Dies Domini - partea 7

CAPITOLUL III

DIES ECCLESIAE

Adunarea euharistică, inima duminicii

Prezenţa Celui Înviat

31. "Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,20). Biserica mai aude încă această făgăduinţă a lui Cristos şi în aceasta îşi află ea secretul rodniciei propriei vieţi şi izvorul speranţei. Duminica este ziua învierii; însă ea nu este doar amintirea unui eveniment trecut: este celebrarea prezenţei vii a Celui Înviat în mijlocul alor săi.

Pentru ca această prezenţă să fie vestită şi trăită cum se cuvine, nu este de ajuns ca ucenicii lui Cristos să se roage în mod individual şi să pomenească în mod interior, în taina inimilor lor, moartea şi învierea lui Cristos. Într-adevăr, cei care au primit harul botezului nu au fost mântuiţi doar cu titlu individual, ci ca mădulare ale Trupului mistic care fac parte din poporul lui Dumnezeu.^[38] Este deci important ca ei să se adune împreună pentru a exprima în mod plenar identitatea însăşi a Bisericii, acea ekklesía, adunare convocată de Domnul înviat, care şi-a dat viaţa "ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu care erau risipiţi" (In 11,52). Ei au devenit "una" în Cristos (cf. Gal 3,28) prin darul Duhului. Această unitate se manifestă în exterior când creştinii se adună laolaltă: atunci, ei devin deplin conştienţi că sunt poporul celor răscumpăraţi, alcătuit din "oameni din toate seminţiile şi limbile şi popoarele şi neamurile" (Ap 5,9), şi dau mărturie despre aceasta înaintea lumii. În adunarea ucenicilor lui Cristos, se prelungeşte peste timp imaginea primei comunităţi creştine pe care Luca a vrut să o descrie în mod exemplar în Faptele Apostolilor, scriind că primii botezaţi "stăruiau în învăţătura apostolilor, în împărtăşire frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni". (2,42).

Adunarea euharistică

32. Această realitate a vieţii Bisericii îşi găseşte în Euharistie nu doar o expresie de o intensitate deosebită, ci, într-un anume sens, chiar "izvorul" ei.^[39] Euharistia hrăneşte şi dă formă Bisericii: "Căci după cum este o singură pâine, un trup suntem şi noi, cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim din această singură pâine" (1 Cor 10,17). Datorită relaţiei vitale cu sacramentul Trupului şi Sângelui Domnului, misterul Bisericii este vestit, gustat şi trăit înainte de toate în Euharistie.^[40]

Dimensiunea eclezială lăuntrică a euharistiei se realizează de fiecare dată când este celebrată. Însă, cu cea mai puternică motivaţie se exprimă în ziua în care întreaga comunitate este convocată pentru a pomeni învierea Domnului. În mod semnificativ, Catehismul Bisericii Catolice învaţă că "celebrarea duminicală a zilei şi a Euharistiei Domnului se află în centrul vieţii Bisericii".^[41]

33. Tocmai în cadrul Liturghiei duminicale retrăiesc creştinii cu o intensitate aparte experienţa avută de apostolii adunaţi în seara de Paşti, când Cel Înviat li s-a arătat (cf. In 20,19). În acest nucleu de ucenici, pârgă a Bisericii, era prezent într-un fel poporul lui Dumnezeu din toate timpurile. Prin mărturia lor răsună pentru toate generaţiile de credincioşi salutul lui Cristos, preţios datorită darului mesianic al păcii dobândite prin sângele său şi dăruit odată cu Duhul: "Pace vouă!" În revenirea lui Cristos printre ei "după opt zile" (In 20,26), putem vedea prefigurarea obiceiului comunităţii creştine de a se aduna în fiecare a opta zi, în "ziua Domnului" sau duminica, pentru a-şi mărturisi credinţa în învierea lui şi pentru a primi roadele făgăduinţei exprimate în proclamarea: "Fericiţi cei care n-au văzut şi au crezut" (In 20,29). Această legătură strânsă dintre manifestarea Celui Înviat şi Euharistie este sugerată de Evanghelia după Luca, în relatarea despre cei doi ucenici de la Emaus, cărora Cristos li se alătură, călăuzindu-i în înţelegerea Cuvântului şi în cele din urmă rămânând la masă cu ei. Aceştia l-au recunoscut atunci când el "a luat pâinea, a binecuvântat, apoi a frânt şi le-a dat" (24,30). Gesturile pe care Isus le-a făcut, în această relatare, sunt aceleaşi ca la ultima cină, cu aluzie clară la "frângerea pâinii", expresie pe care prima generaţie de creştini a folosit-o pentru a desemna Euharistia.

Euharistia duminicală

34. Desigur, Euharistia duminicală nu are în sine un statut diferit de cea care este celebrată în orice altă zi, şi nici nu poate fi separată de ansamblul vieţii liturgice şi sacramentale. Prin natura ei, este o epifanie a Bisericii,^[42] al cărei moment de maximă semnificaţie este cel în care comunitatea diecezei se adună laolaltă pentru a se ruga împreună cu păstorul ei: "manifestarea principală a Bisericii este participarea deplină şi activă a întregului popor sfânt al lui Dumnezeu la aceleaşi celebrări liturgice, mai ales la aceeaşi Euharistie, la aceleaşi rugăciuni, la acelaşi altar la care prezidează Episcopul înconjurat de preoţi şi de ceilalţi slujitori ai altarului".^[43] Relaţia cu episcopul şi cu întreaga comunitate eclezială este înscrisă în fiecare celebrare euharistică, chiar dacă nu este prezidată de episcop şi oricare ar fi ziua din săptămână în care este celebrată. Expresia acestui fapt este menţionarea episcopului la rugăciunea euharistică.

Cu toate acestea, Euharistia duminicală, prin obligativitatea prezenţei comunităţii şi datorită solemnităţii aparte care o deosebeşte, tocmai pentru că este celebrată "în ziua în care Cristos a înviat din morţi şi ne-a făcut părtaşi la viaţa sa veşnică",^[44] subliniază cu mai multă putere dimensiunea ei eclezială, devenind într-un fel modelul celorlalte celebrări euharistice. Fiecare comunitate, reunindu-şi toţi membrii pentru "frângerea pâinii", devine conştientă de faptul de a fi un loc în care misterul Bisericii se realizează în mod concret. În celebrarea însăşi, comunitatea se deschide spre comuniunea cu Biserica universală,^[45] implorându-l pe Tatăl "să-şi amintească de Biserica lui răspândită pe întregul pământ" şi să o facă să crească în unitatea tuturor credincioşilor cu Papa şi cu păstorii diferitelor biserici pentru ca ea să ajungă la desăvârşirea iubirii.

