APOSTOLICAM ACTUOSITATEM IV

Capitolul IV: DIVERSELE FORME DE APOSTOLAT

15 - Laicii îşi pot exercita activitatea apostolică fie individual, fie grupaţi în diferite comunităţi sau asociaţii.

16 - (Importanţa apostolatului individual şi multiplele lui forme)
Apostolatul pe care fiecare trebuie să-l desfăşoare personal şi care izvorăşte cu îmbelşugare dintr-o viaţă cu adevărat creştină (cf. In 4, 14) este principiul şi condiţia oricărui apostolat al laicilor, fie şi colectiv, şi el nu poate fi înlocuit cu nimic.
La acest fel de apostolat, care este totdeauna şi pretutindeni rodnic, dar în anumite împrejurări este unicul adecvat şi posibil, sunt chemaţi şi obligaţi toţi laicii, de orice condiţie, chiar dacă sunt lipsiţi de ocazia sau de posibilitatea de a colabora în asociaţii.
Sunt multe formele de apostolat prin care laicii edifică Biserica, sfinţesc lumea şi o însufleţesc în Cristos.
O formă deosebită de apostolat individual şi semn foarte adecvat vremurilor noastre este mărturia întregii vieţi a laicilor, izvorâtă din credinţă, speranţă şi iubire, care Îl arată pe Cristos trăind în credincioşii Săi. Prin apostolatul cuvântului, absolut necesar în anumite împrejurări, laicii Îl vestesc pe Cristos, Îi explică învăţătura şi o răspândesc, după condiţia şi priceperea fiecăruia, şi o mărturisesc cu fidelitate.
De asemenea, colaborând ca cetăţeni ai lumii acesteia la tot ce priveşte construirea şi administrarea sferei lucrurilor pământeşti, laicii trebuie să caute, în lumina credinţei, motive mai înalte de a acţiona în viaţa familială, profesională, culturală şi socială şi, când se iveşte ocazia, să le dezvăluie şi altora, conştienţi că în acest fel ei devin colaboratorii lui Dumnezeu Creatorul, Răscumpărătorul şi Sfinţitorul şi Îi aduc laudă.
În sfârşit, laicii să-şi însufleţească viaţa prin caritate şi, după posibilităţi, să exprime caritatea prin fapte.
Să-şi aducă aminte toţi că prin cultul public şi prin rugăciunea personală, prin pocăinţă şi prin acceptarea liberă a trudei şi a greutăţilor vieţii prin care devin asemenea lui Cristos care suferă (cf. 2 Cor 4, 10; Col 1, 24), ei pot ajunge la toţi oamenii şi pot contribui la mântuirea întregii lumi.

17 - (Apostolatul individual în împrejurări deosebite)
Apostolatul individual este deosebit de necesar şi urgent în regiunile în care libertatea Bisericii este grav afectată. În aceste împrejurări foarte grele, laicii, ţinând pe cât le stă în putinţă, locul preoţilor şi riscându-şi propria libertate şi, uneori, viaţa, îi învaţă pe cei din jurul lor doctrina creştină, îi educă la viaţa de credinţă şi la mentalitatea catolică, îi îndeamnă să primească des sacramentele şi să cultive evlavia, mai ales faţă de Euharistie. Conciliul, mulţumind din adâncul inimii lui Dumnezeu, care, şi în timpurile noastre, nu încetează să ridice, în mijlocul prigonirilor, laici cu o tărie eroică, îi îmbrăţişează pe aceştia cu afecţiune părintească şi cu recunoştinţă.
Apostolatul individual îşi află un câmp vast în regiunile în care catolicii sunt puţini şi dispersaţi. Acolo laicii care exercită numai apostolatul individual, fie din cauzele amintite, fie din motive speciale izvorâte chiar şi din activitatea profesională, se pot totuşi aduna cu folos, în grupuri mici, fără vreo formă mai strictă de constituire sau organizare, dar astfel încât semnul comunităţii Bisericii să fie necontenit vizibil pentru ceilalţi ca o mărturie autentică a iubirii. În acest fel, prin prietenie şi schimb de experienţă, ajutându-se reciproc pe plan spiritual, se întăresc pentru a depăşi inconvenientele unei vieţi şi activităţi prea izolate şi pentru a produce roade mai bogate de apostolat.

