OMISIUNE IN GAZETA DE BETLEEM

De Crăciun

Scris de Andrea Balint •

Titlu: Scrisori de la Moş Crăciun
Autor: J.R.R. Tolkien
Rating:
Editura: RAO
Anul aparitiei: 2006
Traducere: Fabiola Popa
Numar pagini: 112
ISBN: 973-103-025-5

Nu doar copiii îi scriu scrisori lui Moş Crăciun. Uneori şi Moş Crăciun le scrie copiilor. Are nevoie să povestească şi el cuiva întâmplările de la Polul Nord.

Deşi am trecut de mult de vârsta copilăriei, Crăciunul încă are o magie aparte pentru mine. Aşa că în fiecare an, în preajma sărbătorilor, caut o carte care să mă transporte în lumea fermecată a poveştilor ce îmi amintesc că Moş Crăciun există, dacă vrei să crezi în el. Anul acesta am descoperit o carte cu adevărat fermecată.

Scrisori de la Moş Crăciun a luat naştere din dragoste părintească. J.R.R. Tolkien s-a gândit că ar fi frumos dacă baieţii lui, şi mai târziu şi fetiţa, ar primi răspuns la scrisorile pe care i le trimit lui Moş Crăciun şi a început să scrie aceste scrisorele. În ele povesteşte câte o întâmplare de la Polul Nord în care este implicat nu doar Moşul ci şi ursul polar, spiriduşi şi alte personaje temporare. Scrisorile sunt semnate atât de către Moş Crăciun cât şi de ursul polar, dar şi de secretarul Moşului, Ilbereth. Scrisul este de fiecare dată diferit, în funcţie de mâna care scrie, iar cuvintele sunt însoţite de desene care le arată copiilor cum s-au întâmplat cele povestite. Pățaniile de la Polul Nord sunt la fel de magice ca şi locul în care se desfăşoară, astfel, ursul polar reuşeşte să rupă Polul care cade peste acoperişul casei lui Moş Crăciun, după care ursul aterizează în sufragerie, luna se poate sfărâma în bucăţi, stele cad de la locul lor, iar hoarde de goblini le dau bătăi de cap Moşului şi ajutoarelor sale.

Ce mi-a plăcut, însă, cel mai mult la această carte a fost modul de prezentare. Coperţile cartonate, foile destul de groase şi lucioase, totul foarte colorat şi jucăuş, o fac să arate ca o felicitare supradimensionată şi o transformă într-un deliciu pentru orice copil, chiar dacă nu ştie să citească. 

• Plusuri

  Povestioarele haioase, ilustraţiile.
  

• Minusuri

  Nu am găsit. :)
  

• Recomandari

  Tuturor celor care iubesc Crăciunul şi copilului din ei.
  
  
  Sursa

Pastorala de Crăciun a PF Cardinal Lucian

Cardinal † Lucian

 prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, Arhiepiscop și Mitropolit al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, în deplină comuniune de credinţă cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei

 Onoratului cler împreună slujitor, cuvioşilor călugări şi călugăriţe, iubiţilor credincioşi greco-catolici şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu

Dragi credincioși,

Taina sărbătorii Crăciunului se arată în întâlnirea cu Isus. Dacă am făcut bine pregătirea sufletească a Postului, Crăciunul trebuie să ne descopere bucuria unei prezențe speciale care se simte prin lumina credinței: Dumnezeu e cu noi! Emanuel. Acesta este numele lui Isus, Fiul Tatălui, nume anunțat de prorocul Isaia. Un nume care indică nu numai prezența, ci plămada comuniunii Sale cu fiecare dintre noi, fiindcă Celui Preaînalt i-a plăcut încă de la începuturile Creației să-și mărturisească numele în funcție de om: Dumnezeu cu noi, Dumnezeul lui Avram, al lui Isaac, al lui Iacob.

Taina Crăciunului spune, de asemenea, că Cristos dorește să afle o lume în stare să-L recunoască, care-L așteaptă și nu se mărginește la rezolvări ieftine, ci le caută pe acelea care rămân definitive. Această sfântă așteptare este evocată de profeții Vechiului Testament și oferă întâietate timpului în fața locurilor sau a privilegiilor de orice fel.

Speranța creștinului presupune întotdeauna răbdarea împlinirii timpului și este actul de identitate al omului de credință. Puterea discretă a binelui reînnoit în lume, zi de zi, este nimeni altul decât Pruncul ceresc, coborât din veșnicie, care se descoperă tot mai mult lumii prin mărturia binelui nostru, săvârșit zi de zi, spre a conduce lumea și Biserica la întâlnirea definitivă cu El.

Iubiți credincioși,        

Știu grijile Voastre și Vă înțeleg descurajările. Dar știm cu toții că credința nu ține de sfera privată, nu e o înțelegere individualistă sau opinie subiectivă, ci apare și se întărește în ascultarea Cuvântului Domnului, fiind destinată să se transforme în bună-vestire – după cum spune Sfântul Părinte Papa Francisc.