Ziua Bisericii

35. În acest fel, dies Domini se revelează şi ca dies Ecclesiae. Se înţelege atunci de ce dimensiunea comunitară a celebrării duminicale trebuie să fie în mod special pusă în valoare pe plan pastoral. Am avut ocazia să reamintesc şi în alte împrejurări că, printre numeroasele activităţi ale unei parohii, "pentru comunitate, nici una din ele nu este atât de importantă şi nu are o contribuţie mai mare pentru formare decât celebrarea, duminica, a zilei Domnului şi a Euharistiei".^[46] În acest sens, Conciliul Vatican II a reamintit necesitatea de "a se depune eforturi pentru ca sensul comunitar al parohiei să fie afirmat cu tărie, mai ales în celebrarea comună a Liturghiei duminicale".^[47] În acelaşi sens sunt date şi orientările liturgice ulterioare care cer ca, duminica şi în sărbători, celebrările euharistice care au loc în mod normal în alte biserici sau capele să fie coordonate cu celebrarea de la biserica parohială, şi aceasta tocmai pentru "ca sensul comunitar al bisericii, hrănit şi exprimat în mod special prin celebrarea comunitară a liturghiei duminicale, să fie întreţinut atât în jurul episcopului, mai ales în catedrală, cât şi în adunările parohiale în care preotul ţine locul episcopului".^[48]

36. Adunarea duminicală este un loc privilegiat al unităţii: într-adevăr, aici se celebrează efectiv acel sacramentum unitatis ce caracterizează profund Biserica, popor adunat laolaltă "prin" şi "în" unitatea dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.^[49] Aici, familiile creştine trăiesc una dintre cele mai potrivite exprimări a identităţii lor şi a "slujirii" care le revine ca "biserici casnice", când părinţii iau parte împreună cu copiii lor la unica masă a Cuvîntului şi a Pâinii vieţii.^[50] Se cuvine să reamintim în legătură cu aceasta că părinţilor le revine în primul rând datoria de a-şi învăţa copiii să participe la liturghia duminicală, fiind ajutaţi şi de cateheţi, care trebuie să fie preocupaţi de formarea copiilor ce le sunt încredinţaţi, explicându-le motivele profunde care stau la baza caracterului de obligativitate al preceptului. Când împrejurările sunt propice, celebrarea liturghiilor pentru copii va contribui la această formare, potrivit diferitelor modalităţi prevăzute de normele liturgice.^[51]

La liturghiile duminicale din parohie, aceasta fiind privită sub aspectul ei de "comunitate euharistică",^[52] este normal să se regăsească grupurile, mişcările, asociaţiile, precum şi micile comunităţi religioase prezente în parohie. Aceasta le permite să experimenteze ceea ce au în comun în profunzime, dincolo de particularităţile căilor spirituale ce le caracterizează în mod legitim, în supunerea faţă de discernământul autorităţii bisericeşti.^[53] De aceea, duminica, ziua adunării, liturghiile grupurilor mici nu trebuie încurajate; nu este vorba doar de a evita ca adunările parohiale să fie lipsite de slujirea preoţilor, ci şi de a acţiona astfel încât viaţa şi unitatea comunităţii bisericeşti să fie în mod deplin păstrate şi susţinute.^[54] Revine discernământului inspirat al păstorilor Bisericilor particulare să autorizeze eventuale derogări bine precizate de la această directivă, cu considerarea cerinţelor specifice de formare şi de pastorală, ţinând cont de binele persoanelor sau al grupurilor şi, în mod deosebit, de roadele care ar putea rezulta pentru întreaga comunitate creştină.

Note

---

^[38] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia Dogmatică despre Biserică Lumen Gentium, nr. 9.

^[39] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea Dominicae Cenae (24 februarie 1980), nr. 4: AAS 72 (1980), p. 120; Enciclica Dominum et vivificantem (18 mai 1986), nn. 62-64.

^[40] Cf. ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Vicesimus quintus annus (4 decembrie 1988), n. 9: AAS 81 (1989), pp. 905-906.

^[41] N. 2177.

^[42] Cf. ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Vicesimus quintus annus (4 decembrie 1988), n. 9: AAS 81 (1989), pp. 905-906.

^[43]Conciliul Ecumenic Vatican II, Sacrosanctum Concilium, n. 41; cf. Decret Christus Dominus, n. 15.

^[44] Este embolismul, formulat în aceşti termeni sau în alţii analogi, din unele rugăciuni euharistice în diverse limbi. El subliniază în mod semnificativ caracterul "pascal" al duminicii.

^[45] Cf. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Scrisoare către episcopii Bisericii Catolice privind unele aspecte ale Bisericii înţeleasă ca loc de comuniune Communionis notio (28 mai 1992), nn. 11-14: AAS 85 (1993), pp. 844-847.

^[46] Discurs adresat celui de-al treilea grup de episcopi ai Statelor Unite ale Americii (17 martie 1998), n. 4: Osservatore Romano, 18 martie 1998, p. 4.

^[47] Constituţia despre Liturgie Sacrosanctum concilium, n. 42.

^[48] Sacra Congr. a Riturilor, Instrucţiuni privind cultul misterului euharistic Eucharisticum mysterium (25 mai 1967), n. 26: AAS 59 (1967), p. 555.

^[49] Cf. Sf. Ciprian, De orat. Dom., 23: PL 4, 553; Idem, De cath. Eccl. unitate, 7: CSEL 3¹, p. 215; Conc. Ecum. Vat. II, Lumen Gentium, n. 4; Sacrosanctum concilium, n. 26.

^[50] Cf. Ioan Paul al II-lea, Îndemn apostolic Familiaris consortio (22 noiembrie 1981), nn. 57; 61: AAS 74 (1982), pp. 151; 154.

^[51] Cf. S. Congr. a Riturilor, Directoriu pentru liturghiile copiilor (1 noiembrie 1973): AAS 66 (1974), pp. 30-46.

^[52] Cf. S. Congr. a Riturilor, Instrucţiuni privind cultul misterului euharistic Eucharisticum mysterium (25 mai 1967), n. 26: AAS 59 (1967), pp. 555-556; S. Congr. pentru Episcopi, Directoriu pentru slujirea pastorală a episcopilor Ecclesiae imago (22 februarie 1973), n. 86c: Enchiridion Vaticanum 4, n. 2071.

^[53] Cf. Ioan Paul al II-lea, Îndemn apost. post-sinodal Christifideles laici (30 decembrie 1988), n. 30: AAS 81 (1989), pp. 446-447.