18 - (Importanţa apostolatului organizat)
Creştinii sunt chemaţi, fiecare în parte, să exercite apostolatul în diversele lor condiţii de viaţă; totuşi ei să nu uite că omul este, prin firea lui, social şi că I-a plăcut lui Dumnezeu ca pe cei ce cred în Cristos să-i adune în Poporul lui Dumnezeu (cf. 1 Pt 2, 5-10) şi într-un singur trup (cf. 1 Cor 12, 12). Aşadar apostolatul desfăşurat în comun corespunde în chip fericit nevoilor credincioşilor atât din punct de vedere uman cât şi creştin şi în acelaşi timp poartă semnul comuniunii şi unităţii Bisericii, în Cristos, care a spus: "Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor" (Mt 18, 20).
De aceea, creştinii să-şi exercite apostolatul cu spirit de unitate. Să fie apostoli în comunităţile lor familiale precum şi în parohii şi dieceze, care, ca atare, exprimă natura comunitară a apostolatului, dar şi în grupările libere în care vor vrea să se asocieze.
Apostolatul organizat are o mare importanţă şi pentru că, fie în comunităţile bisericeşti, fie în diversele medii, apostolatul cere adeseori să fie exercitat printr-o acţiune comună. Organizaţiile create în vederea unui apostolat colectiv îşi susţin membrii şi îi formează pentru apostolat, le orânduiesc şi le conduc acţiunea apostolică în aşa fel încât se pot spera rezultate mult mai bogate decât dacă fiecare ar acţiona separat.
În împrejurările actuale este deosebit de necesar ca în domeniul de activitate al laicilor să se întărească apostolatul în formă colectivă şi organizată; într-adevăr, numai o strânsă unire a eforturilor poate duce la atingerea completă a tuturor finalităţilor apostolatului de astăzi şi la apărarea eficientă a roadelor sale. În această privinţă e foarte important ca apostolatul să atingă şi mentalităţile comune şi condiţiile sociale ale acelora către care se îndreaptă; altfel, ei nu vor fi adesea capabili să reziste la presiunea opiniei publice sau a instituţiilor.

19 - (Multiplicitatea formelor de apostolat organizat)
Există o mare varietate de asociaţii de apostolat. Unele îşi propun să atingă ţelul apostolic general al Bisericii; altele, scopuri de evanghelizare şi sfinţire considerate în anumite aspecte; altele urmăresc scopuri de însufleţire creştină a sferei lucrurilor pământeşti, iar altele dau mărturie lui Cristos în mod deosebit prin fapte de milostenie şi caritate.
Între aceste asociaţii trebuie luate în consideraţie în primul rând acelea care favorizează şi accentuează o unire mai intimă între viaţa concretă a membrilor şi credinţa lor. Asociaţiile nu sunt scopuri în sine, ci trebuie să slujească la împlinirea misiunii Bisericii faţă de lume. Valoarea lor apostolică depinde de conformitatea cu scopurile Bisericii precum şi de mărturia creştină şi de spiritul evanghelic ale fiecărui membru şi ale întregii asociaţii.
Misiunea universală a Bisericii, ţinând seama şi de instituţionalizarea progresivă şi de evoluţia rapidă a societăţii contemporane, cere ca iniţiativele apostolice ale catolicilor să dezvolte forme tot mai perfecţionate pe plan internaţional. Organizaţiile internaţionale catolice îşi vor atinge mai bine scopul dacă grupările care fac parte din ele şi membrii lor sunt mai strâns uniţi cu ele.
Păstrând relaţia cuvenită cu autoritatea bisericească, laicii au dreptul să întemeieze asociaţii, să le conducă şi să se înscrie în cele deja întemeiate. Cu toate acestea trebuie evitată risipirea forţelor, care s-ar produce dacă s-ar întemeia noi asociaţii şi opere fără motiv suficient, sau dacă s-ar păstra altele devenite inutile sau cu metode perimate; în sfârşit, nu este întotdeauna oportun ca forme instituite într-o ţară să fie transpuse fără discernământ în altele.