Trăim vremuri pentru care virtutea supremă a devenit gustul propriu. Viața se lipsește tot mai mult de umanitate, proclamând siluirea legii firii câștig de cauză de impus tuturor, iar astfel viclenia răului se arată drept adevăr. Sub presiunea deșertăciunii suntem puși în criză în ceea ce ne definește drept fii și creaturi ale lui Dumnezeu, adică oameni de comuniune. Și înlănțuiți de cele trecătoare uităm să mai gustăm bucuria păstorilor și a magilor care s-au lăsat surprinși de simplitatea și modestia prin care Dumnezeu vine între noi.

Păstrând bucuria așteptării speranței al cărei obiect nu se întrezărește, lipsiți de certitudinile lumești, Isus ne ține ancorați în Providență, descriindu-ne prețul crucii în viața noastră, fiindcă de vestea bună se bucură doar cel care o așteaptă, fiindcă nu a uitat să aibă nevoie de ea. În fața Pruncului neajutorat să putem reînnoi temeliile speranței, să așteptăm acel viitor care îl exprimă pe El și prezența Sa în istoria noastră. Lucrurile mici făcute cu devoțiune, apropierea față de semeni, disponibilitatea și gentilețea cu care ne raportăm unii față de alții grăiesc de la sine și constituie cel mai la îndemână apostolat pe care Isus ni-l cere, fiindcă i-L putem oferi. Dinspre limitele ființei noastre, de la acele momente unde nu mai suntem stăpâni pe situații și, prin urmare, mai puțin egoiști, începe cursul harului care poate schimba și tămădui în Cristos viața noastră. Nu e ușor a păstra speranța – spune Papa Francisc. Dar oare ne poate fi ea furată? Înaintașii noștri erau pe deplin convinși că nimeni nu le putea confisca credința și că viața lor era legătura cu Dumnezeu de la care nimeni nu putea să-i oblige să abdice. Putem însă să ne lepădăm de Isus prin păcat, necinste, răutate și mai ales neîncredere față de îndurarea Sa.

Aș dori în ziua Nașterii Domnului să Vă încredințez și să Vă încurajez în marea misiune care Vă revine: a da mărturie vie pentru harurile primite. Biserica are nevoie de această comoară din partea fiecărui om credincios. A fi cu Cristos înseamnă să ne ancorăm în soluțiile Domnului și în înțelegerea lucrurilor vieții prin ochii Săi, dar aceasta depinde mult, dragii mei, de rugăciunea noastră și de binele pe care trebuie să ne străduim a-l face dincolo de mângâieri, recunoaștere sau comoditate.

 „Dumnezeu s-a deșertat pe sine pentru a se face una cu chipul nostru, pentru a ne face una cu chipul măririi sale” - spune Sfântul Vasile cel Mare într-una din rugăciunile liturghiei sale. În fața ieslei zilelor noastre, acolo unde Isus nu încetează să se întrupeze în nimicul ființelor și realităților omenești, ne vine însă tot mai greu să coborâm în tainicele simțiri ale inimii și să recunoaștem alături de noi chipul umil și suferind al Domnului nostru. Isus s-a născut pe fân uscat, în sărăcia unei iesle, la marginea așezării, alungat de vanitatea lumii și de grijile sale. Și sub semnul celui pornit de acasă, prin lume, pentru a avea mai multă siguranță, Creatorul intră în viețile noastre, pe la marginile existenței noastre, în periferie, surprinzându-ne pentru a ne arăta unde și cum se scrie taina mântuirii.

Colinzile noastre cântă bucuria nașterii Domnului cu multă melancolie. Adevărul venirii lui Cristos între noi este, desigur, o bucurie evidentă, dar însemnată de întristare, fiindcă nu toți pot să-L recunoască pe Omul-Dumnezeu. Sărăcia ieslei nașterii Sale nu este doar lipsa de recunoștință a lumii față de planul discret al Domnului de a ne oferi mântuirea, ci și imaginea sufletului uman, despuiat și infirm fără prezența divină. Dacă recunoaștem darurile căinței și iertării, atunci ieslea săracă – imaginea inimii noastre însemnată de păcat - se face ambasadoarea îndurării cerești și a gingășiei Domnului pentru lume. Mult mai bine și mult mai profund decât o mulțime de tratate teoretice în teologie, decât chezășia misiunii sociale a Bisericii sau triumfalismul său istoric, prin mărturia simplă și temeinică a străduințelor fiilor lui Dumnezeu – fii ai Bisericii.

