Pentru Sora Bernardina, călugăriţă greco-catolică din Congregaţia Surorilor Maicii Domnului şi coordonatoare a Casei de tip familial „Maica Domnului”, din Cluj-Napoca, munca cu copiii nu este altceva decât bucurie, implicare, dăruire şi rugăciune.
„Munca poate deveni rugăciune. Dacă L-ai întâlnit pe Dumnezeu în rugăciunea ta de dimineaţă, această rugăciune poate fi prelungită în munca pe care o faci peste zi. Adică, îl putem vedea prin ochii credinţei pe Dumnezeu în cei de lângă noi – în cel pe care-l îngrijim, în cel pe care-l educăm, în cel pentru care ne nevoim”.
Nu întâmplător, primii copii pe care i-a îngrjit aici i-au spus „Mama Adina”. Şi „Mama Adina” a rămas pentru toţi cei care, mai apoi, au trecut prin această Casă a „Maicii Domnului”.
– Când şi în ce împrejurări aţi intrat în familia călugărească a Surorilor Maicii Domnului ?
– Am intrat în Congregaţia Surorilor Maicii Domnului, în noviciat, în toamna anului 1991, dar am fost în legătură cu surorile din 1989.
– Câţi ani aveaţi când v-aţi călugărit?
– 22 de ani, spre 23.
– Ce o determină pe o fată de nici 23 de ani să se călugărească?
– Dumnezeu este cel care a intervenit în drumul meu de credinţă şi de căutare. Aveam, la vârsta aceea, o relaţie de prietenie, dar care nu mă implinea. Doream ceva mai mult, căutam ceva mai mult, fără să ştiu să dau un nume acelei stări, acelei nelinişti, acelei căutări. Astăzi pot spune cu certitudine că era vorba de vocaţie, care este un mare dar a lui Dumnezeu.
Uneori mă întreb, şi m-am întrebat de multe ori în aceşti ani, cum ar fi fost viaţa mea dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit. Nu ştiu. Ştiu doar că Dumnezeu lucrează prin oameni într-un mod neaşteptat şi aşa a intervenit şi în viaţa mea. În acele momente de nelinişte, de căutare, am întâlnit o consăteană care alesese viaţa calugărească şi care cunoaştea surorile din congregaţia de care acum şi eu aparţin. De la ea am aflat prima dată despre surorile de la Sighet. Ea mi-a povestit prima dată despre ce fac acele călugăriţe care, în perioada aceea, îşi desfăşurau activitatea într-un apartament. Mi-am dorit să le cunosc pe acele femei care îşi dedicaseră viaţa Domnului, iar după ce le-am cunoscut, mi-am dorit să fiu ca ele. Aceasta a fost începutul, dar drumul a fost destul de greu. Părinţii mei nu au fost de acord, mai ales tata s-a împotrivit şi, de asemenea, surorile mele. A fost nevoie de aproape doi ani până când părinţii să fie de acord cu plecarea mea de acasă şi cu intrarea în mănăstire.
– Regretaţi acea perioadă de aşteptare ?
– Nu. Dimpotrivă, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că părinţii mei au fost reticenţi şi s-au opus. De ce spun asta? Pentru că, dându-mi seama că nu-i pot convinge singură, m-am rugat lui Dumnezeu să-i facă să-şi dea consimţământul. Fără consimţământul lor, de acasă nu puteam pleca. Aceasta este una din experienţele de început dragi mie: atunci am experimentat, cred, pentru prima dată, puterea rugăciunii, iar rezultatul acesteia mi-a dat certitudinea că este mâna lui Dumnezeu. În acel moment m-am simţit şi confirmată pe cale.
– Cum erau părinţii dvs, familia dvs?
– Eu provin dintr-o familie de oameni simpli de la ţară, o familie cu bune şi mai puţin bune, însă oameni cu frică de Dumnezeu, oameni care începeau ziua cerând binecuvântarea lui Dumnezeu şi o încheiau în acelaşi mod. Un rol important în alegerea mea de mai târziu l-a avut cu siguranţă educaţia religioasă şi umană primită în familie. Credinţa şi dragostea de muncă mi-au fost adânc sădite în suflet încă din copilărie.
– Când aţi venit la Cluj?
