Ecclesia de Eucharistia III

CAPITOLUL II

EUHARISTIA EDIFICĂ BISERICA

21. Conciliul al II-lea din Vatican a amintit faptul că celebrarea euharistică este în centrul procesului de creştere a Bisericii. Într-adevăr, după ce a spus că "Biserica, împărăţia lui Cristos prezentă deja în mister, creşte vizibil în lume prin puterea lui Dumnezeu"³⁵, ca şi cum ar fi voit să răspundă la întrebarea: "Cum creşte?", adaugă: "Ori de câte ori se celebrează pe altar jertfa crucii, în care Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit (1Cor 5,7), se împlineşte opera răscumpărării noastre. Totodată, prin sacramentul pâinii euharistice, este reprezentată şi realizată unitatea credincioşilor, care formează un singur trup în Cristos (cf. 1Cor 10,17)"³⁶.

La începuturile Bisericii, există o influenţă cauzală a Euharistiei. Evangheliştii precizează că cei doisprezece, apostolii, sunt cei care s-au adunat în jurul lui Isus, la ultima Cină (cf. Mt 26,20; Mc 14,17; Lc 22,14). Acesta e un punct special foarte important, fiindcă apostolii "au fost seminţele noului Israel şi, în acelaşi timp, originea ierarhiei sacre"³⁷. Oferind trupul şi sângele său ca hrană, Cristos îi uneşte în mod tainic cu jertfa sa, care trebuia să se consume pe Calvar la puţin timp după aceea. Prin analogie cu legământul de pe Sinai, încheiat prin jertfa şi stropirea sângelui³⁸, gesturile şi cuvintele lui Isus de la Cina de pe urmă puneau temeliile noii comunităţi mesianice, poporul noului legământ.

Acceptând în cenacol invitaţia lui Isus: "Luaţi şi mâncaţi... Beţi din acesta toţi..." (Mt 26,26-27), apostolii au intrat, pentru prima dată, în comuniune sacramentală cu el. Începând din acel moment şi până la sfârşitul timpurilor, Biserica se construieşte prin mijlocirea împărtăşirii sacramentale cu Fiul lui Dumnezeu jertfit pentru noi: "Faceţi aceasta în amintirea mea... Faceţi aceasta ori de câte ori beţi în amintirea mea" (1Cor 11,24-25; cf. Lc 22,19).

22. Unirea cu Cristos, realizată prin Botez, se reînnoieşte şi se întăreşte mereu prin participarea la jertfa euharistică, mai ales prin participarea deplină care are loc în împărtăşirea sacramentală. Putem spune nu doar că fiecare dintre noi îl primeşte pe Cristos, ci că şi Cristos îl primeşte pe fiecare dintre noi. El întăreşte prietenia cu noi: "Voi sunteţi prietenii mei" (In 15,14). În ce ne priveşte, trăim datorită lui: "Acela care mă mănâncă va trăi prin mine" (In 6,57). Pentru Cristos şi ucenicul lui, a rămâne unul în celălalt se realizează într-un fel sublim în împărtăşirea euharistică: "Rămâneţi în mine şi eu în voi" (In 15,4).

Unindu-se cu Cristos, poporul noului legământ, departe de a se închide în sine, devine "sacrament" pentru omenire³⁹, semn şi instrument al mântuirii pe care a înfăptuit-o Cristos, lumina lumii şi sarea pământului (cf. Mt 5,13-16), spre răscumpărarea tuturor⁴⁰. Misiunea Bisericii este în prelungirea misiunii lui Cristos: "Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi" (In 20,21). De aceea, din perpetuarea jertfei lui Cristos în Euharistie şi din împărtăşirea cu trupul şi sângele său, Biserica primeşte puterile spirituale necesare împlinirii misiunii sale. Astfel, Euharistia apare, în acelaşi timp, ca izvorul şi apogeul întregii evanghelizări, pentru că finalitatea sa este împărtăşirea tuturor oamenilor cu Cristos şi, în el, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt⁴¹.