20 - (Acţiunea Catolică)
De câteva decenii, în mai multe ţări, laicii, consacrându-se tot mai mult apostolatului, s-au unit în diferite forme de acţiune şi asociaţii care, păstrând o legătură mai strânsă cu ierarhia, au urmărit şi urmăresc scopuri propriu zis apostolice. Printre acestea sau altele asemănătoare din trecut, trebuie amintite mai ales acelea care, folosind diferite metode de acţiune, au adus roade bogate pentru Împărăţia lui Cristos şi care, pe drept cuvânt, recomandate şi promovate de Suveranii Pontifi şi de numeroşi episcopi, au primit de la aceştia numele de Acţiune Catolică şi au fost definite ca o cooperare a laicilor la apostolatul ierarhic.
Aceste forme de apostolat, fie că se numesc Acţiune Catolică sau altfel, care exercită în zilele noastre un apostolat preţios, sunt caracterizate de ansamblul următoarelor elemente:
a. Scopul imediat al organizaţiilor de acest fel este scopul apostolic al Bisericii, adică evanghelizarea şi sfinţirea oamenilor şi formarea conştiinţelor creştine, astfel încât ele să pătrundă de spiritul Evangheliei diferitele comunităţi şi diferitele medii.
b. Laicii, cooperând cu ierarhia după modul lor propriu, îşi oferă experienţa şi îşi asumă responsabilitatea în conducerea unor astfel de organizaţii, în cântărirea condiţiilor în care trebuie desfăşurată acţiunea pastorală a Bisericii, şi în elaborarea şi executarea programului lor de acţiune.
c. Laicii acţionează uniţi într-un corp organic, exprimând astfel mai grăitor comunitatea Bisericii şi făcând mai rodnic apostolatul.
d. Laicii, fie oferindu-se din proprie iniţiativă, fie invitaţi la acţiune şi colaborare directă cu apostolatul ierarhic, acţionează sub îndrumarea superioară a autorităţii ierarhice înseşi, care poate autentifica această cooperare printr-un mandat explicit.
Organizaţiile în care, după opinia Ierarhiei, sunt întrunite aceste caracteristici trebuie considerate Acţiune Catolică, chiar dacă au structuri şi nume variate după cerinţele diferitelor locuri şi popoare.
Conciliul recomandă stăruitor aceste instituţii care răspund în mod cert necesităţilor apostolatului Bisericii în multe ţări; el îi invită pe preoţii şi laicii care activează în ele să realizeze tot mai mult caracteristicile amintite mai sus şi să colaboreze mereu în spirit frăţesc cu toate celelalte forme de apostolat, în Biserică.

21 - (Aprecierea asociaţiilor)
Toate asociaţiile de apostolat trebuie apreciate precum se cuvine, însă acelea pe care Ierarhia le-a apreciat sau le-a recomandat sau a hotărât să le înfiinţeze ca fiind de primă urgenţă, după necesităţile timpului şi locului, trebuie să se bucure de o atenţie deosebită din partea preoţilor, călugărilor şi laicilor şi trebuie promovate de fiecare după menirea sa. Printre acestea trebuie menţionate astăzi în primul rând asociaţiile şi grupările internaţionale ale catolicilor.

22 - (Laicii angajaţi în chip deosebit în slujba Bisericii)
Sunt vrednici de apreciere şi recomandare deosebită în Biserică laicii, fie celibatari, fie căsătoriţi, care se dedică, pentru totdeauna sau pentru o perioadă, slujirii instituţiilor şi operelor acestora cu competenţa lor profesională. Este o mare bucurie pentru Biserică faptul că sporeşte mereu numărul laicilor care îşi oferă serviciile asociaţiilor şi operelor de apostolat, fie între hotarele propriei naţiuni, fie pe plan internaţional, fie mai ales în comunităţile catolice din misiuni şi din Bisericile tinere.
Păstorii Bisericii să-i primească pe aceşti laici cu bucurie şi recunoştinţă şi să aibă grijă să li se ofere condiţii cât mai conforme cu exigenţele dreptăţii, echităţii şi carităţii, mai ales în privinţa întreţinerii demne a lor şi a familiei şi să li se asigure formaţia necesară, sprijin spiritual şi încurajare.

