Ecclesia de Eucharistia V

CAPITOLUL IV

EUHARISTIA ŞI COMUNIUNEA ECLEZIALĂ

34. În 1985, Adunarea extraordinară a Sinodului Episcopilor a văzut în "ecleziologia de comuniune" ideea centrală şi fundamentală a documentelor Conciliului al II-lea din Vatican⁶⁷. În timpul pelerinajului ei pe pământ, Biserica este chemată să menţină şi să promoveze atât comuniunea cu Dumnezeu Treime, cât şi comuniunea între credincioşi. Pentru acesta, ea dispune de cuvânt şi de sacramente, mai ales de Euharistie, din care primeşte "viaţă şi creştere fără încetare"⁶⁸ şi în care, în acelaşi timp, se exprimă pe sine. Nu este întâmplător faptul că termenul comuniune a devenit unul dintre numele specifice ale acestui sublim sacrament.

Euharistia apare, aşadar, ca apogeul tuturor sacramentelor, căci duce la desăvârşire comuniunea cu Dumnezeu Tatăl, datorită identificării cu Fiul unic prin lucrarea Duhului Sfânt. Având o credinţă pătrunzătoare, unul dintre marii autori ai tradiţiei bizantine exprima acest adevăr în legătură cu Euharistia: "Acest mister este atât de desăvârşit, spre deosebire de oricare alt rit, încât conduce spre vârful cel mai înalt al bunurilor, unde se găseşte şi sfârşitul suprem al oricărui efort uman. Căci în el îl întâlnim pe Dumnezeu, iar Dumnezeu se uneşte cu noi în modul cel mai desăvârşit"⁶⁹. Tocmai de aceea, e necesar să cultivăm în inimi dorinţa constantă după sacramentul Euharistiei. În felul acesta s-a născut practica "împărtăşirii spirituale", în mod fericit prezentă în Biserică de multe secole şi recomandată de sfinţii învăţători ai vieţii spirituale. Sfânta Tereza a Pruncului Isus scria: "Când nu primiţi împărtăşania la Liturghia pe care o ascultaţi, împărtăşiţi-vă în mod spiritual, căci este ceva foarte avantajos...; astfel, veţi imprima în voi o iubire adâncă faţă de Domnul nostru"⁷⁰.

35. Cu toate acestea, celebrarea Euharistiei nu poate să fie punctul de plecare al împărtăşirii, pe care o presupune ca existând deja, ca să o întărească apoi şi să o ducă la desăvârşire. Sacramentul exprimă această legătură de comuniune în dimensiunea sa invizibilă care, în Cristos, prin lucrarea Duhului Sfânt, ne leagă de Tatăl şi între noi, pe de o parte, iar pe de altă parte, în dimensiunea sa vizibilă care implică împărtăşirea în învăţătura apostolilor, în sacramente şi în ordinea ierarhică. Strânsa legătură care există între elementele invizibile şi elementele vizibile ale comuniunii ecleziale este constitutiv Bisericii ca sacrament al mântuirii⁷¹. Numai în acest context se celebrează în mod legitim Euharistia şi se participă cu adevărat la acest sacrament. Rezultă de aici o exigenţă lăuntrică a Euharistiei: ca ea să fie celebrată în comuniune şi, concret, respectând toate condiţiile cerute.

36. Comuniunea invizibilă, deşi prin natura sa este mereu în creştere, presupune viaţa harului, prin care suntem făcuţi "părtaşi la natura divină" (2Pt 1,4), şi trăirea virtuţilor credinţei, speranţei şi dragostei. Într-adevăr, numai în felul acesta se stabileşte o comuniune adevărată cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Credinţa nu este îndeajuns, ci trebuie statornicie în harul sfinţitor şi în caritate, rămânând în sânul Bisericii cu "trupul" şi cu "inima"⁷²; trebuie, aşadar, să repetăm cuvintele sfântului Paul, "credinţa care lucrează prin iubire" (Gal 5,6).