^[54] Cf. S. Congr pentru Cultul Divin, Instrucţiuni privind liturghiile pentru grupurile particulare (15 mai 1969), n. 10: AAS 61 (1969), p. 810.

---

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.arcb.ro

Rapiditate şi rigoare în cauza de beatificare a lui Ioan Paul al II-lea

Colocviu cu cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor

De Nicola Gori

Acurateţe, scrupulozitate, profesionalitate: acestea sunt modalităţile prin care a fost îndeplinit itinerarul cauzei de beatificare a lui Ioan Paul al II-lea. Dacă pe de o parte, beatificarea lui vine în timp record, pe de altă parte nu s-au făcut concesii în procedurile prevăzute de normativa canonică. A fost vorba numai de o linie preferenţială - acordată de însuşi Benedict al XVI-lea - care a permis să se accelereze timpii. De fapt, între moartea lui Ioan Paul al II-lea şi celebrarea de beatificare de la 1 mai vor trece şase ani şi 29 de zile. Desigur, pentru poporul lui Dumnezeu sfinţenia Papei Wojtyla nu a fost pusă niciodată în discuţie. Şi tocmai faima de sfinţenie şi faima semnelor au fost cele care au însoţit şi susţinut întregul itinerar procesual. Este ceea ce explică în acest interviu dat ziarului nostru cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor.

Această cauză s-a încheiat aproape în timp record. Rapiditatea nu a fost în dauna rigorii şi acurateţei, nu atât procedurale, cât mai ales în posibila judecată a unui personaj complex?

Este adevărat că a fost foarte rapidă cauza, însă a avut două facilitări. Prima a fost faptul că Benedict al XVI-lea a acordat imediat dispensa de cei cinci ani de aşteptare stabiliţi. Deci cauza a început aproape imediat după moartea lui Ioan Paul al II-lea. A doua a fost un fel de linie preferenţială: având derogarea, cauza a fost fără o listă de aşteptare în faţă, motiv pentru care a putut să înainteze fără impedimentul altor proceduri aflate în desfăşurare. Acurateţea, care a fost maximă, s-a unit cu o mare atenţie, o mare profesionalitate din partea postulaturii în pregătirea aşa-numitei Positio cu privire la exercitarea eroică a virtuţilor şi cu privire la viaţă, şi în pregătirea şi a răspunsurilor la eventuale obiecţii. Toate acestea au fost îndeplinite cu mare scrupulozitate de către postulatură, motiv pentru care la 19 decembrie 2009 Papa a putut să semneze decretul despre virtuţile eroice. Apoi a început examinarea minunii, care fusese deja depozitată în congregaţie, chiar dacă nu se putea trece la examinarea ei fără a fi fost asigurat înainte decretul despre eroismul virtuţilor. Minunea a fost studiată cu mare atenţie, aş spune cu stare de nervozitate, şi pentru că asupra ei exista o mare presiune mediatică. Medicii, fie francezi, fie italieni, nu au grăbit în nici un fel timpii şi au supus totul la o aprofundare atentă. Am lăsat aceeaşi libertate consultării noastre medicale, pentru ca experţii să poate acţiona după conştiinţa lor şi după ştiinţa lor. La rândul său, postulatura a răspuns mereu cu promptitudine la solicitările noastre. Neavând în faţă alte cauze, am avut imediat acces fie la consultarea medicală, fie la cea a teologilor şi fie la consultarea obişnuită a episcopilor şi a cardinalilor. Rapiditatea cauzei nu a fost în dauna nici a acurateţei itinerarului procedural, nici a profesionalităţii în prezentarea personajului. De altfel, faima de sfinţenie era aşa de răspândită şi constatată încât misiunea noastră a fost uşurată.

Recunoaşterea minunii a avut loc în mod liniar sau a fost contrastată?

A avut loc în mod liniar, după etapele şi dinamica acestor proceduri. Asupra părerilor specialiştilor şi a oamenilor de ştiinţă din consultarea medicală Congregaţia nu intervine, ci le respectă în totalitate. După calea liberă a consultării medicale s-a trecut la examinarea consultanţilor teologi şi apoi, în sfârşit, la consultarea obişnuită a cardinalilor şi a episcopilor.

Care a fost minunea?

În mod specific e vorba de vindecarea de boala Parkinson a surorii franceze Marie Simon Pierre Normand, călugăriţă din Institut des petits soeurs des maternités catholiques. Boala i-a fost diagnosticată în anul 2001 de medicul curant şi apoi de alţi specialişti. Sora a primit îngrijirile respective, care desigur în loc să o vindece mai mult îi atenuau numai în parte durerile. La vestea morţii Papei Wojtyla, sora Marie şi surorile din institut au început să invoce mijlocirea lui pentru vindecare. La 2 iunie 2005, obosită şi oprimată de dureri, călugăriţa a manifestat superioarei intenţia de a fi scutită de munca profesională de infirmieră. Însăşi superioara a invitat-o să se încreadă în mijlocirea lui Ioan Paul al II-lea şi să se roage. Sora a petrecut o noapte liniştită. La trezire s-a simţit vindecată. Dispăruseră durerile şi nu simţea nici o înţepenire în articulaţii. Era ziua de 3 iunie 2005, solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus. Sora Marie a întrerupt imediat tratamentele şi a mers la medicul curant care a constatat vindecarea.

Călugăriţa vindecată miraculos era bolnavă de Parkinson, aceeaşi boală a lui Ioan Paul al II-lea. Ce lectură teologică putem da acestei coincidenţe?

Şi eu am observat corelaţia. Şi chiar sora a făcut asta. Atunci când a murit Ioan Paul al II-lea, sora Marie a fost foarte zdruncinată văzând că a murit chiar de boala pe care o avea ea. Şi s-a gândit că probabil Papa răposat ar fi putut să o ajute cunoscând gravitatea bolii.

În timpul procesului toţi martorii interpelaţi au fost unanimi în evidenţierea virtuţilor lui Karol Wojtyla sau au existat voci disonante?

Prin drept, prin practică şi chiar conform normativei noastre, postulatorul trebuie să interogheze fie martorii favorabili, fie martorii contrari. Din acest punct de vedere, postulatura a făcut o lucrare bună pentru a împrăştia toate umbrele. Aşa cum am spus în cuvântul meu la deschiderea lui Studium, munca postulatorilor este extrem de serioasă şi trebuie să fie făcută în manieră scrupuloasă, pentru că desfăşoară o formă deosebită de colaborare cu Papa în magisteriul său obişnuit.

Este pentru prima dată când un Pontif beatifică un predecesor al său în ultimele zece secole: ce semnificaţie are această circumstanţă?