Dragii mei,

Viitorul nostru este Isus. Viitorul lumii nu poate fi fără Isus. Împărăția este bucuria de a fi cu El, în orice ceas, în orice clipă încă din prezent. Când copilul nu este ascultător sau este obraznic, tata sau mama caută printr-o severitate momentană să-l facă să înțeleagă că taina binelui este la îndemâna omului, iar răul nu este natural pentru el. Cu inima înfrântă și îndurerată, orice părinte adevărat își deschide astfel copilul spre iubire. În Biblie Dumnezeu plânge asupra infidelității poporului Său, constatând lipsa de recunoștință care aduce cu sine severitatea încercării ce nu are alt rost decât regăsirea drumului  întoarcerii spre casă. Ieslea Betleemului ne descoperă mlădița iertării din raiul stabilit acolo, adus inimilor prin prezența Pruncului. În peștera străină și rece „s-a arătat rădăcină neudată odrăslind iertarea” - spune o strofă a Crăciunului, adică bucuria împăcării cu Dumnezeu și aproapele.

Lucrurile mici scriu istoria binelui, la fel ca Fiul lui Dumnezeu venit în lume, la margine de imperiu, iar fără bunătate, iubire și respect, viața nu e decât vanitate și întuneric, dispreț și violență. Aici își află bucuria Isus de a fi cu noi, iar Dumnezeu plânge dacă fiii Săi nu se bucură de împăcarea cu El, dacă mărturia noastră pentru îndurarea Sa nu este reală, pentru bucuria Inimii Sale milostive de a oferi lumii întoarcerea la lumină. Încrederea noastră în bunătatea Domnului, reîntoarcerea la El să fie, aici și acum, semnul că nu putem trăi fără iertarea Cerului. Acest adevăr trebuie să ne fie paza sufletului pentru a fi sămânța unui viitor în Cristos și bucuria așteptării Împărăției Sale peste noi, Biserică și lume. Și vom avea pace fără de care omenirea nu va fi bine.

             

Iubiți fii sufletești,

Naturalețea și prospețimea vieții cu Cristos să nu apună niciodată în inimile Voastre. În pragul noului an, aș dori să mulțumim împreună Domnului din iesle pentru darul prezenței Sfântului Părinte Francisc care, iată, ne redă atmosfera scumpă și dragă a Betleemului. Ne-o propune cu naturalețea sufletelor simple și bune, după modelul Sfintei Familii din Betleem, după exemplul bucuriei păstorilor și a magilor.

Isus vine pentru a ne oferi parfumul și temelia Crucii care-L așteaptă pe Golgota – semnul iubirii cerești pentru noi. Este și semnul nerecunoștinței noastre, dar transfigurată de valoarea absolută a unei dragoste adevărate și încercate cu preț de sânge. Spunem adesea că suntem făcuți pentru Domnul, dar am uitat să ne lăsăm surprinși de blândețea, gingășia și fragilitatea cu care El Însuși ne vizitează și ne cheamă pentru a ne oferi iertarea. Actul nostru de credință la cumpăna anilor să fie cel pe care-l repeta Padre Pio ucenicilor săi: „Nu există situații unde Isus este fără cruce, dar nici cruce în viața cuiva fără prezența lui Isus”.

Cu aceste gânduri Vă transmit părintește urările de Nașterea Domnului, încredințându-Vă ajutorului și protecției Sfintei Familii, în speranța de a Vă ști încrezători și curați pentru a persevera în credință, binevoitori și senini. Timpul de har are precedență în fața nevoilor momentane și a slabei noastre înțelegeri. Dimpreună cu Preasfințiile lor, Episcopii Mihai și Claudiu, Vă spun din inimă „Sărbători sfinte și binecuvântate!”, iar anul 2014, care stă să vină, să Vă apropie și mai mult de Isus – Cel care vine.

„Adveniat regnum tuum, Domine! Maranatha!”

Cu arhierească binecuvântare,

 

Cardinal † Lucian

              Arhiepiscop și Mitropolit

                                                                                          Arhiepiscop Major

Sursa

Sărbători frumoase!

Azi pentru tine M-am născut

Și Prunc m-am Făcut

Să-ți aduc în viață fericire

Și-n întreaga omenire.

Te rog Mic și Tăcut

În sufletu-ți plăcut

Să Mă lași perpetuu să locuiesc

Și viața să-ți sfințesc!

Al tău Prunc Isus!

Sărbători binecuvântate!

Fam. Vestemean (C.A.D.)

Pastorala de Crăciun a PS Florentin

LUMINA CUVÂNTULUI ÎNTRUPAT

SCRISOAREA PASTORALĂa PS Florentin CRIHĂLMEANU,Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla,la mărita Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şiDumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, din harul şi mila Atotputernicului Dumnezeu, prin graţia Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate statornic rugătoare, iubiţilor creştini greco-catolici şi tuturor credincioşilor creştini, de Dumnezeu iubitori,

«Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos, întrucât ne-a ales în El mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea Lui» (cf. Ef 1,3-4).

Iubiţi credincioşi,

Bucuria sărbătorilor de iarnă, cu strălucirea podoabelor, cu vesele colinde şi cu frumoase cadouri, ne luminează iarăşi chipurile şi inimile. În jurul nostru totul e înveşmântat în haină de sărbătoare, casele împodobite, curate, mesele pline şi încărcate, iar sub brad daruri bogate.