– La Cluj am venit în 1993, ca să-mi continuu studiile, deoarece la intrarea în mănăstire aveam numai 10 clase. La îndemnul superioarei generale de atunci, maica Sofia Mureşan, m-am încris la liceu. Am frecventat cursurile la seral, la Liceul „Gheorge Şincai”. După terminarea liceului am fost trimisă să lucrez la orfelinat, deoarece surorile care lucrau atunci cu copiii erau studente şi aveau nevoie de forţe noi ca să poată face faţă. În 1996 m-am înscris la Facultatea de Teologie Greco – Catolică, Secţia Teologie – Asistenţă Socială, iar din anul 2000, imediat după terminarea facultăţii, am preluat misiunea de coodonator al Casei de copii, misiune pe care o am şi în prezent.
– Viaţa călugărească presupune foarte multe renunţări. V-a părut, vă pare rău vreodată că aţi renunţat la… bucuriile lumeşti? Sau bucuria apropierii de Hristos este în măsură să suplinească sau să înlocuiască aceste bucurii ale lumii?
– Apropierea de Hristos este, într-adevăr, în măsură să creeze o bucurie mai mare decât oricare altă bucurie care se trăieşte în lume. Sigur, viaţa consacrată nu este o viaţă lipsită de griji, de responsabilităţi. A fi persoană consacrată înseamnă a fi un instrument în mâna lui Dumnezeu. Cum spunea un preot, într-o predică, „a fi consacrat înseamnă a fi pus deoparte pentru Dumnezeu”. Încercări şi ispite şi greutăţi au fost de tot felul, de-a lungul acestor ani. Dar, poate şi datorită acestei misiuni frumoase pe care o am, de a lucra cu copiii, se poate vorbi, în viaţa consacrată, de împlinire. Au fost atâtea momente frumoase, în care m-am simţit fericită, împlinită; am simţit că nu-mi lipseşte absolut nimic, am simţit cu adevărat bucuria de fiică a lui Dumnezeu. M-am simţit iubită de Dumnezeu şi această iubire am simţit, totodată, că o pot comunica mai departe, că o pot dărui celor mici, copiilor.
– Ce apară călugărul de ispite? Rugăciunea?
– Rugăciunea. Prin rugăciune ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Prin rugăciune îl cunoaştem pe Dumnezeu. În rugăciune ne putem găsi pacea, acolo ne putem găsi liniştea, acolo putem găsi întotdeauna puterea şi curajul de a depăşi ispitele. De fapt, rugăciunea este dialogul nostru permanent cu Dumnezeu.
– Când v-am solicitat acest interviu am făcut-o din dorinţa de a vorbi despre Casa de tip familial „Maica Domnului”, pe care o coordonaţi. Acum, că ne-am lămurit cine este „Sora Bernardina”, e vremea să vorbim şi despre „Mama Adina”, cum îmi spuneaţi, cândva, că vă numesc copiii plasaţi aici. Spuneaţi că aţi preluat coordonarea acestei Case din 2000…
– Casa o coordonez din anul 2000, dar lucrez cu copiii din 1993.
– Câţi copii v-au „trecut prin mână” în toţi aceşti ani?
– Prin Casa de tip familial au trecut, în aceşti ani, aproape 200 de copii. Din 1993, când s-a deschis Casa, şi până în 2005, aici au fost îngrijiţi copii de la 0 la 2 ani, iar din 2005, de când s-a schimbat legislaţia, avem în grijă copii de la 2 ani, la 10 ani.
– De unde provin copiii care ajung la Casa de tip familial „Maica Domnului”?
– Dacă până în anul 2010 am avut mai mulţi copii care au venit în Casa noastră prin transfer dintr-un alt centru, respectiv dintr-un centru de plasament de stat, după anul 2010 situaţia s-a schimbat, şi majoritatea copiilor pentru care s-a stabilit plasamentul în Casa noastră sunt copii care vin din familia naturală. Majoritatea sunt cazuri care au fost monitorizate de Direcţia Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, ani la rând, sau copii pentru care s-a stabilit plasamentul în regim de urgenţă, situaţia critică a familiei de provenienţă cerând acest lucru deoarece copiii se aflau într-o situaţie de risc. Plasamentul copiilor în Casa noastră se stabileşte de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Cluj.