Biblia!!!

În Săptămâna Mare, Jurnalul Naţional şi Editura Litera vă aduc un nou proiect de excepţie: "Bi­blia", cea mai importantă carte a creştinilor revizuită şi îngrijită de Mitropolit Bartolomeu Anania. Textul Sfintei Scripturi în 8 volume cu nenumărate ilustraţii, imagini cu mănăstirile din România şi hărţi ale locurilor sfinte. Din 18 aprilie numai cu Jurnalul Naţional! Primul volum al Bibliei va fi însoţit de un CD gratuit: "La umbra crucii", un album Paula Seling. Un album de suflet, un album de Cântece Sfinte şi de Pricesne, un album care să lumineze Sărbătorile de Paşti ale românilor.

Noutatea versiunii "Bibliei" a lui Bartolomeu Valeriu Anania (prima ediţie în 2001) constă în cel puţin două aspecte esenţiale. În primul rând, fidel principiului că un text fundamental precum cel scripturistic este tradus cu adevărat o singură dată în cultura unui popor, toate celelalte ediţii reprezentând în fapt adaptări la vârstele limbii în continuă modificare, Mitropolitul Bartolomeu revizuieşte această ediţie printr-un limbaj pe măsura stadiului actual al limbii noastre. Limba română a acestei ediţii este cea mai limpede şi mai adecvată pentru un cititor modern, care nu are mereu acces la subtilităţile teologice şi filologice ale Bibliei. A doua virtute a variantei Mitropolitului Bartolomeu este reprezentată de introducerile pe scurt la cărţile biblice şi de cele peste opt mii de note de subsol. Ele reprezintă, la un loc, un fel de "Crucea Roşie a lecturii biblice", adică acel prim ajutor în înţelegerea unor detalii de limbaj, istorie, cultură şi mentalitate cu care nu mai suntem familiarizaţi. Notele de subsol sunt când scurte incursiuni istorice, când exegeze în miniatură.

Ilustraţiile sunt o noutate absolută. În cultura biblică românească nu avem decât lucrări fie diminuate la nivel de conţinut, precum Mica Bi­blie destinată mai ales copiilor, prima ediţie din 1913 apărând sub auspiciile aceluiaşi Nicodim, fie unele neasumate canonic. Biblia reprezintă integral şi nemodificat textul biblic revizuit de Mitropolitul Bartolomeu şi aprobat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Ilustraţiile au menirea orientării în spaţiul, cultura, diversitatea şi istoria locurilor unde s-a derulat cel mai pasionant dialog dintre Dumnezeu şi umanitate. Bi­blia este structurată în 8 volume reprezentând o ediţie accesibilă şi uşor de folosit. Este un proiect care încununează misiunea de o viaţă a Mitropolitului Bartolomeu Anania în slujba limbii române şi a teologiei deopotrivă.
Sperăm ca Biblia va intra în casele voastre, va lumina cât mai multe minţi şi va mângâia cât mai multe inimi…

Pretul unui volum este de 14.90 lei.

Sursa: http://www.jurnalul.ro/special/special/biblia-574920.html si

http://blogulcolectionarului.net/2011/04/jurnalul-national-biblia-din-18-aprilie-2011

Ce reprezintă ornamentele de pe Evanghelier?

- Părinte, coperta cărţii din care citiţi Evanghelia este frumos ornamentată. Ce reprezintă acele ornamente?

- Iubiţi copii, Evanghelia este cuvântul lui Dumnezeu proclamat zilnic la Sfânta Liturghie, spre a hrăni sufletele tuturor celor care îl ascultă cu credinţă. Importanţa pe care o are această carte în cadrul celebrărilor liturgice poate fi ilustrată prin următoarele aspecte: este aşezată în permanenţă pe masa sfântului altar; este sărutată, purtată şi înălţată de preot în timpul Intratului mic; iar după apostol, este deschisă pentru a se citi pasajul evanghelic rânduit pentru ziua în curs. Ea îl simbolizează pe Isus Cristos, Cuvântul Tatălui, a cărui viaţă ne-o prezintă din perspectiva celor patru evanghelişti, care au scris sub inspiraţia Spiritului Sfânt.