Respectarea caracterului total al legăturilor invizibile este o datorie morală strictă pentru creştinul care vrea să ia parte în mod deplin la Euharistie împărtăşindu-se cu trupul şi sângele lui Cristos. Acelaşi apostol îi aminteşte de această datorie credinciosului prin avertizarea: "De aceea, omul să se cerceteze şi astfel să mănânce din pâine şi să bea din potir" (1Cor 11,28). Cu toată puterea elocvenţei sale, sfântul Ioan Gură de Aur îi îndemna pe credincioşi: "Şi eu îmi ridic glasul, vă implor, vă rog şi vă rog fierbinte să nu vă apropiaţi de această masă sfântă cu o conştiinţă pătată şi deformată. O asemenea atitudine într-adevăr nu se va numi niciodată împărtăşire, chiar dacă am primi de mii de ori trupul Domnului, ci, mai curând, condamnare, chin şi sporire a pedepselor"⁷³.

În această perspectivă, Catehismul Bisericii Catolice stabileşte pe bună dreptate: "Cel care este conştient de a fi comis un păcat grav trebuie să primească sacramentul Reconcilierii înainte de a se apropia de împărtăşanie"⁷⁴. Aşadar, vreau să repet că rămâne şi va rămâne pentru totdeauna valabilă în Biserică norma prin care Conciliul Tridentin a aplicat concret atenţionarea severă a apostolului Paul, afirmând că, pentru a primi cum se cuvine Euharistia, "dacă cineva este conştient de a fi în stare de păcat de moarte, trebuie, mai întâi, să-şi spovedească păcatele"⁷⁵.

37. Euharistia şi Reconcilierea sunt două sacramente strâns legate între ele. Dacă Euharistia actualizează jertfa răscumpărătoare a crucii, perpetuând-o sacramental, aceasta înseamnă că din acest sacrament derivă o exigenţă continuă de convertire, de răspuns personal la îndemnul adresat de sfântul Paul creştinilor din Corint: "În numele lui Cristos, vă rugăm: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!" (2Cor 5,20). Dacă credinciosul are pe conştiinţă greutatea unui păcat grav, drumul pocăinţei, prin sacramentul Reconcilierii, devine o trecere obligatorie pentru a putea lua parte în mod deplin la jertfa euharistică.

Evident, judecata asupra stării de har aparţine numai celui interesat, pentru că e vorba de o judecată de conştiinţă. Totuşi, în caz de comportament exterior grav, public şi de durată contrar normei morale, Biserica, în grija ei pastorală pentru buna rânduială comunitară şi din respect faţă de sacramentul în discuţie, nu poate să nu se simtă chemată în cauză. Această situaţie de lipsă în viaţa morală publică este tratată de norma Codului de drept canonic privind neadmiterea la împărtăşania euharistică a acelora care "persistă cu încăpăţânare într-un păcat grav şi public"⁷⁶.

38. Comuniunea eclezială, cum am amintit deja, este şi vizibilă şi se exprimă prin intermediul legăturilor enumerate de acelaşi Conciliu atunci când învaţă: "Fac parte pe deplin din comunitatea Bisericii aceia care, având Duhul lui Cristos, acceptă întreaga ei structură şi toate mijloacele de mântuire instituite în ea şi sunt uniţi, în organismul ei vizibil - prin legătura mărturisirii de credinţă, a sacramentelor, a conducerii şi comuniunii bisericeşti - cu Cristos, care o conduce prin suveranul pontif şi prin episcopi"⁷⁷.

Euharistia, fiind cea mai înaltă manifestare sacramentală a comuniunii în Biserică, necesită să fie celebrată şi într-un context de respectare integrală a legăturilor exterioare de comuniune. În mod special, pentru că "este ca desăvârşire a vieţii spirituale şi scop al tuturor sacramentelor"⁷⁸, de aceea, necesită ca legăturile comuniunii în sacramente să fie reale, îndeosebi în Botez şi în hirotonirea preoţească. Nu este posibil să dai împărtăşania unei persoane care nu este botezată sau care refuză adevărul integral al credinţei despre misterul euharistic. Cristos este adevărul şi dă mărturie despre adevăr (cf. In 14,6; 18,37); sacramentul trupului şi sângelui său nu admite minciuna.

39. De altfel, în virtutea caracterului comuniunii ecleziale şi a raportului pe care îl are cu sacramentul Euharistiei, trebuie amintit faptul că "jertfa euharistică, deşi se celebrează mereu într-o comunitate particulară, nu este niciodată o celebrare a acestei singure comunităţi: aceasta, într-adevăr, primind prezenţa euharistică a Domnului, primeşte totalitatea darului mântuirii şi, cu toate că păstrează mereu un vizibil caracter particular, ea se manifestă şi ca imagine şi prezenţă adevărată a Bisericii, una, sfântă, catolică şi apostolică"⁷⁹. Rezultă de aici că o comunitate cu adevărat euharistică nu se poate replia asupra ei însăşi, ca şi cum ea ar fi autosuficientă, ci trebuie să fie în sintonie cu fiecare dintre comunităţile catolice.