Oare sufletul nostru este şi el împodobit, vesel, curat şi pregătit să primească Darul Cuvântului întrupat?

Să ne reamintim că prin Sf. Botez noi creştinii am primit în suflete o binecuvântare spirituală, o lumină ce însoţeşte drumul vieţii noastre de credinţă, spre idealul sfinţeniei. Aceasta lumină a răsărit cu mult înainte de a exista noi şi e menită să ne conducă paşii vieţii spre Părintele luminilor. Este Lumina ce a luminat în întunericul primei zile a Creaţiei, este lumina ce a strălucit din peştera păstorilor în noaptea sfântă a Naşterii Domnului şi este lumina ce trebuie să-mpodobească zilele noastre de sărbătoare.

Pentru aceasta, să ne întrebăm mai întâi la lumina credinţei primite prin Botez, care este scopul întrupării Cuvântului divin şi naşterii lui Hristos?

Ne răspunde imnografia sărbătorii: «Lumină ne-a strălucit nouă, Hristoase Dumnezeule, venirea Ta; Lumina cea din Lumină, strălucirea Tatălui, toată făptura ai luminat. Suflarea toată Te laudă pe Tine, Chipul slavei Tatălui, Cel ce eşti şi mai înainte ai fost şi ai strălucit din Fecioară, Dumnezeule, îndură-te spre noi» (Stihira Vecerniei, 25 decembrie).

Vom porni în meditaţia noastră de la Lumina Cuvântului dintru începuturi, prin care toate au fost create, apoi, în Lumina neprihănitei Fecioare Maria, prin care Cuvântul s-a făcut trup, vom ajunge la Lumina întrupării Cuvântului divin răscumpărător, prin care umanitatea se poate uni din nou cu Tatăl. Acesta este scopul ultim al misterului planului divin, «taina cea din veac ascunsă», ca la plinirea timpurilor toate să fie din nou reunite în Hristos, Lumina Cuvântului întrupat. Pentru aceasta, Lumina Lui ar trebui să strălucească în sufletul fiecăruia dintre noi oamenii.

Lumina Cuvântului divin, venită în lume să lumineze pe oameni, rămâne însă şi astăzi adeseori necunoscută sau refuzată. Cuvântul caută şi azi o poartă deschisă, un locaş unde să poată sălăşlui, unde să fie primit şi căruia să-i poată oferi nepreţuitul cadou pe care a venit să-l aducă tuturor: darul de a deveni fii ai lui Dumnezeu (cf. Io 1,12), darul mântuirii.

1. Lumina Cuvântului dintru început

«Şi a zis Dumnezeu: Să fie Lumină! Şi a fost Lumină» (Gen 1,3)

Să ne reamintim că primul cuvânt proclamat în întunericul primordial, neorânduit, haotic şi fără formă, este Cuvântul lui Dumnezeu: «Să fie lumină!». Cuvântul lui Dumnezeu, prin răsunetul Său, constituie momentul de început al firului istoriei, curgerea ireversibilă a Timpului. Totodată, prin strălucirea Lui, înlăturând întunericul, colaborează la lucrarea Spiritului divin, chemând la Viaţă. Astfel, pe cele două direcţii, a timpului şi a vieţii, se orânduieşte spaţiul întregii creaţii. Dumnezeu creează, stabilind o direcţie a timpului, făcând ordine în haosul primordial şi chemând la viaţă.

Dumnezeu creează totul după un plan minunat, din dorinţa de a împărtăşi fericirea iubirii şi a vieţii Sale cu alte fiinţe. Creaţia Sa prin Lumina Cuvântului, provine din însuşi Izvorul iubirii, al vieţii, al sfinţeniei, al binelui, al frumosului şi armoniei. De aceea, Dumnezeu Tatăl, la sfârşitul zilei a şasea privind cele create prin Cuvântul Său şi Spiritul Iubirii Sale, vede că toate sunt «foarte bune» (Gen 1,31). Creatorul se simte oglindit în creaţia Sa, deoarece totul reflectă Iubirea Sa, Sfinţenia Sa şi Voinţa Sa. Astfel, întreaga creaţie izvorâtă din El se poate întoarce la El şi se poate uni din nou cu El, la timpul rânduit. Acesta este «misterul cel din veci ascuns» (cf. Ef 3,9), pe care Sf. Apostol Pavel îl explică efesenilor: «El (Hristos) ne-a făcut cunoscut misterul voinţei Sale după planul pe care L-a hotărât de mai înainte în El, ca să-l realizeze la împlinirea timpurilor: să fie reunite toate cele din cer şi cele de pe pământ sub un singur cap, Hristos» (cf. Ef 1,10).

Dintre toate creaturile Sale, însă, doar una singură este plăsmuită «după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu», (cf. Gen 1,26-27). O singură creatură primeşte în alcătuirea ei atât Lumina Cuvântului, cât şi acel Suflu divin, «Suflarea dătătoare de viaţă», ce o face să devină o «fiinţă vie». Această minunată, fascinantă, armonioasă şi frumoasă creatură este persoana umană, cu demnitatea şi misterioasa ei armonie.