Este o semnificaţie de continuitate, nu numai în magisteriu, ci şi în sfinţenia personală. De altfel, în aceste ultime două secole avem o serie de episcopi de Roma a căror sfinţenie a fost recunoscută, chiar dacă în grade diferite: Pius al X-lea, Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea, Ioan Paul I. Pontifi care au predat ştafeta nu numai a magisteriului şi a conducerii Bisericii, ci şi a exemplului în sfinţire.

Sensus fidelium al poporului lui Dumnezeu decretase deja sfinţenia lui Ioan Paul al II-lea. Itinerarul canonic al cauzei a resimţit această presiune?

Eu nu aş spune presiune: mai degrabă, însoţire. Sensus fidelium este ceea ce noi numim, în termen tehnic, faima de sfinţenie şi de semne, care este indispensabilă pentru o cauză. O procedură nu poate să fie dusă la capăt dacă nu există această însoţire din partea credincioşilor, faima de sfinţenie a figurii slujitorului lui Dumnezeu şi faima semnelor. Cu alte cuvinte, poporul recurge la slujitorul lui Dumnezeu pentru a avea haruri. Şi asta a existat. "Sfânt imediat" este un lucru bun, dar trebuie să fie "sfânt sigur", pentru că graba nu aduce roade bune.

Beatificarea lui Ioan Paul al II-lea pune capăt cercetării istorice asupra actelor şi asupra însemnătăţii pontificatului său?

Nu, deloc. Să ne gândim la Grigore al VII-lea, Pius al V-lea, Sixt al V-lea, Benedict al XIV-lea. Pontificatele lor sunt supuse la o continuă investigaţie şi revizuire istorică. Istoria nu este niciodată încheiată. Actele de conducere pot să fie mereu studiate, îmbogăţite cu alte interpretări. Teologii ţin cont de toate documentele, însă în cazul lui Ioan Paul al II-lea nu a fost găsit nimic problematic.

Ce se poate răspunde celor care ridică îndoieli cu privire la oportunitatea unei beatificări aşa de rapide a unui Pontif?

Nu e vorba de o beatificare rapidă. Itinerarul a respectat toate capcanele procesului, aşa cum sunt aplicate şi la celelalte cauze. Facilitările despre care vorbeam înainte au permis această accelerare a itinerarului. Cred că a fost oportun, pentru că valul de emoţie trezit înlăuntrul şi în afara Bisericii datorită morţii lui Ioan Paul al II-lea a revelat că lumea privea la acest Papă cu o simpatie şi o iubire extraordinare. Şi sunt convins că el merita acest sentiment.

Există deja o minune în studiu pentru canonizare?

Am recomandat de mai multe ori postulatorului ca pentru noua minune să nu fie aceeaşi supraexpunere mediatică ce a avut loc pentru minunea de beatificare. Este necesar ca totul să fie făcut cu circumspecţia şi calmul necesare. Numai la sfârşit, când constatarea a fost făcută, este oportun de vorbit despre ea. Trebuie evitat ca medicii şi experţii să îndure orice tip de condiţionare.

Care este exemplul deosebit de sfinţenie pe care Ioan Paul al II-lea l-a lăsat Bisericii şi societăţii contemporane?

În mod esenţial a lăsat două atitudini. Prima este o mare credinţă în prezenţa lui Dumnezeu în istorie, pentru că întruparea este eficace, învinge răul: harul prezenţei euharistice a Domnului depăşeşte toate barierele şi regimurile antiumane. Karol Wojtyla a trăit regimurile nazist şi comunist, şi a văzut implozia şi distrugerea amândurora. A doua atitudine este marele său spirit misionar. Călătoriile Papei erau activitate misionară adevărată şi proprie. Ajungea până la marginile pământului pentru a vesti Evanghelia lui Cristos. Îl consider un mare Pontif misionar. Şi Redemptoris missio este o enciclică extraordinară, încă actuală.

Aveţi o amintire personală despre Ioan Paul al II-lea?

Avea un mare simţ al prieteniei, al respectului. M-a ales ca secretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Am fost hirotonit episcop de el la 6 ianuarie 2003: eram doisprezece, ultimii care au primit de la Papa Wojtyla hirotonirea episcopală. Îl întâlneam în fiecare lună, ca secretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, solicitat de cardinalul de atunci Ratzinger, care era superiorul meu direct. Şi Ioan Paul al II-lea asculta îndelung, asculta mereu. L-am cunoscut înainte de numirea mea la dicaster, când participam la consultările teologilor despre anumite teme. Şi în aceste reuniuni lucrul care mă uimea cel mai mult era capacitatea lui de ascultare. Noi vorbeam, el asculta. Şi numai după aceea, când ne revedeam la prânz, făcea observaţiile sale. Era evidentă voinţa lui de a înţelege profund.

(După L'Osservatore romano, 16 ianuarie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20110147

lecturi: 197.

Biserica Ortodoxă propune măsuri pentru a reduce avorturile

19.01.2011, Moscova (Catholica) - În vederea unei reuniuni a Consiliului de Stat (un organism consultativ prezidat de preşedintele Dmitri Medvedev), Patriarhul de Moscova Kyrill a încredinţat luni, 17 ianuarie 2011, conducerii statului rus o serie de propuneri în temă de politică familiară. Aşa a prezentat Agence France-Presse, conform unui material Zenit apărut astăzi în traducere pe Ercis.ro. Obiectivul iniţiativei neobişnuite – de fapt este vorba de prima dată când Biserica Ortodoxă Rusă transmite un document oficial cu propuneri concrete autorităţilor – este în special să încadreze avortul şi să facă mai complexe procedurile administrative.

Patriarhia cere printre altele ca să nu mai fie acoperite de sistemul sanitar cheltuielile pentru avort (excepţie cazul în care viaţa femeii este în pericol), dar şi să fie obligatorie informarea femeilor despre toate consecinţele negative ale întreruperii de sarcină. Documentul Bisericii Ortodoxe sugerează şi crearea unui “centru de criză” în toate clinicile obstetrice. Deja în iunie anul trecut, BORu lansase un apel în favoarea unor norme mai severe pentru a reduce avorturile în ţară, care se confruntă cu o scădere îngrijorătoare a populaţiei. Cu acea ocazie, pr. Vsevolod Chaplin – o figură influentă apropiată de patriarhul Kyrill – a declarat că “în epoca sovietică ne-am obişnuit cu avortul şi să-l considerăm o parte inevitabilă din realitatea noastră legală şi nu există posibilitate de a ne întoarce înapoi”. “Dar astăzi vedem că este posibil să ne întoarcem înapoi chiar destul de mult”, a afirmat clericul, reafirmând necesitatea unei schimbări a legii despre avort. Conform protopopului, şi tinerii fără legături cu Biserica sau cu alte instituţii religioase vor să vadă o reducere a numărului de avorturi (Reuters, 1 iunie 2010).