Ornamentaţia exterioară, pe care o remarcăm la prima vedere, subliniază faptul că Evanghelia este icoana Mântuitorului nostru Isus Cristos, în centrul primei coperţi fiind ilustrată Învierea, iar în centrul celei de-a doua Răstignirea. De asemenea, se pot observa, în cele patru colţuri ale primei coperţi, cei patru evanghelişti însoţiţi de reprezentările lor simbolice: îngerul pentru Matei, leul pentru Marcu, taurul pentru Luca şi vulturul pentru Ioan. În paralel, pe colţurile celei de-a doua coperţi, apar patru “stâlpi” ai Vechiului Testament: Avraam, Moise, David şi Ilie. Toate aceste imagini nu sunt întâmplătoare ci subliniază conţinutul cărţii: în centrul Evangheliilor se află moartea şi învierea Domnului nostru Isus Cristos; cei patru evanghelişti şi-au lăsat amprenta în opera redactată; iar învăţăturile patriarhilor, ale regilor şi ale profeţilor Vechiului Testament se împlinesc în viaţa şi cuvintele Mântuitorului.

Dacă ne oprim asupra icoanei Învierii, gravată pe prima copertă, vom descoperi următoarele: Isus, înconjurat fiind de o lumină puternică, se coboară în lăcaşul morţilor, loc din care îi ridică pe protopărinţii noştri, Adam şi Eva, cei care sunt imaginea cea mai potrivită pentru a ilustra omenirea căzută în păcat, pe care Cristos o ridică din întunericul păcatului şi al morţii. Răstignirea, reprezentată pe coperta a doua, ne trimite cu gândul la perioada Postului Mare şi mai ales la Vinerea Mare, zi în care Isus Cristos a murit răstignit pe cruce, ca preţ de răscumpărare pentru toţi oamenii din toate timpurile. În încheiere, doresc să vă îndemn să nu uitaţi de faptul că Evanghelia este vestea cea bună pe care suntem datori să o transmitem celorlalţi prin faptele şi cuvintele noastre.

[Întrebare pusă de copii duminica, înainte de Liturghia de la ora 12.]

Sursa: http://www.manastur1vest.cnet.ro/2008/10/ce-reprezinta-ornamentele-de-pe-evanghelier

Cuvântul sculptează!

17 Aprilie – Ispita

Un rabin hotărî să-i pună la încercare pe discipolii săi.

-«Ce aţi face, fiii mei, dacă aţi găsi un sac de bani pe drum?»

Primul medită puţin apoi spuse:

-«L-aş înapoia stăpânului său, rabi.»

A vorbit prea degrabă – gândi pentru sine rabinul. Mă întreb dacă o fi sincer.

Al doilea discipol se gândi şi spuse:

-«Dacă nu m-ar vedea nimeni, l-aş păstra.»

A vorbit cu voce sinceră dar cu o inimă haină – gândi din nou rabinul. Nu este demn de încredere.

În cele din urmă, vorbi cel de-al treilea discipol:

-«Probabil aş avea ispita de a-l păstra. Pentru aceasta l-aş ruga pe Dumnezeu să-mi dea puterea de a rezista acestui impuls şi de a acţiona în mod corect.»

Iată un om sincer în care aş putea să mă încred – încheie rabinul.

Doar cel care se cunoaşte pe sine însuşi poate să prevadă cum va fi comportamentul său într-o anumită circumstanţă. A-l cunoaşte pe Dumnezeu şi a se cunoaşte pe sine însuşi – noverim te, noverim me („să te cunosc, să mă cunosc”), spunea Sfântul Augustin – aceasta este cunoaşterea cea mai importantă.

Pentru a ne cunoaşte, ne vine în ajutor acea clasică practică de pietate creştină numită „examen de conştiinţă”. Este foarte util să vedem în fiecare seară – înainte de culcare – care a fost comportamentul nostru de-a lungul zilei. Întotdeauna vom găsi motive pentru a-i cere iertare lui Dumnezeu şi, în felul acesta, vom putea dormi în pace.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează!

16 Aprilie – A ierta este o afacere

Regelui Sigismund al Germaniei i se reproşa către anul 1414 faptul că, după ce a ţinut în temniţă un mare număr de duşmani, i-a lăsat în viaţă.