– Câţi copii se află acum la Casa de tip familial „Maica Domnului” şi ce vârste au aceştia?
– Acum avem zece copii. Cel mai mic are 4 ani şi jumătate, cel mai mare are 10 ani. Potrivit Convenţiei de Colaborare pe care Casa noastră a încheiat-o cu Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Cluj, copiii pe care-i avem în plasament pot să rămână la noi până la vârsta de 8 ani, iar cei pentru care s-a încuviinţat deschiderea procedurii adopţiei interne pot rămâne până la vârsta de maxim 10 ani.
– Aţi avut, aveţi copii care au stat o perioadă foarte mare de timp în acest centru?
– Avem un copilaş care a venit la noi în urmă cu şapte ani şi care în curând va împlini 10 ani. A fost adus la noi la vârsta de 3 ani. Pentru el am ridicat limita de vârstă, deoarece am investit foarte mult în educaţia lui şi speram că într-o bună zi să se găsească o familie care să-l adopte.
– Cum de nu s-a găsit atât de multă vreme? E un copil cu probleme sau un copil cu deficienţe de vreun fel?
– Nicidecum. Este un copil cuminte, ascultător, cu un caracter bun şi cu potenţial de inteligenţă, dar… nu s-a găsit o familie, pentru el. Majoritatea familiilor care se încumetă să facă o adopţie se orientează spre copii de vârstă mică. Pentru el, am reuşit deschiderea procedurii de adopţie când avea deja 6 ani.
Ne-am rugat foarte mult pentru acest copil şi l-am încredinţat multora în rugăciune, pentru că este un copil iubit de toţi cei care l-au cunoscut – preoţi, persoane consacrate, persoane care ne-au vizitat. Noi avem încredere că rugăciunea noastră nu va rămâne neascultată.
– Care credeţi că este momentul cel mai greu pentru copii: cel în care vin la acest centru sau momentul în care pleacă?
– Cred că momentul cel mai greu pentru ei este momentul în care vin. Vin din medii diferite, unii chiar de lângă părinţii lor, şi le trebuie timp să se acomodeze cu noi, cu casa, cu noul lor statut. La început plâng, sunt speriaţi, se trezesc noaptea, nu ştiu unde se află, îşi strigă părinţii. Nu durează însă foarte mult această perioadă de acomodare. Noi suntem conştiente că dragostea şi afecţiunea sunt elemente foarte importante în educaţia copiilor şi încercăm să le fim aproape.
– Câte persoane se ocupă de copiii de la acest centru?
– Suntem trei surori implicate în această muncă cu copiii şi avem şi şapte persoane angajate. Una dintre surori este asistentă medicală, o altă soră se ocupă de partea administrativă. Avem şase îngrijitoare-educatoare, avem asistentă socială, bucătar, administrator.
– Ce fac copiii toată ziua? Cum le umpleţi timpul?
– Toţi copiii pe care îi avem acum în Casă sunt înscrişi în învăţământul şcolar şi preşcolar. Avem şase copii şcolari şi patru preşcolari. Îi ducem la şcoală cu microbuzul. La 7:15 pornesc de acasă, să poată ajunge toţi la timp, pentru că avem de mers cu ei în patru locuri diferite. Cinci copii se duc la Liceul Greco-Catolic „Inochentie Micu Klein” – o fetiţă de clasa a II-a, doi băieţi în clasa I şi două fetiţe în clasa pregătitoare -, după care microbuzul se întoarce acasă, duce un alt copilaş la Şcoala Gimnazială „Constantin Brâncuşi”, după aceea duce un copilaş la o grădiniţă, pe str. Albini, şi alţi trei, la o altă grădiniţă, pe str. Alverna. O parte dintre copii participă la programul after-school, îşi fac temele cu doamnele învăţătoare, iar pentru cei de clasa pregătitoare şi clasa I avem o educatoare care îi ajută să-şi facă temele, acasă.
– Copiii pe care îi aveţi în îngrijire bănuiesc că nu sunt doar catolici şi greco-catolici.
– Nicidecum. Sunt şi ortodocşi şi de alte confesiuni.
– Şi atunci, în ce spirit sunt educaţi aceşti copii?
