Autor: Edward P. Sri
Traducere: Oana Capan
Sursa: Lay Witness Magazine, sep/oct 2010
Cuvintele pot zidi dar şi dărâma
Aţi auzit probabil despre penitenţa extrem de neobişnuită pe care Sf. Filip Neri i-a dat-o unei femei pentru păcatul ei de a răspândi bârfe. Sfântul din secolul al XVI-lea i-a spus să ia o pernă umplută cu pene şi să urce cu ea în vârful clopotniţei bisericii, să o rupă şi să lase ca vântul să ducă departe toate penele. Nu este cu siguranţă genul de penitenţă cu care această femeie sau oricare dintre noi am fi obişnuiţi!
Dar penitenţa nu s-a încheiat aici. Filip Neri i-a dat o a doua sarcină, mult mai dificilă. I-a spus să se coboare din clopotniţă şi să adune toate penele care au fost împrăştiate prin oraş. Cu siguranţă, sărmana femeie nu a reuşit să le adune – şi acest lucru încerca să i-l demonstreze Philip Neri pentru a sublinia natura distructivă a bârfelor. Când vorbim urât despre alţii, cuvintele noastre răutăcioase se răspândesc şi nu le mai putem aduna. Ele continuă să provoace ruşine şi dezbinare timp de multe zile, luni şi ani după ce le-am rostit, deoarece ele dăinuie în minţile oamenilor şi trec de la un bârfitor la altul.
Puterea cuvintelor noastre
Adesea nu realizăm puterea cuvintelor noastre. Ele pot fi folosite pentru a construi sau pentru a dărâma. Putem avea un impact pozitiv asupra vieţilor altor oameni atunci când folosim în scop bun cuvintele noastre. Să ne gândim cât de multă plăcere ne face dacă cineva îşi găseşte timp pentru a exprima cuvinte de recunoştinţă, cinstire sau laudă; sau cât de îmbogăţiţi ne simţim când cineva se interesează sincer de vieţile noastre. Conversaţiile care se concentrează pe ceea ce este bun şi onorabil pot edifica vieţile celorlalţi oameni şi pot întări comunitatea.
Foarte adesea, însă, cuvintele noastre sunt folosite într-un mod distructiv. Sf. Iacob ne spune că “limba este foc” şi descrie cât de uşor putem cădea în păcate cu cuvântul: “Limba n-o poate domestici nici un om: ea este un rău nepotolit, plină de otravă ucigătoare. Cu ea îl lăudăm pe Domnul şi pe Tatăl şi tot cu ea îi blestemăm pe oamenii făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu” (Iacob 3,6.8-9). Sf. Paul ne îndeamnă: “Întreceţi-vă în a vă stima unii pe alţii” (Romani 12,10). Cu toate acestea, mulţi oameni fac glume răutăcioase, arătând constant greşelile celorlalţi, chiar dacă într-un mod glumeţ. Tinerii de astăzi, în loc să se întreacă în a se stima unii pe alţii, adesea imită personaje din seriale populare de televiziune TV şi se întrec în remarci usturătoare care ridiculizează alte persoane.
Îi distrugem pe alţii atunci când arătăm punctele lor slabe, îi criticăm sau ne plângem de ei când nu sunt prezenţi. Am putea, de exemplu, să începem să vorbim pozitiv despre cineva, adăugând însă în mijlocul propoziţiei un “dar” care precede menţionarea unui anumit defect sau element supărător întâlnit la acea persoană. “Este un tip extraordinar, dar uneori vorbeşte prea mult”. “O iubesc pe mama, dar uneori mă calcă pe nervi”. O astfel de vorbire de rău nu este necesară şi diminuează respectul pe care îl datorăm celeilalte persoane.
Clevetirea
Viciul clevetirii sau al vorbirii de rău constă în a dezvălui, fără un motiv bun, “defectele şi greşelile altora unor persoane care nu le cunosc” (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2477). Potrivit Sf. Toma de Aquino, a rosti cuvinte defăimătoare cu intenţia de a dezonora pe cineva este un păcat. Cuvintele care dezvăluie greşelile cuiva în detrimentul onoarei acestei persoane trebuie aşadar să fie în general evitate. Doar pentru că o anumită afirmaţie este adevărată nu înseamnă că trebuie să o spunem. Dacă le-aş spune celorlalţi despre greşelile ascunse ale unei persoane – chiar dacă sunt slăbiciuni reale ale ei – aceasta ar fi în detrimentul onoarei sale, deoarece aceste greşeli vor fi în minţile majorităţii oamenilor când se vor gândi la ea, şi vor umbri respectul pe care i-l datorează. În loc să îi acorde respectul pe care îl merită, ceilalţi ar putea acum să se gândească mai mult la greşelile şi defectele acestei persoane.
Pot exista circumstanţe în care vorbirea despre greşelile unei persoane nu este făcută cu intenţia de a o dezonora, ci în anumite scopuri bune – de exemplu, a corecta persoana sau a proteja comunitatea. Totuşi şi în aceste cazuri, trebuie să ne alegem cu delicateţe cuvintele, cu mare discreţie şi moderaţie. Fericita Maică Tereza de Calcutta a trebuit la un moment dat să discute cu cele mai apropiate consiliere ale ei o problemă disciplinară în care era implicată una dintre surorile din comunitate. Ea a început discuţia amintindu-le să vorbească cu atenţie şi să nu spună nimic ce nu ar fi necesar. Le-a condus apoi în rugăciune cerându-i lui Dumnezeu să le ajute să vorbească cu blândeţe despre această soră.