Comuniunea eclezială a adunării euharistice este comuniune cu episcopul ei şi cu pontiful roman. Într-adevăr, episcopul este principiul vizibil şi temeiul unităţii în Biserica lui particulară⁸⁰. Aşadar, ar fi cu totul ilogic ca sacramentul prin excelenţă al unităţii Bisericii să fie celebrat fără o comuniune adevărată cu episcopul. Sfântul Ignaţiu de Antiohia scria: "Numai această Euharistie să fie considerată singura legitimă, care este prezidată de episcopul sau de cel pe care el l-a însărcinat"⁸¹. Tot la fel, pentru că "pontiful roman, ca urmaş al lui Petru, este principiul şi fundamentul perpetuu şi vizibil al unităţii, atât al episcopilor, cât şi al mulţimii credincioşilor"⁸², comuniunea cu el este o exigenţă lăuntrică a celebrării jertfei euharistice. De aici provine adevărul adânc exprimat în diferite feluri de liturgie: "Fiecare celebrare a Euharistiei este făcută în unire nu doar cu episcopul, ci şi cu papa, cu ordinul episcopal, cu tot clerul şi cu poporul întreg. Fiecare celebrare validă a Euharistiei exprimă această comuniune universală cu Petru şi cu Biserica întreagă sau o cere în mod obiectiv, ca în cazul Bisericilor creştine separate de Roma"⁸³.

40. Euharistia creează comuniunea şi educă la comuniune. Sfântul Paul le scria credincioşilor din Corint, arătându-le cum dezbinările lor, care se manifestau în adunarea euharistică, erau în opoziţie cu ceea ce ei celebrau, Cina Domnului. În consecinţă, apostolul îi invita să reflecteze asupra realităţii adevărate a Euharistiei, pentru a-i face să revină la spiritul de comuniune fraternă (cf. 1Cor 11,17-34). Sfântul Augustin s-a făcut în mod eficient ecoul acestei exigenţe. Amintind cuvântul apostolului: "Voi sunteţi trupul lui Cristos şi membrele acestui trup" (1Cor 12,27), remarca: "Dacă, aşadar, voi sunteţi trupul lui Cristos şi membrele sale, simbolul a ceea ce voi sunteţi se găseşte pus pe masa Domnului; da, voi primiţi ceea ce este misterul vostru"⁸⁴. Şi din această constatare trăgea următoarea concluzie: "Domnul nostru... a consacrat pe masă misterul păcii noastre şi al unităţii noastre. Acela care primeşte misterul unităţii şi nu rămâne în legăturile păcii nu primeşte misterul său spre mântuirea sa; el primeşte o mărturie care-l condamnă"⁸⁵.

_______________________

Note:

⁶⁹ N. CABASILA, Viaţa în Cristos, IV, 10: SCh 355, 270.

⁷⁰ Drumul desăvârşirii, cap. 35.

⁷¹ Cf. CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Scrisoare către episcopii Bisericii Catolice în legătură cu unele aspecte ale Bisericii, ca şi comuniune Communionis notitio (28 mai 1992), 4: AAS 85 (1993) 839-840.

⁷²CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 14.

⁷³ Omilii la Isaia 6, 3: PG 56, 139.

⁷⁴ Nr. 1385; cf. Codul de drept canonic, can. 916; Codul canoanelor Bisericilor Orientale, can. 711.

⁷⁵ Discurs către membrii Sacrei Penitenţieri Apostolice şi către penitenţiarii bazilicilor patriarhale din Roma (30 ianuarie 1981): AAS 73 (1981) 203. Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Sesiunea a XIII-a, Decretum de ss. Eucharistia, cap. 7 şi can. 11: DS 1647, 1661.

⁷⁶ Can. 915; cf. Codul canoanelor Bisericilor Orientale, can. 712.

⁷⁷CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 14.

⁷⁸ Sf. TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, III, q. 73, a. 3c.

⁷⁹CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Scrisoare către episcopii Bisericii Catolice în legătură cu unele aspecte ale Bisericii drept comuniune Communionis notio (28 mai 1992), 11: AAS 85 (1993) 844.