23. Prin împărtăşirea euharistică, Biserica este totodată consolidată în unitatea sa de trup al lui Cristos. Sfântul Paul se referă la această eficacitate unificatoare a participării la ospăţul euharistic când le scrie credincioşilor din Corint: "Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşirea cu trupul lui Cristos? Pentru că este o singură pâine, noi, cei mulţi, suntem un singur trup, căci toţi ne împărtăşim din aceeaşi unică pâine" (1Cor 10,16-17). Comentariul sfântului Ioan Gură de Aur este punctual şi adânc: "Ce este, aşadar, această pâine? Este trupul lui Cristos. Ce devin aceia care îl primesc? Trupul lui Cristos: nu mai multe trupuri, ci un singur trup. Într-adevăr, după cum pâinea este una singură, deşi este făcută din multe boabe de grâu care, deşi nu sunt vizibile, se găsesc în ea, astfel încât diferenţa lor dispare din cauza unirii lor desăvârşite, la fel suntem noi uniţi unii cu alţii şi suntem uniţi toţi împreună în Cristos"⁴². Argumentarea este convingătoare: unirea noastră cu Cristos, care este un dar şi un har pentru fiecare, face ca în el să fim asociaţi şi unităţii trupului său care este Biserica. Euharistia întăreşte unirea cu Cristos, ce se realizează prin Botez prin darul Duhului Sfânt (cf. 1Cor 12,13.27).

Lucrarea împreună şi inseparabilă a Fiului şi a Duhului Sfânt, care se află la începuturile Bisericii, ale formării şi stabilităţii sale, este activă în Euharistie. Autorul Liturghiei sfântului Iacob este îndeajuns de conştient de lucrul acesta: în epicleza anaforei, este rugat Dumnezeu Tatăl să-l trimită pe Duhul Sfânt asupra credincioşilor şi asupra darurilor, pentru ca trupul şi sângele lui Cristos "să le fie de ajutor tuturor celor care iau parte... pentru sfinţirea sufletelor şi trupurilor"⁴³. Biserica este întărită de Mângâietorul divin prin sfinţirea euharistică a credincioşilor.

24. Darul lui Cristos şi al Duhului său, pe care le primim în împărtăşirea euharistică, împlineşte cu o plinătate îmbelşugată dorinţele de unitate fraternă din inimile oamenilor; la fel, înalţă experienţa fraternă, inerentă participării comune la aceeaşi masă euharistică, până la nivelul la care întrece experienţa simplă a unui ospăţ uman. Prin împărtăşirea cu trupul lui Cristos, Biserica realizează tot mai adânc identitatea sa: ea "este în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc"⁴⁴.

La seminţele de dezbinare dintre oameni care, aşa cum arată experienţa cotidiană, sunt atât de înrădăcinate în omenire din cauza păcatului, se opune forţa generatoare de unitate a trupului lui Cristos. Făcând Biserica, tocmai de aceea, Euharistia creează comunitate între oameni.

25. Cultul adus Euharistiei în afara Liturghiei are o valoare inestimabilă în viaţa Bisericii. Acest cult este strâns legat de celebrarea jertfei euharistice. Prezenţa lui Cristos sub speciile sfinte păstrate după Liturghie - prezenţă care durează cât subzistă speciile pâinii şi vinului⁴⁵ - rezultă din celebrarea jertfei şi tinde către împărtăşirea sacramentală şi spirituală⁴⁶. Le revine păstorilor să încurajeze, şi prin mărturie personală, cultul euharistic, în special expunerile sfântului sacrament, ca şi adoraţia înaintea lui Cristos prezent sub speciile euharistice⁴⁷.

E bine să stăm de vorbă cu el şi, rezemaţi pe pieptul lui asemenea ucenicului pe care îl iubea Isus (cf. In 13,25), să fim atinşi de iubirea infinită a inimii sale. Dacă, în timpurile noastre, creştinismul trebuie să se facă remarcat îndeosebi prin "arta rugăciunii"⁴⁸, cum să nu simţim nevoia reînnoită de a rămâne mai mult timp, în conversaţie spirituală, în adoraţie tăcută, într-o atitudine de iubire, înaintea lui Cristos prezent în sfântul sacrament? De multe ori, dragi fraţi şi surori, am făcut această experienţă şi am primit putere, mângâiere şi ajutor!