Dar oare ce model avea înaintea Sa, Creatorul, atunci când l-a alcătuit pe primul om după chipul Său? Ne răspunde Sf. Pavel: «Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai înainte născut decât toată făptura, pentru că întru El au fost făcute toate» (cf. Col 1,15-16). Era «chipul întrupat al Dumnezeului care a voit să-l creeze pe omul după chipul Său» (V. Lossky). De aceea, omul creat după chipul Fiului, Cuvântul întrupat, este singura creatură ce poate sta în faţa lui Dumnezeu ca interlocutor. Este unica fiinţă trupească cu care Dumnezeu poate dialoga, căreia îi poate transmite Iubirea şi Voinţa Sa, adresându-i Cuvântul Său. Iar omul, luminat de Cuvântul divin, poate înţelege şi răspunde Domnului cu iubire, primind, ascultând şi trăind cu credinţă la Lumina Cuvântului Său.

«Ne-ai creat pentru Tine (Doamne) şi neliniştită este inima noastră până ce nu-şi află odihna în Tine», scria Sf. Augustin, explicând că aspiraţia spre Dumnezeu este înscrisă în inima omului, pentru că el este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. De aceea, numai în Dumnezeu va putea găsi omul adevărul şi fericirea pe care neîncetat le caută (cf. CBC 27).

Putem afirma deci, că omul este creat printr-o Lumină care îl precede, vieţuieşte la aceeaşi Lumină care îl însoţeşte şi este rânduit spre o Lumină în care crede şi de care este atras. Iar această Lumină este Lumina Cuvântului dintru început, Lumina care cere un răspuns liber al credinţei.

Prin păcat, dezordinea şi moartea au pătruns în creaţie şi au întunecat acea armonie dintru începuturi pe care Dumnezeu o stabilise cu omul şi creaţia. Astfel, omul nu mai reflecta acea bunătate a «chipului şi asemănării lui Dumnezeu» şi, evident, nu se mai putea uni cu El. Deci, era nevoie de o nouă intervenţie divină a Luminii Cuvântului.

2. Lumina neprihănitei Fecioare Maria

«Iată slujitoarea Domnului. Fie mie după Cuvântul Tău!» (Lc 1,38)

Cuvântul divin are nevoie de o «poartă de intrare» în istoria umanităţii, pentru a răscumpăra neamul omenesc din păcat. La împlinirea timpului, Cuvântul lui Dumnezeu s-a adresat Mariei. Ea l-a primit cu toată fiinţa, să se întrupeze şi să se nască din trupul ei, pentru a fi lumină oamenilor (cf. Gal 4,4-5; LF 58).

Mama Cuvântului lui Dumnezeu, fecioara Maria, a fost «împodobită încă din prima clipă a zămislirii sale cu strălucirea unei sfinţenii unice» (cf. LG 56). Lumina neprihănirii sale provine tot din acelaşi Izvor al Luminii Cuvântului. După cum afirmă Părinţii Bisericii, în virtutea bogăţiei harului Fiului preaiubit, pentru meritele răscumpărătoare ale Aceluia care s-a făcut Fiul ei, Maria a fost păstrată neatinsă de moştenirea păcatului strămoşesc (Sf. German al Constantinopolului; Sf. Andrei din Creta). Biserica ne învaţă că Maria «încă din primul moment al zămislirii ei, printr-un har şi un privilegiu unic al lui Dumnezeu Atotputernicul, în vederea meritelor lui Isus Hristos, a fost ferită de orice prihană a păcatului originar» (Papa Pius al IX-lea). De aceea, este salutată de Arhanghelul vestitor ca «plină de har» şi «binecuvântată între femei» (cf. Lc 1,28). Aceasta nu înseamnă că Maria a fost doar un instrument pasiv în mâna lui Dumnezeu, ci prin credinţa şi ascultarea ei «a devenit cauză de mântuire pentru sine şi pentru întreg neamul omenesc» (Sf. Irineu).

Aşa cum frumos cântă tradiţia Bisericii noastre: «Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută, prin tine, Născătoare de Dumnezeu, celor de pe pământ s-a arătat, căci Dumnezeu întru unire neamestecată s-a întrupat…» (Troparul Învierii vers 4).

Maria, Neprihănita Zămislire, este singura persoană în care Creatorul regăseşte acea bunătate şi frumuseţe dintru începuturi. Ea este reprezentanta întregii creaţiuni în care Dumnezeu se poate oglindi. În sânul ei, creaţia este capabilă să primească Creatorul, finitul să primească infinitul.

Maria este, deci, «poarta Împăratului măririi» şi «uşa înţelegătoare a Vieţii» prin care Cuvântul divin va primi veşmântul omenesc, pentru ca, luând asupra sa povara păcatelor noastre, să conducă întreaga creaţie din nou la comuniunea deplină cu Tatăl. Mai înainte de aceasta însă, Părintele îndurărilor a voit ca Întruparea să fie precedată de consimţământul liber al celei rânduite să fie mamă.