⁸⁰ Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 23.

⁸¹ Scrisoarea către smirneni, 8: PG 5, 713.

⁸²CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 23.

⁸³CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Scrisoare către episcopii Bisericii Catolice în legătură cu unele aspecte al Bisericii drept comuniune Communionis notio (28 mai 1992), 14: AAS 85 (1993) 847.

⁸⁴ Sermo 272: PL 38, 1247.

⁸⁵ Sermo 272: PL 38, 1248.

Cuvântul sculptează!

5 Iunie – Prieten

Doi colegi de studiu, după mai mulţi ani de când nu se mai văzuseră, din întâmplare, se întâlnesc într-o bună zi în străinătate. Unul dintre ei, spontan şi plin de căldură, văzându-l pe vechiul său tovarăş printre oameni pe care nu-i cunoştea, se emoţionă şi-l salută cu mare bucurie spunându-i:

-«Salutare, prietene!»

Celălalt, taciturn, cu o mutră acră şi rece, îi răspunse foarte serios:

-«Prieten? Din câte îmi amintesc, niciodată nu am fost prietenul tău.»

Nu dăm calificativul de prieten oricui. Obişnuim să fim destul de exigenţi la momentul alegerii lor, aceasta fiind normal până într-un anumit punct.

Isus – Dumnezeu şi Om – ne numeşte în repetate rânduri prieteni. Singurul lucru pe care ni-l cere este acela de a vrea să-i fim prieteni: Luca 12,4; Ioan 15,14 şi 15.

Putem să ne însuşim acel cântec al lui Marc Anthony şi să-i spunem:

Tu eşti fratele meu de suflet, prietenul meu cu adevărat,

Care pe orice cale şi în fiecare zi este mereu cu mine.

Chiar dacă eşti un om matur ai încă suflet de copil,

Cel care-mi dă prietenia, respectul şi afecţiunea sa.

Îmi amintesc că împreună am trecut prin momente foarte grele,

Iar tu nu te-ai schimbat oricât de puternice au fost vânturile.

Inima ta este o casă cu porţile deschise,

Tu eşti lucrul cel mai sigur în momentele nesigure.

În anumite momente grele care sunt în viaţă,

Căutăm pe cineva care să ne ajute să găsim ieşirea.

Acel cuvânt de tărie şi de credinţă pe care mi l-ai dat,

Îmi dă siguranţa că ai fost mereu alături de mine.

Tu eşti prietenul de suflet care în fiecare zi,

Surâs şi îmbrăţişare festivă la fiecare sosire.

Îmi spui adevăruri atât de mari cu fraze deschise.

Tu eşti lucrul cel mai sigur în momentele nesigure.

Nici nu-i nevoie măcar să spun

Tot ceea ce-acum spun eu

Dar este bine ca, astfel, să auzi

Că tu eşti cel mai bun prieten al meu.

Nici nu-i nevoie măcar să spun

Tot ceea ce-acum spun eu

Dar este bine ca, astfel, să auzi

Cât de mare eşti, prietenul meu.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează!

4 Iunie – „A retrăi”

S-a întâmplat într-o clasă de elevi de şase-şapte ani. După Săptămâna Mare, preotul colegiului i-a vizitat pentru ca să le vorbească despre Învierea lui Isus. A început formulându-le o serie de întrebări uşoare: unde s-a născut Isus, unde a trăit, unde a murit… până aici fără nici o problemă. La sfârşit, venea întrebarea înşelătoare, întrebarea capcană:

-«Unde este înmormântat?»

La această întrebare, s-a aşternut tăcerea asupra întregii clase. După câteva momente de derută, o fetiţă ridică mâna şi spuse:

-«Nu este înmormântat nicăieri, pentru că „a retrăit”.»

Nu „a retrăit”, dar a înviat, ceea ce este foarte diferit. A retrăi, înseamnă a reveni la viaţa pe care o aveai înainte de moarte, cu aceleaşi probleme, greutăţi şi limite. A învia este mult mai mult: înseamnă a intra în plinătatea vieţii, o viaţă nouă şi superioară, unde „nu va mai fi moarte, nici plâns, nici durere, pentru că toate cele de dinainte au trecut” (Apoc 21,4).

Dacă a retrăi ar fi o minune, Învierea lui Isus, pe lângă minune, este un mister.