Avortul în Rusia dăinuie de multă vreme. La numai trei ani după Revoluţia din 1917, Rusia a devenit în anul 1920 prima ţară din lume care a legalizat practica. Interzis din nou în anul 1936 de Stalin (cu excepţia câtorva situaţii), avortul a fost reintrodus în anul 1955, la circa doi ani după moartea lui. La mai puţin de zece ani după această dată, s-a înregistrat în anul 1964 nivelul cel mai ridicat în istoria Rusiei sau pe atunci Uniunea Sovietică: 5,6 milioane de avorturi. Numărul avorturilor a început să scadă în Rusia în ultimele decenii. Conform datelor Ministerului Sănătăţii, preluate de BBC (16 septembrie 2003), în anul 1990 au fost 3,92 milioane de avorturi, 2,57 milioane în anul 1995, 1,96 milioane în anul 2000 şi apoi 1,78 milioane în anul 2002. În pofida acestei scăderi, nivelul de avorturi a depăşit oricum în anul 2004 pe cel al naşterilor: 1,6 milioane de avorturi contra 1,5 milioane de naşteri (The Times, 24 septembrie 2005). Alături de alţi factori, cum ar fi destrămarea sistemului sanitar după prăbuşirea URSS-ului, consumul excesiv de băuturi alcoolice (în special votcă), numărul ridicat de avorturi este la originea unui dramatic declin demografic, început la jumătatea anilor ’90, adică aproape imediat după colapsul URSS-ului. În mai puţin de 20 de ani, populaţia rusă a scăzut de la aproape 149 de milioane în anul 1991 la 142 de milioane în anul 2010.

Efectul acestei prăbuşiri demografice este deja vizibilă în sistemul educativ. Conform datelor Ministerului Instruirii Publice prezentate tot de The Times, din anul 1999 numărul şcolarilor a coborât în fiecare an cu aproape un milion. În anul şcolar 2004-2005 existau în ţară 5.604 şcoli cu numai zece elevi. Fără o schimbare drastică a direcţiei, tendinţa spre scădere va continua şi ar putea duce, conform proiecţiilor Naţiunilor Unite, numărul de locuitori din Rusia la 116 milioane în anul 2050 (World Population Prospects: the 2008 Revision Population Database) sau chiar la 100 de milioane. Avortul, devenit de acum o metodă contraceptivă, contribuie şi la infertilitatea crescândă. Vorbind la o conferinţă internaţională, Marina Tarasova, vice-conducător al Institutului de Cercetare pentru Ginecologie şi Obstetrică din Sankt Petersburg, a făcut publice în septembrie 2008 nişte cifre alarmante: în fiecare an de la 200.000 la 250.000 de femei rusoaice pierd fertilitatea mai ales datorită complicaţiilor intervenţiei abortive şi perechile nefertile sunt de peste 5,5 milioane. “În cursul ultimilor cinci ani, infertilitatea feminină a crescut cu 14% în Rusia şi peste 1,5 milioane de rusoaice trebuie să recurgă la o tehnologie medicală avansată pentru rămâne însărcinate”, aşa a spus Tarasova (The St. Petersburgs Times, 30 septembrie 2008).

Pentru a face faţă la ceea ce în aprilie 2005 a definit “o criză naţională”, preşedintele rus de atunci Vladimir Putin a lansat în anul 2007 un program de susţinere pentru a stimula natalitatea. Cu un anumit succes: în anul 2008 au fost înregistrate de fapt 1,714 milioane de naşteri faţă de 1,234 milioane de avorturi. Şi pentru prima dată din anul 1995, Rusia a cunoscut în anul 2009 o creştere – chiar dacă minimă, aproape “simbolică” – a populaţiei sale, cu circa 20.000 de locuitori, efect şi al creşterii numărului de naşteri: + 2,8% faţă de anul precedent (BBC, 19 ianuarie 2010). Însă problema de fond rămâne: nivelul foarte ridicat de avorturi. În anul 2008, erau înregistrate încă în Rusia 72 de avorturi la fiecare 100 de naşteri. Aici intenţionează să intervină BORu, a cărei influenţă este în creştere continuă. Din anul 1993 este activ în centrul capitalei Moscova biroul de consultanţă pro vita “Zhizn” (Viaţa), gestionat de un preot ortodox, Maksim Obukhov. “Avortul în această ţară făcea parte din moda normală şi erau multe femei care au avut cinci sau şase avorturi fără nici o ezitare”, a declarat Obukhov în urmă cu peste zece ani (The New York Times, 29 martie 1999).

Sursa: http://www.catholica.ro/2011/01/19/biserica-ortodoxa-propune-masuri-pentru-a-reduce-avorturile/

Atlas de mitocănie urbană!

Vezi noul atlas al lumii?!?

http://www.radioguerrilla.ro/antimitocanie/index.php

Interesant...

Papa Ioan Paul al II-lea, un sfânt al inimilor, ce își îngăduie să fie doar fericit, pentru o vreme! De Ramona Băluțescu

O veste a înconjurat toată lumea vineri, 14 ianuarie: s-a hotărât, Papa Ioan Paul al II-lea va fi beatificat în data de 1 mai 2011. Un text apărut imediat pe o reţea de socializare arăta: ”Dacă asta e calea pentru ca faptele unui om bun să rămână ca exemple pentru viitorime, sau pentru a i se mulțumi pentru ce a făcut pentru noi toți, atunci ura! din toată inima pentru beatificarea lui JPII! Ne vedem in Roma în 1 mai!” Ce înseamnă această beatificare pentru lume și pentru noi, românii, vom vedea mai jos, cu ajutorul unor preluări de pe portalul catholica.ro și prin contribuția câtorva ierarhi catolici din România.

În aceeași zi în care a fost anunțată așteptata dată a beatificării unui a dintre cei mai iubiți lideri religioși ai ultimului secol, Papa Ioan Paul al II-lea, milioane de mesaje au înroșit firele, concrete sau nu, ale comunicării mondiale. La textul citat mai sus a existat un răspuns: ”Mă așteptam ca lucrurile să evolueze rapid în privința beatificării. A fost și este un om iubit de o lume întreagă, indiferent de confesiune și chiar religie.” Mai mult, a fost și este un om iubit de o lume întreagă, indiferent de credința sau necredință. A fost și este un om iubit de oameni de orice fel. Și probabil și marțienii l-ar fi iubit.