Numeroşi sfinţi ne-au dat exemplul acestei practici de multe ori lăudată şi recomandată de către magisteriu⁴⁹. Sfântul Alfons Maria de Liguori se remarcă în special în acest domeniu, el care a scris: "Între toate devoţiunile, adoraţia lui Isus în sfântul sacrament este prima ce vine după sacramente, şi este cea mai dragă lui Dumnezeu şi cea mai utilă pentru noi"⁵⁰. Euharistia este o comoară inestimabilă: a o celebra, dar şi a rămâne în adoraţie înaintea ei în afara Liturghiei, ne permite să ajungem până la izvorul însuşi al harului. O comunitate creştină care vrea să fie mai capabilă să contemple chipul lui Cristos, în spiritul a ceea ce spuneam în scrisorile apostolice Novo millennio ineunte şi Rosarium Virginis Mariae, nu poate să nu dezvolte şi acest aspect al cultului euharistic, în care se prelungesc şi se înmulţesc roadele împărtăşirii cu trupul şi sângele Domnului.

__________________________

Note:

³⁵CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 3.

³⁶CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 3.

³⁷CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre activitatea misionară a Bisericii Ad gentes, 5.

³⁸ "Atunci, Moise a luat sângele şi a stropit poporul, zicând: Iată sângele legământului pe care Domnul l-a încheiat cu voi în baza tuturor aceste cuvinte!" (Ex 24,8).

³⁹ Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 1.

⁴⁰ Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 9.

⁴¹ Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis, 5. Acelaşi decret spune la nr. 6: "Nici o comunitate creştină nu se poate zidi dacă nu are drept rădăcină şi centru de greutate celebrarea sfintei Euharistii".

⁴² Omilii la Scrisoarea către Corinteni, 24, 2: PG 61, 200. Cf. Didahia, IX, 4: F.X. FUNK, I, 22; SF. CIPRIAN, Ep. LXIII, 13: PL 4, 384.

⁴³ PO 26, 206.

⁴⁴CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 1.

⁴⁵ Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Sesiunea a XIII-a, Decretum de sanctissima Eucharistia, can. 4: DS 1654.

⁴⁶ Cf. Rituale romanum: De sacra communione et de cultu mysterii eucharistici extra Missam, 36 (nr. 80).

⁴⁷ Cf. Rituale romanum: De sacra communione et de cultu mysterii eucharistici extra Missam, 38-39 (nr. 86-90).

⁴⁸IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte (6 ianuarie 2001), 32: AAS 93 (2001) 288.

⁴⁹ "În timpul zilei, credincioşii să nu omită să facă vizita la sfântul sacrament, care trebuie să fie ţinut într-un loc deosebit şi cinstit în gradul cel mai ridicat în biserici, în conformitate cu legile liturgice, pentru că vizita este dovada recunoştinţei, semnul iubirii şi datoria de recunoştinţă faţă de Cristos Domnul acolo prezent", PAUL AL VI-LEA, Scrisoarea enciclică Mysterium fidei (3 septembrie 1965): AAS 57 (1965) 771.

⁵⁰ Visite al ss. sacramento ed a Maria santissima, Introduzione: Opere ascetiche, Avellino 2000, 295.

Scrisoarea Papei către Patriarhul Daniel

Ziarul Lumina a făcut publică, în data de joi, 19 mai 2011, scrisoarea Papei Benedict al XVI-lea adresată Preafericitului Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu ocazia sărbătorii Învierii Domnului în acest an. “Sărbătoarea Paştilor este victoria luminii asupra întunericului, a vieţii asupra morţii, o victorie pe care creştinii o sărbătoresc de aproape două mii de ani, în ciuda oricărui lucru, chiar şi atunci când întunericul pare să prevaleze”, a spus Pontiful în scrisoarea sa. “Creştinii Îl cântă pe Dumnezeu Cel Înviat chiar şi acolo unde, şi în zilele noastre, se pare că nu mai există loc pentru speranţă, că violenţa, războiul, moartea continuă să domine lumea. Cântări de slăvire a Domnului se înalţă chiar şi printre creştinii persecutaţi în diverse religii ale pământului, aceşti creştini care, dacă ar privi situaţia doar cu ochii lor omeneşti, ar trebui să creadă că Dumnezeu i-a abandonat şi uitat, pierduţi în întuneric, fără cea mai mică rază de lumină”.

