să fie depășită această realitate și să se găsească spațiu și timp pentru întâlnire. Cea ce înseamnă găsirea unui timp pentru rugăciune, de a asculta împreună Cuvântul Domnului. Nu e nevoie la început să se facă cine știe ce, ci mici gesturi: rugăciunea înainte de a mânca; televizorul și computerul închise pentru a favoriza dialogul. Am observat că e suficient să se înceapă, dar e nevoie de un început... Și apoi redescoperirea unui element esențial al credinței noastre Providența”.

Nu vi se pare că vorbind de fidelitate, înainte de preocuparea de a fi ”fideli unul celuilalt”ar trebui redescoperită conștientizarea că, în primul rând, este vorba de o alegere de coerență a fiecărei persoane cu ea însăși?

„Da, dar mai întâi trebuie să plecăm de la fidelitatea față de Dumnezeu. El este ”fidelul” prin excelență. Prin urmare orice alegere de viață, orice act de iubire, se dechide fidelității dacă se trăiește în Dumnezeu. Mă surprinde de fiecare dată faptul că în formula consensului la cununie nu se zice ”Promit că te iubesc pentru totdeauna și o să-ți fiu fidel” ci: ” Promit că o să-ți fiu fidel întotdeauna...și să te iubesc”. Fidelitatea este un semn al iubirii (agaphe) care caracterizează modul de a acționa a lui Dumnezeu cu noi: o iubire ”care trece dincolo de moarte”, deoarece iubirea nu moare; o iubire care l-a făcut pe Isus să-și dea viața pe cruce. A fi fideli înseamnă pentru fiecare creștin să redescopere propriul botez prin care este înglobat în Cristos care moare și dă viață....

Ce trebuie să facă un cuplu când experimentează durerea unei trădări (înșelări) și cum poate să se deschidă dimensiunii iertării? La cine poate să ceară ajutor?

„Ar fi foarte frumos să avem o soluție la această întrebare... Răspunsul ar trebui să fie foarte simplu: nu mergeți... la avocat. Nu v-ați cununat în fața unui avocat, ci înaintea unui preot, un instrument a lui Dumnezeu. Cu siguranță comunitatea creștină poate să fie de mare ajutor pentru cuplurile în dificultate. Din nefericire nu tot timpul sunt comunități care să garanteze o apropiere față de tinerele familii de astăzi. Cred că noi preoții și noi creștinii în general trebuie încă să creștem pentru ca să fim în mod real și concret apropiați exigențelor și problemelor familiilor. Pregătirile la căsătorie trebuie să fie, înainte de a fi o simplă discuție pentru cununie, un semn de apropiere și prietenie față de multe persoane care revin în Biserică după mult timp. Dacă cuplul ar  experimenta prietenia, disponibilitatea, ascultarea, va ști să găsească în parohie un punct de sprijin constant....

Traducere: AMR

Sursa:www.aleteia.org

Sfântul Maximilian Kolbe, preot și martir în lagărul de exterminare de la Auschwitz

Pe 14 august, Biserica Catolică îl sărbătorește pe Sfântul Maximilian Kolbe, preot și martir în lagărul de exterminare de la Auschwitz (1884-1941).

"Astăzi, cea mai mare otravă este indiferența, care își găsește victimele nu doar printre burghezi, dar și  printre religioși" (Sfântul Maximilian Kolbe).

A fost un călugăr franciscan polonez, care s-a oferit voluntar să moară în locul unui tată din lagărul de concentrare nazist de la Auschwitz. În timpul copilăriei sale, a avut o viziune a Fecioarei de la Czestochowa. Fecioara i s-a arătat și i-au prezentat două coroane, una albă și alta roșie, simbolizând puritatea și martiriul. Invitându-l să aleagă, generozitatea lui l-a făcut să aleagă amândouă coroanele. Din acel moment, privilegiatul Mariei a decis să fie mai bun cu fiecare zi ce trece. Sufletul copilului Maximilian după acea viziune a nutrit o iubire de neclintit pentru Fecioara Maria.

Citind scrierile Sfântului Louis-Marie Grignion învață că "Dumnezeu vrea să o reveleze și să o descopere pe Maria, capodopera mâinilor sale. În acest timp din urmă Maria trebuie să strălucească mai mult decât oricând, în milă, putere și har" (Tratat despre o adevărată devoțiune la Sfânta Fecioară). Maximilian își oferă viața Sfântei Fecioare. "După cum Neprihănita este a lui Isus, a lui Dumnezeu, la fel fiecare suflet va fi prin Ea și în Ea a lui Isus și a lui Dumnezeu și aceasta mult mai bine decât fără Ea", scria Maximilian Kolbe.

Decide mai târziu să devină preot, intrînd în seminar din adolescență. Între anii 1912 şi 1919 studiază filozofia şi teologia la Roma. A fost licenţiat în filozofie în 1915 şi în teologie în 1919. A fost hirotonit pe 28 aprilie 1918.