Dacă Isus „ar retrăi” doar, moartea, păcatul şi răul ar continua să-l domine iar, odată cu el, şi pe noi. Înviind, însă, a învins moartea: a sa şi a noastră. De la Învierea sa, moartea este mai puţin moarte.

Trebuie să fie foarte mare ceea ce Dumnezeu a voit pentru noi, când a plătit un astfel de preţ: Patima Fiului său. Doar în Cer ne vom da seama ce a dobândit Isus pentru noi.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Astăzi zi festivă...

Astăzi este ultima zi de master... și „orarul” va fi...

Sâmbătă 04 iunie 2011 va avea loc Festivitatea de absolvire după următorul program: Sfânta Liturghie Arhierească în Catedrala arhiepiscopală majoră „Sfânta Treime” din Blaj începând cu ora 10,00 urmată fiind de Cursul festiv în Aula Mare a Facultății și Seminarului major - ora 11,45.

Pax vobis!

Seria MODELELE NOASTRE!

Cum a fost executat un preot al muncitorilor

Autor: Wlodzimierz Redzioch
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: L'Osservatore romano, 19-20 octombrie 2009

pr. Jerzy Popieluszko

La 19 octombrie 1984, pr. Jerzy Popieluszko, un preot tânăr din Varşovia, din parohia Sfântul Stanislav Kostka, a fost invitat în oraşul Bydhoszcz, pentru a participa la întâlnirea de rugăciune a cercului local al pastoraţiei muncitoreşti. Mai întâi a celebrat Sfânta Liturghie, apoi a comentat misterele de durere ale Rozariului. A terminat cu următoarele cuvinte: “Să ne rugăm pentru a fi liberi de spaimă, însă, înainte de toate, pentru a fi liberi de dorinţa de răzbunare şi de violenţă”. După întâlnire, pr. Jerzy a hotărât să se întoarcă acasă, deşi ora era târzie. Călătorea cu maşina condusă de un anume Waldemard Chrostowski. În apropierea unui sătuc numit Gorsk, maşina lor a fost oprită de poliţia rutieră – dar erau agenţi ai serviciilor de securitate poloneze. Aceştia din urmă, după ce i-au pus cătuşe şoferului, l-au doborât pe preot cu un lovitură în cap, i-au pus căluş în gură, l-au aruncat în portbagaj şi au plecat imediat. Chrostowski a reuşit într-un fel să scape din maşină fugind şi a dat alarma despre răpire. Fuga şoferului pr. Popieluszko nu a făcut să se schimbe planul criminal al serviciilor de securitate. Mai întâi l-au legat în aşa fel încât orice mişcare făcea îi strângea funia din jurul gâtului. În cele din urmă l-au aruncat în Vistula cu un sac plin de pietre legat de un picior. Medicul care avea să facă, după aceea, autopsia pe cadavrul pr. Popieluszko a mărturisit că niciodată nu a văzut un om cu asemenea leziuni ale organelor interne.

Telejurnalul din seara zilei de 20 octombrie a dat o scurtă ştire despre răpirea preotului, iar imediat după aceea pentru cel răpit a fost celebrată o Sfântă Liturghie în biserica Sfântul Stanislav Kostka şi a început privegherea perpetuă: mii de persoane s-au rugat zi şi noapte pentru a-l avea din nou teafăr pe pr. Jerzy. Din păcate, la 30 octombrie, a sosit vestea dramatică a găsirii trupului preotului, şi la 3 noiembrie s-au desfăşurat la Varşovia funeraliile victimei. Peste cinci sute de mii de persoane venite din toată Polonia au participat în tăcere absolută la funeraliile pr. Popieluszko, care a devenit pentru polonezi “simbolul luptei pentru adevăr”, “simbolul luptei dezarmate a binelui împotriva răului sistemului totalitar comunist”.

Viitorul capelan al mişcării Solidaritatea s-a născut la 14 septembrie 1947, în satul Okopy, în nord-estul Poloniei (aproape de Bialystok), într-o familie profund religioasă. Climatul de spiritualitate creat de părinţii lui, Marianna şi Wladyslaw, l-a plăsmuit din copilărie şi aceasta a favorizat maturizarea vocaţiei sale preoţeşti. Astfel, după examenul de bacalaureat, a intrat în Seminarul mare din Varşovia şi a început să frecventeze cursurile de filozofie şi teologie.