-«Ascultaţi şi veţi înţelege: pentru fiecare duşman pe care îl iert, câştig un prieten şi orice nou prieten pe care-l câştig este întotdeauna un duşman mai puţin.»

A ierta este o afacere. În mod normal se câştigă inima celui iertat şi, întotdeauna, se înlătură o mare piatră de pe propria inima.

Cu toate acestea, suntem potrivnici iertării micilor ofense pe care ni le-a adus cineva, sau pe care credem că ni le-a adus. Suntem înclinaţi mai degrabă să rememorăm vechi insulte. Aceasta constituie, pentru o inimă ranchiunoasă, un izvor de amărăciune.

Dumnezeu iartă întotdeauna: „până la şaptezeci de ori câte şapte”. Ce ar fi de mine şi de tine dacă Dumnezeu ar fi atât de şovăielnic în a ierta, precum suntem noi? Ce bine ar fi dacă am învăţa de la El!

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Minunea

Georges Lemaître şi Big Bang-ul

Autor: Mark Midbon
Traducere: Cristina Ardelean
Sursa: CatholicEducation.org

În iarna lui 1998, două echipe distincte de astronomi de la Berkeley, California, au făcut o descoperire similară surprinzătoare. Ambele echipe observau supernove, stele explozive vizibile de la mari distanţe, pentru a vedea cât de repede se extinde universul. Potrivit opiniilor ştiinţifice la momentul respectiv, astronomii se aşteptau să descopere o scădere a ratei de expansiune. În mod contrar, ei au constatat o creştere, descoperire care a “zguduit fundamentele astronomiei” (Astronomy, octombrie 1999).

Lemaître şi Einstein

Această descoperire nu l-ar fi surprins pe Georges Lemaître (1894-1966), matematicianul belgian şi preotul catolic care a dezvoltat teoria Big Bang-ului. Lemaître a descris începutul universului ca pe o explozie de artificii, comparând galaxiile cu cărbuni încinşi care se împrăştie într-o sferă ce se extinde din centrul exploziei. El credea că această explozie de artificii reprezintă începutul timpului, care a avut loc în “ziua fără de ieri”.

După decenii de strădanie, alţi oameni de ştiinţă au ajuns să accepte Big Bang-ul ca pe un fapt. Dar în vreme ce cei mai mulţi dintre ei, inclusiv matematicianul Stephen Hawking, prevedeau o diminuare a expasiunii universului datorată gravităţii care urma să facă universul să se prăbuşească către propriul centru, Lemaître crede că universul va continua să se extindă. El susţinea că Big Bang-ul a fost un eveniment unic, în vreme ce alţi oameni de ştiinţă credeau ca universul se va contracta până la apariţia unui nou Big Bang, şi aşa mai departe. Observaţiile făcute la Berkeley susţineau afirmaţia lui Lemaître, şi anume aceea că Big Bang-ul a fost, de fapt, “o zi fără de ieri”.

Când Georges Lemaître se năştea în Charleroi, Belgia, cei mai mulţi oameni de ştiinţă credeau că universul este infinit în timp şi constant în aspectul său general. Lucrările lui Isaac Newton şi James C. Maxwell sugerau un univers etern. Când Albert Einstein a publicat pentru prima dată teoria relativităţii în 1916, ea părea să confirme faptul că universul este etern, stabil şi imuabil.

Lemaître şi-a început propria carieră ştiinţifică la Colegiul de Inginerie din Louvain, în 1913. Cu toate acestea, după un an a fost obligat să plece pentru a servi în artileria belgiană în timpul primului război mondial. După terminarea războiului, a intrat la Maison Saint Rombaut, un seminar al Arhiepiscopiei din Malines, unde, în timpul liber, citea tratate de matematică şi ştiinţe. După hirotonirea sa în 1923, Lemaître a studiat matematica şi ştiinţele la Universitatea din Cambridge, unde unul dintre profesorii săi, Arthur Eddington, era directorul Observatorului.