“Preafericirea Voastră, cu bucurie şi recunoştinţă, putem afirma că, deşi ştim că suntem încă divizaţi, credinţa în Învierea Domnului nostru Isus Cristos, singurul Mântuitor al lumii, continuă să ne unească. Numai înrădăcinaţi în credinţa noastră putem, fără teamă, să ne deschidem dialogului între creştini, alături de credincioşii celorlalte tradiţii religioase şi toţi oamenii cu bunăvoinţă, pentru a parcurge împreună calea dreptăţii şi a păcii. Cu aceste sentimente… voi adresa în curând Preafericirii Voastre invitaţia de a lua parte la Ziua de Reflecţie, Dialog şi Rugăciune pentru Pace şi Dreptate, organizată la 27 octombrie la Assisi, ziua celei de-a 25-a aniversări a întâlnirii istorice care a avut loc la Assisi pe 27 octombrie 1986, la cererea Papei Ioan Paul al II-lea. Ne vom întâlni cu toţii la Assisi, creştini şi reprezentanţi ai altor tradiţii religioase din lume, credincioşi şi necredincioşi, pentru a efectua împreună un pelerinaj care, fără a renunţa la propria noastră identitate sau a ceda unor forme de sincretism, exprimă în mod simbolic parcursul tuturor celor care caută cu stăruinţă adevărul şi se străduiesc în mod concret să facă faptele cele întru dreptate şi pace. Acest drum împărtăşit va reprezenta un semn de mare speranţă pentru toţi oamenii şi în mod deosebit pentru cei care, chiar în aceste zile, cunosc suferinţa războiului şi a violenţei”.

Sursa: vedeţi aici http://www.catholica.ro/2011/05/20/scrisoarea-papei-catre-patriarhul-daniel/

Cuvântul sculptează!

22 Mai – Alcoolul şi memoria

Un copil îl întrebă pe tatăl său, pe jumătate ameţit:

-«Tată, de ce bei?»

-«Ca să uit, fiule, ca să uit.»

-«Şi ce anume vrei să uiţi?»

-«Nu-mi mai amintesc.»

Ca să justificăm ceea ce ne place, ne este de ajuns orice fel de scuză. Pentru ca să ne apucăm să facem ceea ce ne vine greu să facem, avem nevoie de motive cât o catedrală de mari.

A căuta să rezolvi o problemă cu ceva care, în loc să o rezolve o complică şi mai mult, este o atitudine destul de frecventă. De câte ori remediul ales nu este mai rău decât boala însăşi?

În faţa unei probleme, ceea ce este corect este a o pune în mod clar şi a vedea, cu sinceritate, care este soluţia. A ne droga pentru ca să nu simţim acea problemă, nu o rezolvă. Această atitudine se numeşte laşitate.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

SCINTILLATION from Xavier Chassaing on Vimeo.

Cuvântul sculptează!

21 Mai – Poşta electronică

Era un paroh care avea un sacristan destul de în vârstă şi căruia îi cam plăcea vinul. Într-o duminică l-a surprins pe bătrân când punea mâna în cutia milei şi-şi băga în buzunar un pumn de monede.

- «Nu trebuie să faci asta, Tiburţiu», îl mustră parohul. «Aceşti bani aparţin Domnului nostru Isus Cristos.»

- «Păi tocmai, don Manuel», replică sacristanul, «cum eu am să-l văd înaintea sfinţiei voastre, îi iau ca să-i duc eu.»

Răspunsul este ingenios. Însă adevărul este altul.

Când ne chinuim să ne justificăm greşelile, tocmai atunci ne vin în minte o sumedenie de motive. Partea rea este că ştim că nu avem dreptate. Şi, ceea ce este şi mai rău, dacă cineva o ia pe acest drum al autojustificării, termină prin a crede aceste motive, înşelându-se pe sine însuşi.

Cred că este mai greu să-i înşeli pe ceilalţi decât pe tine însuţi.

Merită amintită acea învăţătură a Sfântului Paul: „Deşi nu mă mustră conştiinţa cu nimic, nu pentru motivul acesta sunt îndreptăţit. Domnul este cel care mă judecă” (1Cor 4,4).

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cele patru piersici

O dată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineaţa la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuvi­inţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare:

- Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta?
- Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat, apoi, sâmburele, 1-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.
- Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta?
- Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă…
- Şi apoi?
- Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.
- Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că “lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă”. Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună? – l-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.
- Nu ştiu.
- Cum nu ştii, da’ ce-ai făcut cu ea?
- Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!
- Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.
În sfârşit, ţăranul 1-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.
- Dar ţie ţi-a plăcut piersica?
- Nici eu nu ştiu, tătucă.
- Cum, şi tu ai vândut-o?
- Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.
Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi i-a spus:
- Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma vei fi un bun creştin şi asta e tot ce contează.

„Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor!” (Sfânta Scriptură)

Sursa: http://sfantatreimebc.org/pictura/?cat=32&paged=3