În acele timpuri, autorităţile comuniste încercau să creeze tot felul de obstacole în calea formării seminariştilor şi căutau în toate modurile să îi facă să renunţe la studiile teologice. Înainte de toate îi obligau să facă doi ani de dur serviciu militar obligatoriu, în unităţile speciale create anume pentru elevii din seminarii. Pentru aceasta, la începutul celui de-al doilea an de studiu, Popieluszko a fost chemat în armată şi a făcut stagiul militar în anii 1966-1968 la Bartoszyce. Acest aşa-numit serviciu militar consta în exerciţii inutile: militarii trebuiau să sape tranşee, pentru a le umple cu pământ imediat după aceea; trebuiau să se târască pe pământ, de preferinţă în noroi, dar, înainte de toate, erau obligaţi să participe la cursuri continue de îndoctrinare politică. Unii nu rezistau la aceste batjocuri şi cădeau psihologic renunţând la preoţie. Dar nu acesta a fost şi cazul lui Popieluszko. El nu îşi ascundea niciodată convingerile religioase, ci chiar se poate spune că în această situaţie dificilă a devenit un fel de lider spiritual, promovând iniţiative şi momente de rugăciune. Dar a plătit cu preţ mare această atitudine a sa. Adesea era pedepsit: una dintre pedepse consta în faptul de a rămâne mai multe ore în picioare cu tot harnaşamentul – care cântărea până la 30 de kilograme – şi cu picioarele goale chiar şi iarna; o altă pedeapsă umilitoare consta în a curăţa cu periuţa de dinţi băile din cazarmă. Doi ani de batjocuri de acest tip nu l-au slăbit psihologic şi moral pe Popieluszko, dar i-au ameninţat grav sănătatea.

În seminar, a tratat cu mare seriozitate pregătirea sa la preoţie şi a cultivat viaţa de rugăciune. De altfel, trebuie spus că în privinţa studiului, la început îi era greu, şi numai în ultimii doi ani de studiu s-a îmbunătăţit în mod clar, îndeosebi în domeniul biblic şi dogmatic.

Popieluszko a fost sfinţit preot în anul 1972 şi a început imediat slujirea pastorală pentru studenţi în biserica universitară Sfânta Ana. Din păcate, condiţiile lui de sănătate erau mereu precare şi în anul 1980 a fost acceptat ca rezident în parohia Sfântul Stanislav Kostka din capitală, de către pr. Teofil Bogucki, un paroh foarte dinamic şi cunoscut. Era un timp de mari schimbări politice şi sociale, timpul Solidarităţii. De vreme ce parohia nu era departe de marile oţelării, Popieluszko a început – ca urmare a mandatului dat de Episcopul său – să asigure asistenţă pastorală muncitorilor. Era o experienţă nouă, care la început îl lăsa perplex, pentru că nu cunoştea lumea muncitorească. Însă muncitorii l-au acceptat foarte bine pe acel preot mic şi bolnăvicios, cu voce slabă, care îi spovedea, celebra pentru ei Euharistia şi, uneori, boteza pe unii dintre ei care se converteau.

La 13 decembrie 1981, când în Polonia a fost declarată legea marţială, pr. Jerzy a organizat în parohie celebrările euharistice numite “Liturghii pentru patrie”. Deja cu câţiva ani înainte, parohul Bogucki introdusese în parohie tradiţia celebrării Liturghiei de seară din ultima duminică a lunii pentru intenţiile patriei. Pr. Popieluszko a continuat această tradiţie şi în “starea de război”. La Liturghiile lui, masele de persoane erau atrase de bunătatea lui, de atitudinea lui deschisă spre ceilalţi, de modul său de a vorbi. Liturghiile lui pentru patrie au devenit cunoscute nu numai la Varşovia, ci în toată Polonia – la ele participau chiar şi 15-20 de mii de persoane -, de aceea pr. Jerzy a devenit un personaj cunoscut, şi din această cauză incomod, pentru autorităţile comuniste.

Însă el nu era un activist social sau politic, ci un preot catolic fidel faţă de Evanghelie. Ceea ce proclama era conţinut în doctrina socială a Bisericii, în învăţăturile Papei Ioan Paul al II-lea şi ale defunctului primat polonez, Sardinalul Stefan Wyszynski. Dar pentru că orice sistem totalitar se sprijină pe frică şi pe intimidare, iar pr. Jerzy în schimb elibera mulţimea de frica sistemului, era considerat de comunişti un duşman de moarte. Cazul capelanului Solidarităţii este un exemplu elocvent pentru modul în care lupta cu religia prevedea şi eliminarea fizică a “duşmanilor”.