În mai 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat România. Prezența lui aici a reușit să facă ceea ce un deceniu de ecumenism mimat sau neluat în seamă cu adevărat nu reușise: să îi încurajeze pe oameni să spună, să strige ceea ce, altfel, ar fi păstrat pentru ei, ca pe un vis frumos: ”Unitate, unitate!” Tot la început de mai, în 2011, de data aceasta, Biserica Catolică îl va beatifica pe cel mai iubit reprezentant al ei de la ora actuală. Va fi o sărbătoare a întregii lumi.

Fiecare dintre ierarhii cu care am discutat despre această beatificare a amintit, fără să știe de declarațiile anterioare, acel strigăt de la moartea papei: ”Santo subito!” Oamenii doreau să-l știe sfânt pe Papa Ioan Paul al II-lea, sfânt cât mai repede, ca să își ducă mai departe opera plină de lumină de până atunci. Dar Vaticanul își are normele și regulile sale și iată că,deși nu ”subito”, și nu ”sfânt”, dar totuși repede, papa inimilor noastre ajunge fericit.

Prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor despre apropiata beatificare

Papa Ioan Paul al II-lea, primul şi singurul Papă din istorie care a vizitat România, i-a sărutat pământul şi i-a vorbit limba, a celebrat Liturghia în Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti şi în Parcul Izvor din capitală, va fi beatificat pe 1 mai 2011.

Data a fost anunţată oficial vineri dimineaţă, 14 ianuarie, odată cu semnarea de către Papa Benedict al XVI-lea a decretului de beatificare, în care figurează şi numele altor candidaţi la cinstea altarelor, între care profesorul Giuseppe Toniolo – fondator al Săptămânii sociale a catolicilor italieni – şi cinci călugăriţe bosniace ucise din ură faţă de credinţă. Desigur, ştirea care face acum înconjurul lumii se referă la figura Papei Karol Woityla, decedat pe 2 aprilie 2005 şi ajuns în faza beatificării după recunoaşterea unui miracol întâmplat puţin după moartea sa, privitor la o călugăriţă franceză.

Prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, Cardinalul Angelo Amato, a vorbit pentru Radio Vatican despre miracolul atribuit Papei Ioan Paul al II-lea şi despre modul în care a decurs procesul de beatificare: “Spun imediat că această cauză a beneficiat de două facilitări. Prima priveşte exonerarea pontificală de la aşteptarea a cinci ani pentru începutul său, iar a doua este plasarea pe o bandă preferenţială, fără să fie pusă pe lista de aşteptare. Însă în ceea ce priveşte rigoarea şi precizia procedurală nu s-au făcut derogări.

Cauza a fost tratată ca şi celelalte, urmând toate etapele prevăzute de legislaţia Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor. Mai mult, dacă pot manifesta o primă constatare a mea, tocmai pentru a onora în mod demn amintirea acestui mare Pontif, cauza a fost supusă unui scrutin deosebit de minuţios, pentru a înlătura orice dubiu şi depăşi orice dificultate”.

Legat de miracol, Cardinalul a precizat: “Este vorba de vindecarea de boala Parkinson a călugăriţei franceze Marie Simon Pierre. Boala a fost diagnosticată în 2001 de medicul curant şi de alţi specialişti. Sora a primit tratamentele prescrise, care, evident, în loc să o vindece, îi atenuau parţial durerile. La ştirea dispariţiei Papei Woityla, afectat de aceeaşi boală, sora Marie şi celelalte surori au început să se roage şi să ceară de la Pontiful defunct vindecarea.

Pe 2 iunie 2005, obosită şi consumată de dureri, călugăriţa i-a manifestat superioarei intenţia de a fi exonerată de munca profesională. Dar superioara o invită să se încreadă în mijlocirea Papei Ioan Paul al II-lea. Retrăgându-se, sora a petrecut o noapte liniştită. La trezire s-a simţit vindecată. Au dispărut durerile şi nu a mai simţit nici anchilozare a articulaţiilor. Era pe 3 iunie 2005, în sărbătoarea Preasfintei Inimi a lui Isus. A întrerupt imediat tratamentul şi a mers la medicul curant, care nu a putut decât să îi constate vindecarea”.

(de pe Catholica.ro)

Beatificarea: semn al profunzimii credinţei şi invitaţie la o viaţă pe deplin creştină

Proclamarea unui sfânt sau a unui fericit din partea Bisericii este rodul unirii diferitelor aspecte referitoare la o persoană specifică. În primul rând, este un act care afirmă ceva important în viaţa Bisericii însăşi. Este legat de un “cult”, de exemplu faţă de amintirea persoanei, de recunoaşterea sa deplină în conştiinţa comunităţii ecleziale, a ţării, a Bisericii universale în diferite ţări, continente şi culturi.

Un alt aspect este conştiinţa faptului că “prezentarea pe altare” va fi un semn important al profunzimii credinţei, al răspândirii credinţei în parcursul de viaţă al acelei persoane, şi că acest semn va deveni o invitaţie, un stimulent pentru noi toţi la viaţă creştină tot mai deplină şi profundă. În sfârşit, condiţia sine qua non este sfinţenia vieţii persoanei, verificată în timpul procedurilor canonice precise şi formale. Toate acestea furnizează materialul pentru decizia Succesorului lui Petru, a Papei, în vederea proclamării unui fericit sau a unui sfânt, a cultului în contextul comunităţii ecleziale şi a liturgiei sale.

Pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea a fost un semn clar şi elocvent, nu numai pentru catolici, ci şi pentru opinia publică mondială, pentru oameni de orice culoare şi crez. Reacţia lumii la stilul lui de viaţă, la dezvoltarea misiunii sale apostolice, la modul în care a suportat suferinţele sale, la decizia de a duce înainte ministeriul său petrin până la sfârşit aşa cum voia Providenţa divină şi în sfârşit reacţia la moartea lui, popularitatea aclamaţiei “Sfânt imediat!” pe care cineva a propus-o în ziua înmormântării lui: toate acestea au baze solide în experienţa de a fi întâlnit persoana care era Papa.

Credincioşii au simţit, au experimentat că era “un om al lui Dumnezeu”, care vedea într-adevăr paşii concreţi şi mecanismele lumii contemporane “în Dumnezeu”, în perspectiva divină, cu ochii unui mistic care priveşte numai la Dumnezeu. Era în mod clar un om al rugăciunii, până acolo încât din dinamismul unirii lui personale cu Dumnezeu, din ascultarea constantă a ceea ce Dumnezeu vrea să spună într-o situaţie concretă a derivat toată “activitatea Papei Ioan Paul al II-lea”.