Să ne amintim cum a primit Fecioara Maria vestea marelui mister al Întrupării. Răspunsul Mariei la Cuvântul mesagerului divin se desfăşoară în trei momente (Papa Benedict al XVI-lea, «Isus din Nazaret»).

În primul moment, tânăra fecioară se tulbură în faţa salutului îngeresc şi se întreabă «ce fel de salut ar putea fi acesta?» (Lc 1,29). Spre deosebire de preotul Zaharia, Maria nu se înspăimântă, ci, meditând cuvântul arhanghelului, încearcă să înţeleagă acea «taină ascunsă».

În al doilea moment, Maria primeşte fără a pune la îndoială vestea alegerii divine, dar se întreabă cum ea, o simplă şi smerită fecioară, ar putea pe cale naturală să îndeplinească misiunea de a naşte pe «Fiul Celui Preaînalt»? Arhanghelul Gabriel îi dezvăluie acest mister: va deveni mamă prin lucrarea Spiritului Sfânt şi «adumbrirea puterii Celui Preaînalt» (cf. Lc 1,35). Este o taină a Planului divin, care cere o intervenţie divină.

Urmează al treilea moment, ce începe cu o clipă de tăcere, în care Maria ascultă Cuvântul, îl primeşte şi-l aşează în inima ei. Acum Dumnezeu Cuvântul «bate la uşa Mariei». El are nevoie de o persoană neprihănită, dar şi liberă în răspunsul ei. “Pare că cerul şi pământul «îşi ţin răsuflarea»: oare va spune «Da»?”, se întreabă Sf. Bernard de Clairvaux. Atunci vocea tinerei fecioare răsună limpede ca un clinchet de clopoţel în liniştea aşteptării întregii creaţii: «Iată slujitoarea Domnului. Fie mie după Cuvântul Tău!». Aceasta este clipa ascultării libere, smerite şi mărinimoase, în care se împlineşte cea mai înaltă decizie a libertăţii omeneşti (Papa Benedict al XVI-lea). Răspunsul Mariei oferit în numele întregii creaţii Cuvântului divin, oferă semnalul de început al Planului divin răscumpărător. Prin ascultarea Mariei, Cuvântul primeşte un trup, care la ceasul rânduit se va naşte în lume şi va deveni Mântuitorul şi Răscumpărătorul întregii creaţii. Acel Cuvânt născut din veşnicie din Lumina Tatălui, se naşte acum în timp prin lucrarea divină, dar şi cu colaborarea liberă a Neprihănitei. De acum înainte, Dumnezeu se va putea oglindi într-un chip uman, căci Isus Hristos, Fiul Mariei din Nazaret, este Cuvântul întrupat, «icoana Dumnezeului nevăzut, primul născut din toată creaţia» (cf. Col 1,15).

Prin lucrarea Spiritului Sfânt, după rânduiala harului, a participării la natura divină, Maria primeşte viaţa de la Acela căruia ea însăşi, după rânduiala naşterii pământeşti, i-a dat viaţă ca mamă (cf. Fer. Ioan Paul al II-lea).

Astfel, tânăra fecioară din Nazaret, Maria, pătrunsă de Lumina Cuvântului întrupat în sânul ei, va deveni «luceafărul strălucit al dimineţii, care a purtat pe Soarele Hristos, lăcaşul luminii», «Mama creaţiei» şi «Mamă a tuturor celor vii», «noua Evă», fiindcă prin ea Lumina dătătoare de viaţă a Cuvântului răscumpărător s-a revărsat asupra neamului muritor. Ea este Chivotul Legământului, prin care Dumnezeu-Cuvântul îşi «aşează cortul», printre oameni (cf. Io 1,14).

Maica Domnului ne descoperă adevărul mântuirii, acela de a fi o fiinţă nouă, în care Cuvântul divin, al voinţei Tatălui, se naşte prin lucrarea Spiritului Sfânt.

Întruparea Cuvântului în sânul Mariei, ne dezvăluie, pe de o parte, milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, «care doreşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului» (1Tim 2,4). Pe de altă parte, evenimentul întrupării ne dezvăluie şi importanţa «ascultării credinţei», a primirii Cuvântului divin cu misterul Său adeseori ascuns. Aceasta înseamnă curajul de a spune «Da!» Voinţei divine după modelul Fecioarei Maria. În ea Lumina Cuvântului şi a Harului divin au primit răspunsul uman al fidelităţii exemplare în credinţă.

3. Lumina întrupării Cuvântului

«Şi Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi» (Io 1,14)

Recitind textele evanghelice ale întrupării şi naşterii Domnului după Matei, Luca şi Ioan, observăm o diferenţă remarcabilă. Matei şi Luca înfăţişează o istorie cronologică (ca o succesiune de evenimente în timp), iar Evanghelistul Ioan scrie o «istorie» teologică, ce depăşeşte graniţele stricte ale timpului.