La 24 septembrie 1984, şefii serviciilor secrete poloneze au luat decizia de a închide definitiv “cazul Popieluszko”. Au fost pregătite mai multe variante: primul atentat, făcut la 13 octombrie, în timpul călătoriei de la Danzica la Varşovia nu a reuşit, al doilea însă a reuşit. Şi la 19 octombrie preotul a fost răpit, torturat şi aruncat în Vistula. Asasinii – Piotrowski, Chmielewski, Pekala – făceau parte din echipele speciale ale Ministerului de Interne. Membri echipelor speciale – persoane profund îndoctrinate, convinse că acţionează pentru binele sistemului comunist şi al patriei – erau destinate pentru acţiunile deosebit de “murdare” şi “delicate”. Pentru ei a asasina un preot, duşman ideologic, era ceva normal şi – încă şi mai mult – lăudabil. Astfel au făcut-o cu o brutalitate nemaiauzită şi din ură faţă de credinţa pe care preotul o reprezenta. Trebuie să adăugăm că adevăraţii mandatari ai delictului, relatat cu detalii macabre de asasini în decursul unui proces dramatic, nu au fost niciodată judecaţi. Ucigaşii au fost condamnaţi, dar cu pedeapsă redusă. Acum deja au ieşit din închisoare.

Începând din ziua găsirii trupului, a început să se răspândească faima de sfinţenie a martirului. Au început să vină veşti despre numeroase haruri atribuite mijlocirii sale şi, împreună cu ele, şi cererile de a deschide cauza canonică de beatificare. Acest proces, deschis de Cardinalul Jozef Glemp, Primat al Poloniei şi Arhiepiscop de Varşovia, a început la 8 februarie 1997. Faza diecezană a investigaţiei a durat patru ani şi apoi documentaţia a fost trimisă în Vatican, la Congregaţia Cauzelor Sfinţilor, şi deschisă la 3 mai 2001.

După aceea, a fost redactată aşa-numita Positio super martyrio, un rezumat al tuturor dovezilor documentare privind martiriul pr. Popieluszko, pentru a fi discutat de Cardinalii şi teologii din Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor. În octombrie 2008, Arhiepiscopul de Varşovia, Kazimierz Nycz, a dus Sfântului Părinte o copie de la Positio, împreună cu o scrisoare a întregului episcopat polonez, în care Episcopii atrag atenţia asupra importanţei beatificării pr. Popieluszko pentru Biserică şi pentru Polonia. Bineînţeles, această scrisoare poate avea ca rezultat doar examinarea de către Congregaţie a cauzei pr. Jerzy înaintea altora, fără a afecta verdictul final. (Articol apărut iniţial pe Ercis.ro)

Sursa: http://lumea.catholica.ro/2009/10/cum-a-fost-executat-un-preot-al-muncitorilor

O noutate în lumea livrească!!!

Dragi cititori,

am deosebita plăcere să vă fac cunoscut faptul că, începând de astăzi, pentru cei îndrăgostiți de lectură, editura Surorilor lauretane de la Baia Mare, pune la dispoziție un nou volum semnat de mine:

Coordonatele m@rturisirii

}i chipul îndrum@torului spiritual

reg@site la

Pr. {tef {tefan Bernard, A.A.

Pentru cei interesați, mai jos aveți câteva date despre acest material. Aștept și e-mail-urile voastre la adresa: cipriandeblaj@yahoo.com