A asistat la Roma la o manifestaţie anticlericală a masonilor care îl celebrau pe Giordano Bruno purtând un steag negru pe care era reprezentat Lucifer care îl strivea pe Arhanghelul Mihail. În Piaţa Sfântul Petru se distribuiau pliante în care se spunea că satana trebuie să conducă Vaticanul, iar Papa să-i fie servitor.

Tânărul Maximilian având o concepţie cavalerească despre viaţă, trăia asemenea vechilor cavaleri medievali, în 1917 a fondat Armata Neprihănitei Fecioare. Primii șapte cavaleri de avangardă s-au consacrat Mariei Neprihănite în 17 octombrie 1917.  Acești slujitori devotați ai Fecioarei vor înfrunta pe toți dușmanii lui Dumnezeu și ai Bisericii, în special adepții francmasoneriei din Italia, Polonia și din întreaga lume. Ei vor recita o dată pe zi următoarea rugăciune: „Sfântă Marie concepută fără păcat, roagă-te pentru noi, cei care alergăm la tine și pentru cei care nu aleargă la tine, mai ales pentru francmasonii și pentru toți cei care îți sunt încredințați”.

În aceeași ordine de idei, a creat în ianuarie 1922, ziarul Cavalerul Neprihănitei. Din anul 1927 începe să construiască pornind de la zero un oraş întreg la circa 40 de km. de Varşovia. Vorbind despre acest oraş ca despre o a doua Varşovie. O numeşte Niepokalanow: oraşul Neprihănitei.

Reuşita lui Maximilian Kolbe de a-i atrage şi pe alţii şi după acest ideal cavaleresc este reprezentată de aceste impresionante cifre: după aproximativ zece ani, în Niepokalanow trăiau 762 de adepţi: 13 preoţi, 18 clerici, 527 religioşi, 122 tineri aspiranţi la preoţie, 82 care aspirau să devină religioşi. Călugării lui Maximilian erau în stare să facă orice, începând de la organizarea grupurilor de pompieri până la obţinerea permisului de pilot; să studieze pentru a deveni dirijori, fiind capabili să se ocupe personal de înregistrarea discurilor şi să înveţe sisteme de regie cinematografică. Aici a deschis o editură și un post de radio (el însuși a fost  un radioamator identificându-se cu SP3RN), pentru a promova venerarea Maicii Domnului.

În 1939, fraternitatea sa oferă adăpost pentru refugiații polonezi, inclusiv evrei. La 17 februarie 1941 a fost arestat de Gestapo și transferat la Auschwitz I, înmatriculat fiind cu nr. 16670.

În iunie 1941 un deţinut al blocului 14 a reuşit să evadeze. Pr. Kolbe fusese încredinţat acelui bloc de puţine zile. Pentru 3 ore toţi deţinuţii au fost ţinuţi în poziţie de drepţi. La ora 9 rândurile s-au despărţit pentru o cină mizerabilă, doar deţinuţii blocului 14 au fost obligaţi să nu se mişte în timp ce cina lor era vărsată într-un canal. În ziua următoare, deţinuţii blocului 14 rămân aliniaţi, nemişcaţi toată ziua pe câmp: priviţi, înjuraţi, înfometaţi sub soarele dogoritor de iulie, distruşi din cauza foamei, a căldurii, a imobilităţii, a aşteptării grele. Cine cădea era aruncat într-o grămadă de la marginea câmpului. Când ceilalţi  deţinuţi de la celelalte blocuri s-au întors de la muncă s-a trecut la decimare: pentru un prizonier fugit 10 erau condamnaţi la moarte prin înfometare. Unul dintre condamnaţi, gândindu-se la soţia şi la copiii săi a început să strige. La un moment dat s-a întâmplat un miracol: pr. Maximilian a ieşit din rând şi s-a oferit în schimbul acelui om pe care nici nu-l cunoştea.  "Vreau să mor în locul unuia dintre cei condamnați” desemnându-l tocmai pe cel care se lamenta. Șeful nazist a rămas consternat, după care l-a întrebat cine este. Maximilian a răspuns: preot catolic. După un moment de tăcere, eroica propnere este acceptată.

În ziua de 14 august i-a fost făcută o injecţie cu acid fenic în braţul stâng, pe care l-a întins de unul singur. Era ajunul unei sărbători mariane pe care Maximilian o iubea cel mai mult: Adormirea Maicii Domnului, când se cânta întotdeauna imnul popular care zice: Voi merge s-o văd într-o zi.

François Gajowniczek, tatăl care a fost salvat de Sfântul Maximilian va muri în 1995.

Sfântul Maximilian a fost beatificat pe 17 octombrie 1971 de către Papa Paul al VI-lea și canonizat în 10 octombrie 1982 ca martir, de către Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea.

Este unul dintre sfinții patroni ai electricienilor, radioamatorilor, jurnaliștilor, deținuților politici și dependenților de droguri a secolului al XX-lea."

Traducere: ACC

Sursa:lesalonbeige.blogs.com