Matei începe cu lista genealogiei lui Isus ce se încheie cu Iosif «logodnicul Mariei». Apoi descrie frământările lui Iosif, visul ce-i dezvăluie taina întrupării de la Spiritul Sfânt şi ascultarea acestuia: «Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului». După acestea, urmează naraţiunea vizitei regilor magi de la Răsărit şi apoi fuga în Egipt pricinuită de persecuţia lui Irod, iar în final reîntoarcerea la Nazaret (Mt 1,18-2,23).

Luca începe textul său cu vizita arhanghelului Gabriel la preotul Zaharia şi apoi la Fecioara Maria. El situează istoric şi geografic evenimentul naşterii lui Hristos: timpul Cezarului August, în Betlehemul Iudeii. Acolo, într-o iesle a animalelor, a venit pe lume Pruncul divin, Cuvântul făcut trup. Urmează apoi vestirea îngerească la păstori, graba lor de «a vedea Cuvântul» şi apoi, bucuria de a deveni şi ei vestitori ai Cuvântului divin (Lc 1,5-2,20).

Spre deosebire de Matei şi Luca, Ioan se pare că a scris evanghelia sa spre sfârşitul vieţii sale (cca. 90-100 d.H.), după un timp suficient de aprofundare teologică a misterelor vieţii lui Isus. De aceea, în Prologul Evangheliei sale, nu porneşte de la originea pământească a Cuvântului întrupat, ci tocmai de la începutul curgerii timpului, scriind: «la început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu» (cf. Io 1,1-2). Apoi Sf. Ioan Teologul precizează a doua direcţie, cea a vieţii, «întru El era viaţă şi viaţa era Lumina oamenilor» (cf. Io 1,4). Regăsim structura cărţii Genezei pe cele două direcţii ale creaţiei: timp şi viaţă. Atunci, în actul creator, era prezentă Lumina Cuvântului şi acţiunea conjugată a Spiritului Sfânt, iar acum, după actul răscumpărător, intervine un nou element: credinţa liberă a omului. Astfel, ascultarea credinţei reprezintă condiţia necesară pentru al treilea act divin, actul sfinţitor.

Evanghelistul Ioan scriind despre «naşterea Cuvântului» ne cere să ne îndreptăm «ochii credinţei», spre Cuvântul Cel de o fiinţă cu Tatăl «prin care toate s-au făcut», spre Fiul lui Dumnezeu. Este Cuvântul preexistent creaţiei născut din «Lumina divină» a Tatălui, aşa cum îl mărturisim: «Cred într-unul Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-născut care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut» (Simbolul credinţei).

Despre naşterea Cuvântului întrupat, apostolul Ioan scrie doar un verset: «Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi», (sau traducând «ad litteram»: «Cuvântul s-a făcut carne şi a pus cortul Său în noi») (cf. Io 1,14). Ioan face aici o paralelă cu cortul sfânt al poporului ales din Vechiul Testament, acel loc sacru al întâlnirii cu Dumnezeu şi al sfinţirii poporului. Isus însuşi devine prin întruparea şi naşterea Sa, «Cortul întâlnirii» dintre uman şi divin. Cuvântul întrupat venit printre noi consacră o nouă modalitate de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi a intra în relaţie cu El. Cuvântul divin a îmbrăcat haina umanităţii noastre pentru a-şi aşeza prezenţa Sa răscumpărătoare şi sfinţitoare, nu doar în istoria omenirii, ci mai mult şi mai profund, în sufletul fiecăruia dintre noi. Astfel, începe o nouă genealogie, neamul celor care nu sunt născuţi doar din voinţă omenească, ci, «de la Dumnezeu s-au născut» (cf. Io 1,13). Sunt cei care cred în numele lui Hristos şi, prin aceasta, dobândesc o nouă origine.

Acesta este marele mister pe care ni-l dezvăluie sărbătoarea Naşterii Domnului: adevărata «genealogie» a creştinului se dobândeşte prin credinţa în Lumina Cuvântului întrupat. Ea conferă o nouă origine şi o nouă orientare vieţii noastre, ne dă harul să ne naştem «din Dumnezeu» şi ne dă puterea de a deveni “fii ai lui Dumnezeu” (cf. Io 1,12). Este «baia naşterii celei de-a doua şi înnoirea Spiritului Sfânt» (cf. Tit 3,5), pe care o primim prin Botez, ce pregăteşte de fapt, a treia şi definitiva naştere spre viaţa veşnică (cf. Sf. Ioan Gură de aur). De acum înainte, omul primind prin Botez darul credinţei, poate cu adevărat întrupa la rândul său Lumina Cuvântului în lume, devenind o lumină sfinţitoare din Lumina Lui.

Acesta este scopul întrupării şi naşterii lui Hristos: a transforma întreaga omenire în fii ai lui Dumnezeu, acea «îndumnezeire», despre care vorbesc Părinţii Bisericii. Fiul lui Dumnezeu a coborât din ceruri şi s-a făcut om prin neprihănita Fecioară, pentru ca oamenii să poată fi înălţaţi spre îndumnezeire prin harul Spiritului Sfânt. «Să posede prin har ceea ce Dumnezeu este prin natură» (cf. V. Lossky).