„Pluralitatea calităților părintelui Ștef Ștefan Bernard, călugăr Augustinian Asumpţionist din Blaj, m-a inspirat a medita, consulta și aduna la un loc pentru a scrie acest modest material, cu gânduri multe dar necesare zilelor noastre atât de tulburi din punct de vedere spiritual.
Aceasta am crezut de cuviință a o realiza, nu în ultimul rând, pentru ca toți cei dornici de aprofundare și desăvârșire creștinească, să culeagă roade, câte ceva bun pentru sine și
mântuirea sufletului.
Credincioșilor, care toți sunt chemați la sfințenie, dornici fiind de a primi învățătură bună și o înțelegere cât mai limpede a Sfintelor Sacramente (preoția și penitența) primite de la Însuși Domnul nostru Isus Cristos, și care să cunoască calitățile preotului confesor pentru a se putea ruga, a-l căuta și alege știindu-și în același timp obligațiile lor.
Candidaților la preoție să înțeleagă încă de pe acum cât de importantă este Sfânta Taină a Preoției, necesitatea unui duhovnic pentru viața și pregătirea lor spirituală, cât și pentru faptul că trebuie să dobândească responsabil cunoștiințele și abilitățile necesare pentru timpul când, chiar ei vor trebui să convertească, să conducă și să desăvârșească suflete.
Și nu în ultimul rând, preoților din via Domnului, care ne-au fost lăsați pentru a ne dărui Sfintele Sacramente și conduce sufletele la mântuire, ca și ei să cunoască ce calități trebuie să dobândească pentru a se numi „adevărați” spirituali, meditând în aceeași vreme la obligația lor de duhovnici spre a realiza o lume mai bună, cu pace și har în care „plouă” cu binecuvântarea Sfintei Treimi.

Pace ție!
Al tău amic,
cu bucurie,
Ciprian”.

Cartea are 208 pagini în format A5 și se poate achiziționa la prețul de doar 10 Ron de la adresa http://www.surorilelauretane.ro (vezi adresa lor de e-mail și o cereți astfel, ea încă nu este încărcată pe site) sau de la autor (cu autograf): cipriandeblaj@yahoo.com

Pericolele muncii de birou. La ce riscuri te expui dacă stai pe scaun mai mult de şase ore pe zi

Statul pe scaun mai mult de şase ore pe zi creşte riscul de deces

Statul pe scaun mai mult de şase ore pe zi creşte riscul de deces, este concluzia unui studiu realizat de oamenii de ştiinţă de la Societatea Americană de Oncologie, publicat în "American Journal of Epidemiology". Oamenii de ştiinţă susţin că acest risc este destul de crescut chiar şi în rândul persoanelor care fac sport după orele de lucru, informează The Huffinghton Post.

Potrivit studiului, femeile care stau pe scaun peste şase ore pe zi, pe o perioadă de 13 ani, sunt expuse unui risc de deces prematur mai mare cu 37%, comparativ cu persoanele care stau pe scaun mai puţin de trei ore pe zi. În ceea ce-i priveşte pe bărbaţi, aceştia prezintă un risc cu 18% mai mare de a se confrunta cu acelaşi risc.

Riscul de deces prematur este şi mai mare pentru persoanele care nu fac mişcare. Astfel, femeile care stau peste şase ore pe scaun zilnic şi sunt sedentare sunt expuse acestui risc cu 94% mai mare faţă de cele care stau cât mai puţin pe scaun şi fac multe exerciţii fizice. În cazul bărbaţilor sedentari, riscul creşte cu până la 48%.

Pentru a ajunge la această concluzie, oamenii de ştiinţă, coordonaţi de dr. Alpa Patel, au inclus în cercetare 53.440 de bărbaţi şi 69.776 de femei. Studiul s-a desfăşurat în perioada 1993-2006.

Persoanele care stau mult timp pe scaun prezintă un risc crescut de a suferi de boli cardiovasculare, diabet, depresie şi obezitate şi un risc dublu de a dezvolta cancer la colon, comparativ cu oamenii care au un job mai dinamic, precizează cercetătorii. "Perioadele îndelungate de timp petrecute stând pe scaun, independent de activitatea fizică, au importante consecinţe metabolice şi pot influenţa trigliceridele, colesterolul, glucoza, tensiunea arterială", spune dr. Patel.

Potrivit experţilor, statul pe scaun timp îndelungat afectează masa musculară, articulaţiile şi coloana vertebrală. Problemele oftalmologice şi obezitatea fac parte şi ele din riscurile meseriei.

Statisticile de specialitate din SUA arată că angajaţii îşi petrec peste 55% din timp pe scaunul de la birou. Astfel, potrivit cercetătorilor, persoanele a căror slujbă presupune să stea toată ziua pe scaun prezintă un risc cu 94% mai mare de a dezvolta o tumoră în zona colonului distal, o parte importantă a intestinului care face legătura cu rectul.

Sursa: http://www.gandul.info/magazin/pericolele-muncii-de-birou-la-ce-riscuri-te-expui-daca-stai-pe-scaun-mai-mult-de-sase-ore-pe-zi-8394264