Cine era mai aproape de el a putut să vadă că înainte de a-i întâlnii pe oaspeţii săi, şefi de stat, înalţi reprezentanţi ai Bisericii sau simpli cetăţeni, Papa Ioan Paul al II-lea se reculegea în rugăciune după intenţiile oaspeţilor şi a întâlnirii care urma să aibă loc.

Rămăşiţele pământeşti ale Papei Ioan Paul al II-lea vor fi mutate din grota de sub Bazilica San Pietro într-o capelă din Bazilică, informează publicaţia semi-oficială a Vaticanului, L’Osservatore Romano. “Transportarea sicriului se va face fără exhumare, deci trupul Papei (Ioan Paul al II-lea) nu va fi expus.” Locul unde va fi aşezat trupul defunctului Pontif va fi marcat “cu o placă simplă de marmură gravată cu textul Beatus Ioannes Paulus II” (Fericitul Ioan Paul al II-lea).

Conform aceleiaşi publicaţii, va fi folosită Capela Sf. Sebastian, care se află între Capela Pieta şi Capela Preasfântului Sacrament, pe partea dreaptă cum se intră în Bazilica San Pietro. În această capelă se află rămăşiţele pământeşti ale Fericitului Papă Inocenţiu al XI-lea (1676-1689; beatificat în 1956), iar numele vine de la principala figură prezentată în mozaicul de deasupra altarului, lucrare realizată de Pier Paolo Cristofari. Statuile Papilor Pius al XI-lea şi Pius al XII-lea se află în stânga, respectiv dreapta altarului.

Papa Ioan Paul al II-lea va fi beatificat în Duminica Milostivirii Divine, care cade anul acesta la 1 mai, la şase ani după ce a murit la 2 aprilie 2005, în preziua acestei sărbători.

“Viaţa şi pontificatul său au fost caracterizate de pasiunea de a face cunoscute lumii consolarea şi măreţia milostivirii lui Dumnezeu. De aceasta are lumea nevoie. De aceea vom avea bucuria celebrării beatificării solemne în ziua pe care el însuşi a ales-o pentru ca Biserica să îşi fixeze privirea asupra Divinei Milostiviri”, a declarat pr. Federico Lombardi la cea mai recentă emisiune “Octava Dies” de la televiziunea vaticană.

(de pe Catholica.ro)

Ierarhi catolici români, despre beatificare

Și în România vestea alegerii datei de 1 mai ca și dată a beatificării a fost primită cu interes și emoție.Mai ales că Papa Ioan Paul al II-lea a fost un apropiat al românilor, catolici sau ne-catolici, credincioși sau ne-credincioși, întărind legătura noastră cu el și prin vizita sa din mai 1999.

Dar nu doar faptul că Papa a vizitat România l-a apropiat de cei de aici, multe persoane din lumea catolică, mai ales din seminariile de teologie catolică obișnuind să facă vizite la Roma pentru a îl asculta în cadrul audeințelor papale sau chiar pentru a îl întâlni. O amintire pregnantă a tinerilor studenți de atunci este că papa își îngăduia timpul de a da mâna cu fiecare, în cadrul vizitelor grupurilor organizate.

„Cu deosebită bucurie am aflat că Papa Ioan Paul al II-lea va fi beatificat la 1 mai, în Duminica Milostivirii Divine. Observăm astfel cum se conturează tot mai precis un răspuns din partea autorităţilor Bisericii noastre catolice la acea dorinţă a poporului lui Dumnezeu care, în ziua funeraliilor celebrate în Piaţa Sf. Petru,a cerut ca Ioan Paul al II-lea să fie imediat declarat sfânt.

Parcă acum văd pancarta pe care era scris: “SANTO SUBITO”! Sigur, au trecut de atunci câţiva ani până acum; la 19 decembrie 2009 actualul Papă Benedict al XVI-lea a autorizat semnarea Decretului privind eroicitatea virtuţilor lui Ioan Paul al II-lea, la 14 ianuarie 2011 s-a promulgat Decretul referitor la minunea atribuită mijlocirii aceluiaşi Papă (vindecarea unei călugăriţe de Parkinson), iar acum aşteptăm 1 mai 2011. Va fi o sărbătoare a întregii lumi.

Toţi ştim bine că a fost un sfânt şi ne bucurăm că şi România, Bucureştiul i-a primit vizita şi binecuvântarea în mai 1999. Ne bucurăm că avem un mare mijlocitor în Ceruri!”

Ioan Robu, arhiepiscop de București

„Am fost foarte atașat de acest papă – soarele nostru, după profețiile lui Malachia – legat de aceasta eu am urmărit profețiile, știam mai de dinainte cum va fi următorul papă, și am văzut prima lui vizită în Polonia, în prima țară ex-Sovietică, apoi revoluțiile. În timpul lui a fost și prăbușirea regimului ateu comunist… Vizita lui în România a fost un miracol extraordinar!

În 1991 l-am contactat prima dată cu ocazia investiturii de cardinal a lui Alexandru Todea, și l-am contactat direct. În ani a fost că l-am întâlnit și de patru-cinci ori pe an, activând în comisia unde a fost cardinalul Kasper, pentru promovarea unității între creștini. În 1994 m-a numit episcop coadjutor la Lugoj. Apoi au fost foarte multe vizite ad limina când stătea personal de vorbă cu fiecare dintre noi.

Era un om al timpurilor. Am servit de cinci-șase ori cu dânsul masa, l-am auzit vorbind nu oficial ci liber, ca om… Am fost și la înmormântarea lui și de fiecare dată când merg la Roma mergem acolo, la mormântul lui, anul trecut de două ori am cerebrat liturghia la mormântul Sfântului Petru, la câțiva metri de al lui. Este un prestigiu că Biserica recunoaște sfințenia și calitățile acestea speciale de care a dat dovadă, în rândul poporului e bucurie ca i s-au recunoscut – deși el e în lumea cerurilor de când a închis ochii.

Chiar la înmormântarea sa se striga ”Santo subito”. Noi, cunoscându-l, putem apela la el și să-i aducem cultul. Putem să-l punem în fața unui altar unde să patroneze, el, ca fericit, poate să patroneze biserici. Chiar și la noi,ăn Banat – la Roma am văzut o biserică închinată Papei Ioan XXIII – și el e tot fericit.”