– Noi suntem persoane consacrate şi încercăm să le dăm copiilor o educaţie creştină. La noi, copiii sunt obişnuiţi să se roage şi cred că nu greşesc spunând că rugăciunea este un patrimoniu comun tuturor religiilor. La şcoală, fiecare copil frecventează orele de religie în funcţie de confesiunea căreia îi aparţine.
– Lucraţi şi cu voluntari, pentru aceşti copii?
– Da, avem vreo 15 voluntari – liceeni, studenţi, profesori universitari, economişti, tineri care lucrează în domeniul IT – , despre care pot spune că sunt un mare dar de la Dumnezeu. O parte dintre aceşti voluntari, mai ales cei cu pregătire în domeniul pedagogic, desfăşoară activităţi cu caracter instructiv – educativ, îi ajută pe copii la teme sau fac cu ei exerciţii de aprofundare a cunoştinţelor predate în şcoală. O a doua categorie de voluntari sunt implicaţi în favorizarea activităţilor recreative şi de socializare, şi aici îi numesc mai cu seamă pe cei din domeniul IT. Aceştia îi scot pe copii în fiecare săptămână, pe rând, în oraş şi organizează periodic şi ieşiri de grup, cu maşina lor şi pe cheltuiala lor. Îi duc pe copii la cofetărie, la film, la teatru, la un mall, la bibliotecă, în parc, la muzeu, peste tot. Între aceşti voluntari – care ne susţin de peste şase ani – şi copii s-a format o relaţie foarte frumoasă de prietenie şi de ataşament.
– Cine vă asigură fondurile pentru funcţionarea Casei de tip familial „Maica Domnului”?
– Nu avem un sponsor permanent care să ne ajute. Dumnezeu însă lucrează prin oameni şi avem oameni cu suflet mare, care ne sunt alături de ani de zile. Dumnezeu găseşte oameni prin care să lucreze, iar noi vedem cu ochii credinţei lucrarea lui.
Din anul 2015 alocaţia de plasament s-a mărit considerabil, de la 89 de lei, cât era per copil, la 600 de lei. Acest ajutor de la stat este important pentru noi, dar este, totuşi, mic, în comparaţie cu cheltuielile pe care le avem pentru un copil, pe lună. Avem şapte persoane angajate cu carte de muncă, iar salariile trebuie plătite, indiferent că avem sau nu bani. Apoi, întreţinerea Casei este scumpă: gaz, curent, apă etc. De asemenea, încercăm să investim în copiii care au aptitudini şi înclinaţii artistice şi sportive, şi în acest sens i-am înscris la cursuri de gimnastică ritmică, flaut, vioară, dans, înot şi baschet, iar acestea, toate, sunt scumpe.
– Care este acum vârsta primilor copii care au trecut prin acest centru?
– Cred, 24 sau 25 de ani.
– Mai ţineţi legătura cu cei care au plecat?
– Cu unii, da. Sunt copii, sau acum tineri, care ne vizitează, unii chiar împreună cu părinţii care i-au adoptat sau, cei care s-au căsătorit, chiar cu copiii lor.
– Vă petreceţi aproape toată ziua în Casa de tip familial „Maica Domnului”, alături de copii şi împreună cu aceştia. Vă mai rămâne timp de rugăciune, sau rugăciunea este însăşi munca? Rugăciunea este tocmai timpul dăruit celor în nevoie?
– Munca poate deveni rugăciune. Dar pentru ca munca să poată deveni rugăciune, trebuie să-L întâlneşti pe Dumnezeu în rugăciune. Dacă L-ai întâlnit pe Dumnezeu în rugăciunea ta de dimineaţă, această rugăciune poate fi prelungită în munca pe care o faci peste zi. Adică, îl putem vedea prin ochii credinţei pe Dumnezeu în cei de lângă noi, în cel pe care-l îngrijim, în cel pe care-l educăm, în cel pentru care ne nevoim.
Carisma noastră este aceea de „a primi în credinţă misterul lui Hristos şi a-l dărui aproapelui după modelul Preasfintei Fecioare Maria”, adică în centrul vieţii noastre trebuie să fie relaţia cu Hristos şi slujirea aproapelui cu atitudinea maternă, umilă şi discretă pe care a avut-o mama noastră.
M. TRIPON
(Foto: M. Tripon)
Sursa:ziarulfaclia.ro