Vorbirea pe la spate
Un alt păcat cu cuvântul este vorbirea pe la spate, care neagă sau subapreciază punctele bune ale cuiva: vorbim de rău despre o altă persoană atunci când ea nu este prezentă, “pentru a-i păta renumele” [1]. Vorbirea pe la spate caută să reducă reputaţia cuiva şi să o facă în secret. Acest lucru poate fi făcut spunând lucruri neadevărate despre cineva, prezentându-i greşelile ca fiind mai mari decât sunt cu adevărat, sau atribuind o intenţie negativă faptelor sale bune. Putem păcătui în acest sens şi prin ascunderea deliberată sau diminuarea calităţilor cuiva. Am putea să nu criticăm direct o anumită persoană de care nu ne place, dar nu menţionăm niciodată în faţa celorlalţi realizările sau virtuţile demne de laudă ale acelei persoane, pentru că nu dorim să contribuim la buna ei reputaţie.
Potrivit lui Toma de Aquino, vorbirea pe la spate este un păcat de moarte mai grav decât furtul. El citează Proverbe 22,1: “Un nume (bun) este mai de preţ decât bogăţia”. A leza renumele cuiva este o ofensă mai gravă decât a lua proprietatea unei persoane. De aceea trebuie să ne împotrivim atunci când alţii încep să vorbească pe cineva pe la spate în prezenţa noastră. Trebuie să dorim să împiedicăm murdărirea reputaţiei aproapelui nostru aşa cum am dori să împiedicăm jefuirea casei lui. Unii dintre marii sfinţi ai epocii noastre moderne au avut în părinţi modele excelente în împotrivirea curajoasă la vorbirea păcătoasă. Tatăl Sf. Tereza de Lisieux, de exemplu, nu permitea niciodată prietenilor săi să bârfească sau să vorbească de rău despre alţii în prezenţa lui.
În mod similar, mama Maicii Tereza, Drana, i-a învăţat pe copiii ei să nu vorbească niciodată negativ despre ceilalţi. Când copiii se plângeau la un moment dat de profesoara lor, ea a oprit curentul în toată casa şi le-a spus copiilor că nu va irosi electricitate pe vorbirea lor păcătoasă. Copiii au trebuit să umble prin casă şi să lucreze pe întuneric timp de mai bine de o oră în acea seară. Cu o altă ocazie, când o clientă a atelierului de croitorie al fiicei ei a vorbit lipsit de respect despre cineva în timp ce aştepta în casa ei, Drana a arătat spre un afiş care spunea că vorbitul împotriva altora nu era acceptat în casa lor. Înfuriată, femeia a ieşit furtunos din casă şi familia şi-a pierdut afacerea. Drana a fost însă impasibilă şi le-a spus copiilor: “Ne putem descurca fără bani, dar nu ne putem descurca cu păcatul”.
Sf. Toma de Aquino ar lăuda acest fel de împotrivire la vorbirea pe la spate. El a spus că dacă o persoană nu se împotriveşte vorbirii pe la spate, atunci dă impresia că consimte la aceasta şi participă la păcatul acelei persoane. Aquino a mai arătat că o persoană ar putea păcătui chiar mai mult decât cel care vorbeşte pe la spate dacă îl încurajează pe acesta să continue (“Mai spune-mi…”) sau dacă se bucură să audă critica, din cauza urii faţă de persoana despre care se vorbeşte.
În fine, un alt mod de a păcătui chiar mai grav decât vorbirea pe la spate care caută să compromită renumele cuiva este atunci când o facem cu intenţia specifică de a rupe prietenii. Ecclesiasticul se referă la acest fel de păcat atunci când spune: “Pe bârfitor şi pe cel cu două limbi blestemaţi-i, că pe mulţi care aveau pace i-au pierdut” (Ecclesiastic 28,14). Potrivit lui Toma de Aquino, acest păcat este mai grav decât clevetirea sau vorbirea pe la spate în general, deoarece prietenia este un bun mai mare decât onoarea sau renumele cuiva.
Deşi bârfa, clevetirea, vorbirea pe la spate pot aduce prejudicii renumelui celorlalţi şi pot despărţi persoanele, Dumnezeu a dorit ca noi să ne folosim vorbirea pentru bine. Când dialogul nostru este plin de iubire şi se concentrează pe ceea ce este adevărat, bun şi frumos îi edifică pe ceilalţi şi construieşte o comuniune mai profundă între persoane. Următorul îndemn al Sf. Paul către filipeni se poate aplica foarte bine la modul în care trebuie să abordăm discuţiile noastre: “Preocupaţi-vă de acestea: toate cele adevărate, toate cele demne, toate cele drepte, toate cele curate, toate cele plăcute, toate cele vrednice de laudă, tot ce e nobil” (Filipeni 4,8).
[1] Sf. Toma de Aquino, Summa Theologica, II-II Q. 73,Art. 2.
Sursa: http://lumea.catholica.ro/2011/03/arta-de-a-trai-penele-barfei