În cadrul cercetării de la Cambridge, Lemaître a revizuit teoria generală a relativităţii. La fel ca şi în cazul calculelor făcute de Einstein în urmă cu zece ani, calculele lui Lemaître au arătat că Universul trebuie să fie în scădere sau în creştere. Dar în vreme ce Einstein a imaginat o forţă necunoscută – o constantă cosmologică – care menţine stabilitatea, Lemaître a decis că universul este în creştere. El a ajuns la această concluzie după observarea iradierii de culoare roşie, cunoscută drept devierea spre roşu, care înconjoară obiectele din afara galaxiei noastre. Interpretată ca un efect Doppler, această schimbare de culoare însemna că galaxiile se îndepărtează de noi. Lemaître a publicat calculele şi raţionamentele sale în Annales de la Societe scientifique de Bruxelles în 1927. Puţini au fost aceia care i-au acordat atenţie. În acelaşi an, el a vorbit cu Einstein, la Bruxelles, dar acesta din urmă, neimpresionat, i-a spus: “Calculele dumneavoastră sunt corecte, dar modul în care înţelegeţi fizica este abominabil.”

Curând, însă, modul în care Einstein înţelegea fizica avea să fie criticat. În 1929, observaţiile sistematice ale lui Edwin Hubble asupra altor galaxii au confirmat devierea spre roşu. În Marea Britanie, Societatea Astronomică Regală s-a reunit pentru a discuta aşa-zisa contradicţie dintre observaţia vizuală şi teoria relativităţii. Sir Arthur Eddington s-a oferit voluntar pentru a găsi o soluţie. Când Lemaître a citit despre aceste proceduri, i-a trimis lui Eddington o copie a tezei lui din 1927. Astronomul britanic şi-a dat seama că Lemaître a făcut puntea dintre teorie şi observaţie. La sugestia lui Eddington, Societatea Astronomică regală a publicat traducerea engleză a lucrării lui Lemaître în Monthly Notices din martie 1931.

Cei mai mulţi oameni de ştiinţă care au citit teza lui Lemaître au admis că universul era în expansiune, cel puţin la momentul respectiv, dar s-au opus ideii că universul ar fi avut un început. Ei erau obişnuiţi cu ideea scurgerii eterne a timpului. Părea ilogic ca infinite milioane de ani să fi trecut înainte ca universul să existe. Eddington însuşi a scris în revista englezească Nature că noţiunea de început de lume este “inadmisibilă”.

Preotul belgian i-a răspuns lui Eddington cu o scrisoare publicată în Nature din 9 mai 1931. Lemaître sugera că universul are un început clar în care toată materia şi energiile erau concentrate într-un punct: în cazul în care lumea a început cu un singur cuantum, noţiunile de spaţiu şi de timp nu ar mai fi avut nicio semnificaţie la început, ele ar începe să aibă sens abia atunci când cuantumul original ar fi fost împărţit într-un număr suficient cuante. În cazul în care această sugestie este corectă, începutul lumii a avut loc puţin înainte de începutul spaţiului şi timpului.

Duncan Aikman a scris despre aceste seminarii în New York Times Magazine. Un articol despre Lemaître a apărut în 19 februarie 1933, prezentând o fotografie a lui Einstein şi Lemaître stând unul lângă celălalt. Dedesubtul ei se putea citi: “Îşi nutresc o profundă admiraţie şi respect reciproc.” Pentru activitatea sa, Lemaître a fost primit ca membru al Academiei Regale din Belgia. O comisie internaţională i-a acord premiul Francqui. Arhiepiscopul din Malines, Cardinalul Josef Van Roey, l-a numit pe Lemaître canonic al catedralei în 1935. Anul următor, Papa Pius al XI-lea l-a numit pe Lemaître membru al Academie Pontificale de Ştiinţe.

În ciuda tuturor acestor elogii, au existat unele probleme legate de teoria lui Lemaître. Una dintre ele: rata de expansiune calculată de Lemaître nu este corectă. Dacă universul s-ar extinde cu o rată constantă, timpul care i-ar fi luat să-şi acopere raza ar fi fost prea scurt pentru a permite formarea de stele şi planete. Lemaître a rezolvat această problemă prin exproprierea constantei cosmologice a lui Einstein. În vreme ce Einstein a folosit-o în încercarea de a ţine universul la o mărime constantă, Lemaître a folosit-o pentru a accelera procesul de expansiune a universului de-a lungul timpului.