Alexandru Mesian, episcop de Lugoj

„Papa Ioan Paul al II-lea a avut o faimă de sfințenie încă din timpul vieții. La moarte s-a strigat ”Santo subito” iar ce se întâmplă acum e oarecum o normalitate – mulțumim lui Dumnezeu pentru acest lucru. Papa a fost foarte apropiat de România și de Biserica Română Unită cu Roma la fel. Dânsul e cel care a susținut apariția Bibliei de la Blaj. În anul 2000 am ținut o liturghie împreună, au fost toți episcopii români – se sărbătoreau 300 de ani de unirea cu Roma – și a fost bazilica San Pietro plină de români.

Acum Papa Ioan Paulal II-lea se roagă și pentru noi. Dacă cineva vrea să construiască o biserică,și la noi, poate să-I dea hramul său. O amintire e când la o întâlnire cu românii, la Roma, în 1991, m-a rugat să-i citesc în română ce urma să spună, să audă cum se pronunță – și m-a prins de umar cu un gest foarte patern și apropiat”.

Virgil Bercea, episcop de Oradea

”Beatificarea pe 1 mai este o veste deosebit de bună. Mă bucur, pentru că am putut să o primesc tocmai la Roma. Și tocmai în aceste zile m-am rugat la mormântul Papei Ioan Paul al II-lea și am putut vedea chiar și în pregătire “noul mormânt”. Era de așteptat, deoarece credincioșii și lumea în general au recunoscut în persoana lui un om deosebit, carismatic, trimis de Dumnezeu. Prin anunțarea beatificării se confirmă de fapt ceea ce deja în urmă cu 6 ani s-a pronunțat în Piața Sf. Petru. (N.n: ”Santo subito!”)

Mă bucur pentru acest pas, care s-a făcut după îndeplinirea demersurilor prevăzute și care vine să împlinească dorința atâtor oameni. Eu cred într-adevăr, că Ioan Paul al II-lea a fost un om al lui Dumnezeu și că locul lui este între cei sfinți. Beatificarea confirmă de fapt această credință a multora. Și mai cred, că ne ajută în continuare.”

Bocskei Laszlo, episcop de Oradea

Beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea va avea loc în data de 1 mai. El tot sfânt rămâne pentru toată lumea, chiar dacă într-o formă ”mai laică” iar popasul pe care-l face, acum, până la a fi declarat sfânt e doar o formă de modestie îngăduitoare, o răsuflare și o tragere de suflet înaintea unor fapte și mai mari.

Sursa: http://www.oradeapress.ro/2011/01/papa-ioan-paul-al-ii-lea-un-sfant-al-inimilor-ce-i%C8%99i-ingaduie-sa-fie-doar-fericit-pentru-o-vreme/

Fenomene incredibile din natura

În timpul verii, lacul de langa Osoyoos (British Columbia) seaca si scoate la iveala formatiuni care au devenit loc de pelerinaj pentru turisti curiosi din intreaga lume, dar si pentru cercetatori care s-au incumetat sa desluseasca misterul fundului care abunda in culori, minerale si forme geometrice.

"Lacul patat" este de o frumusete rara, iar fenomenul prin care el ajunge in forma din imagine este unic. Exista concentratii foarte mari de sulfat de magneziu, de sodiu si de calciu, fiecare precipitand diferit cand apa se evapora.

Cine muta pietrele in Valea Mortii? Iata un mister care inca ii fascineaza pe oameni, chiar daca cea mai plauzibila explicatie a fost data de cercetatori: vantul. Exista pietre si de o suta de kilograme care calatoresc prin desertul arid cu o lungime de 120 de kilometri, asezat in California.

Ele inainteaza usor, uneori schimbandu-si directia la 90 de grade, lasand urme vizibile in spate. Oamenii de stiinta sustin ca deplasarea se face numai dupa ploaie, cand namolul este moale si permite o inaintare de cativa milimetri. Totusi, nu putini sunt aceia care pun totul in carca paranormalului, spunand ca forte inexplicabile actioneaza asupra pietrelor...

In 1839, Charles Darwin calatorea prin Argentina, croindu-si drum printre "los penitentes", formatiuni de gheata aflate in Anzi, la peste 4.000 de metri altitudine. Acestea au aspectul unor lame de cutit, unele inalte si de cinci metri.

Se formeaza prin trecerea directa a vaporilor de apa din ceata in stare solida (sublimare) dar si datorita vanturilor puternice care modeleaza campuri albe. Liboutry a intrat in detaliu, explicand fenomenul si prin puterea de refractie a suprafetelor, care cresc punctul de ceata, aflat initial la sub zero grade. Betterton a descris si o formula matematica pentru los penitentes; fenomenul ramane inca un mister, chiar daca a fost destul de studiat.

Un fenomen care ne-a fascinat inca din copilarie este aurora boreala. Oamenii care locuiesc spre poli le numesc "dansuri ale spiritelor". Aurorele se vad mai bine noaptea, ele putand si monocrome sau policrome. Termenul provine de la Aurora, zeita romana a zorilor si Boreas, vantul de nord al grecilor.

Fenomenul se produce prin ionizarea oxigenului (da culoarea verde sau rosu inchis) si azotului (da culoarea albastru sau rosu) in ionosfera, la aproximativ 80 de kilometri altitudine. Aurorele boreale reprezinta un adevarat spectacol ceresc, ele atragand anual zeci de mii de turismi spre cercurile polare, acolo unde se observa cel mai bine.

Tornadele reprezinta fenomene relativ des intalnite in America. Uneori, ele se pot forma in ocean, absorbind apa in vortex si devenind "trompe de apa". Putini stiu insa ca si in cazul incendiilor pot aparea astfel de fenomene spectaculoase si deloc prietenoase.

Un caz celebru este cutremurul din 1923 din Japonia, atunci cand cartierul Hifukusho-Ato a luat foc. Din cauza diferentelor uriase de temperatura, s-a format o tornada care a inceput sa "soarba" flacarile, distrugand totul in calea ei. Au murit atunci aproximativ 40.000 de oameni, in numai cateva minute...

Apar ca niste diverticuli la baza norilor si creaza un fenomen impresionant. Aveti in imagine norii mammatus, numiti si "norii san". Ei apar prin modificari in stratul inferior al unor nori care intalnesc conditii meteo speciale, cu temperaturi precise in interiorul norilor, respectiv sub acestia.

Au fost lansate numeroase teorii, insa niciuna nu a clarificat fenomenul. Multi au spus ca norii respecta undele de gravitatie ale Pamantului. Exista zece ipoteze, insa niciuna completa. Se pare ca natura nu se lasa usor descoperita, lucru care nu poate decat sa ne incante. Misterele sunt mai frumoase atunci cand sunt lasate in pace...

Sursa: http://descopera-alex.blogspot.com/2010/08/fenomene-incredibile-din-natura.html