Einstein nu a acceptat uşor utilizarea constantei cosmologice de către Lemaître. El a considerat constanta ca pe cea mai mare greşeală a carierei sale, şi a fost deranjat de utilizarea indicelui de eroare super-galactic de către Lemaître. După decesul lui Arthur Eddington în 1944, Universitatea din Cambridge a devenit centrul opoziţiei împotriva teoriei Big Bang-ului a lui Lemaître. De fapt, Fred Hoyle, un astronom la Cambridge, este cel care a dat în mod sarcastic denumirea de “Big Bang”. Hoyle şi alţii au favorizat o abordare a istoriei universului cunoscută sub numele de “starea de echilibru”, în care atomii de hidrogen erau creaţi în mod continuu şi treptat fuzionau în nori de gaz, care apoi formau stele.

În 1964 însă, o mare descoperire a confirmat unele dintre teoriile lui Lemaître. Lucrătorii de la Bell Laboratories din New Jersey lucrau la un telescop radio, când au descoperit o interferenţă cu microunde ciudată. Era la fel de puternică, indiferent dacă orientau telescopul spre centrul galaxiei sau în direcţie opusă. Nu numai atât, dar avea mereu aceeaşi lungime de undă şi transmitea mereu aceeaşi sursă de temperatură. Aceasta descoperire accidentală necesita trecerea mai multor luni pentru ca importanţa sa să fie apreciată. În cele din urmă, Arno Penzias a câştigat Premiul Nobel în fizică. Această interferenţă de microunde a fost recunoscută ca radiaţia cosmică de fond, o reminiscenţă al Big Bang-ului. Lemaître a primit vestea cea bună în timp ce era în convalescenţă după un atac de cord la Spitalul Saint Pierre de la Universitatea din Louvain. A murit în Louvain în 1966, la vârsta de 71 de ani.

După moartea sa, s-a constituit un consens în favoarea exploziei de artificii a lui Lemaître. Dar anumite îndoieli persistă încă: A avut loc într-adevăr acest eveniment într-o zi fără de ieri? Poate că gravitatea ar putea să ofere o explicaţie alternativă. Unii susţin că gravitatea ar încetini expansiunea universului şi l-ar face să se contracteze spre centru, caz în care ar urma să existe un Big Crunch (Marea sfărâmare) şi apoi un alt Big Bang. Prin urmare, Big Bang-ul nu ar fi fost un eveniment unic, care a marcat începutul timpului, ci numai o parte dintr-o infinită succesiune de Big Bang-uri şi Big Crunch-uri.

Când Stephen Hawking a aflat despre descoperirea de la Berkeley din 1998, şi anume că universul se extinde cu o rata crescută, a spus că rezultatele sunt încă preliminarii pentru ca teoria să fie luată în serios. Mai târziu, şi-a reconsiderat poziţia. “Am avut acum mai mult timp pentru a lua în considerare observaţiile, şi ele sunt fondate”, a declarat revistei Astronomy (octombrie 1999). “Aceasta m-a făcut să-mi reconsider prejudecăţile mele teoretice.”

Hawking era de fapt modest. În faţa agitaţiei ştiinţifice cauzate de rezultatele supernovelor, el s-a adaptat foarte repede. Dar sintagma “prejudecăţi teoretice” face trimitere la atitudinea pe care oamenii de ştiinţă o aveau cu 70 de ani în urmă. A fost nevoie de un matematician, şi pe deasupra şi preot catolic să se uite la rezultate cu un spirit deschis şi să creeze un model care a funcţionat.

Este paradoxală această situaţie? Lemaître nu credea asta. Duncan Aikman punea în prim-plan viziunea lui Lemaître într-o ediţie din 1933 a New York Times: “Nu există conflict între religie şi ştiinţă, a explicat Lemaître în nenumărate rânduri publicului din această ţară… Viziunea lui este interesantă şi importată nu pentru că vine din partea unui preot catolic, sau a unuia dintre astrofizicienii de frunte ai timpurilor noastre, ci pentru că el este şi una alta”.

Sursa: http://lumea.catholica.ro/2009/04/georges-lemaitre-si-big-bang-ul