Această «divinizare» porneşte de la Lumina Întrupării Cuvântului şi are ca răspuns uman Lumina credinţei, căci numai Lumina credinţei poate lumina întreaga existenţă a omului: trecut, prezent şi viitor (cf. Papa Francisc, LF, 4). Este Lumina pe care o primim din familie şi Biserică, este Lumina harului sacramental ce însoţeşte viaţa noastră şi Lumina speranţei ce hrăneşte credinţa noastră, orientând drumul nostru în timp şi conferindu-i un sens: spre Lumina fericirii veşnice, «Că la Tine este izvorul Vieţii şi întru lumina Ta vom vedea lumină» (Ps 35,9)

Sf. Ioan evanghelistul, în Prologul său, contemplă Cuvântul când era la Dumnezeu, apoi, la întruparea lui şi la întoarcerea în sânul Tatălui, ducând cu Sine însuşi umanitatea noastră, asumată pentru totdeauna (cf. VD 90). De acum înainte, întreaga umanitate răscumpărată prin Hristos, Cuvântul întrupat, se poate întoarce şi uni cu Tatăl Creator, căci aşa cum afirmă Sf. Pavel «toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Isus, căci toţi câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat» (Gal 3,26-27). De aceea, să ne rugăm cu încredere: «Hristoase, Lumina cea adevărată, care luminează şi sfinţeşte pe tot omul ce vine în lume, să se însemneze peste noi Lumina feţei Tale, ca într-însa să vedem Lumina cea neapropiată şi îndreptează paşii noştri spre lucrarea poruncilor Tale, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Amin.»

Misiunea noastră creştină este şi astăzi aceea de a primi Lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi de a-L întrupa în viaţa noastră, prin trăirea credinţei, după modelul Psf. Fecioare Maria. Acesta a fost şi crezul de viaţă al celui dintâi purpurat al neamului românesc Eminenţa Sa Iuliu Card. Hossu, exprimat cu tărie în memorabilele cuvinte ce au luminat calea vieţii sale de mărturisitor al credinţei: «CREDINŢA NOASTRĂ ESTE VIAŢA NOASTRĂ». La Lumina întrupării Cuvântului şi a lucrării Spiritului Sfânt, să fie credinţa noastră întrupată mereu în viaţa noastră!

Înveşmântaţi de bucuria Naşterii Domnului Isus Hristos, să ne alăturăm glasurilor vesele de colindători şi cu credinţă să-i cântăm: «Coborât-a cerul jos/ Într-un Cuvânt luminos/ Şi pe noi ne-o rădicat/ De-a dreapta ne-o aşăzat / Înc-o dată lăudat / Fie binecuvântat!» (Cerurile s-o grăit).

Vă doresc sărbători fericite şi luminate de bucuria Naşterii Cuvântului întrupat, presărate cu bogate şi alese daruri cereşti, dimpreună cu arhiereasca binecuvântare la ceas de mare sărbătoare!

Mulţi ani sfinţi în Lumina credinţei!

† FlorentinEpiscop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reşedinţa episcopală, la Marea Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, în Anul Domnului 2013, al 313-lea de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, al 161-lea de la întemeierea Eparhiei de Gherla, al 84-lea de la transferarea sediului episcopal la Cluj, al nouălea de la ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii noastre şi primul an de pontificat al Sf. Părinte Papa Francisc, al nouălea an al Pf. Părinte Arhiepiscop Card. Lucian în tronul Arhiepiscopiei Majore de Făgăraş şi Alba-Iulia, la Blaj, al 17-lea an al episcopatului nostru şi al 12-lea în tronul arhieresc al Eparhiei de Cluj-Gherla.

Cerurile s-o grăit

Cerurile s-o grăit,
Din apus la răsărit,
Un Prunc mic o izvodit,
Şi pă pământ o zănit,
Din urât făcut frumos,
Şi curat din păcătos.
Coborât-a cerul jos,
Într-un cuvânt luminos,
Şi pe noi ne-o rădicat,
De-a dreapta ne-o aşăzat,
Înc-o dată lăudat,
Fie binecuvântat!

Sursa

Pastorala de Crăciun a PS Vasile

„Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Spiritul Sfânt.

Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Isus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor” (Mt.1,20-21).

Iubiţi credincioşi, cuvioase persoane consacrate, fii şi fiice ale Bisericii noastre, vă salut cu bucurie pe fiecare dintre dumneavoastră în această frumoasă şi aşteptată sărbătoare a Naşterii Domnului. Aş dori să vă colind pe fiecare în parte şi să mă alătur cetelor de colindători care vestesc naşterea lui Isus, însă o pot face doar cu gândul, însoţindu-vă pe toţi cu dorinţa de bine şi de asemenea prin intermediul acestei scrisori pastorale.

Am parcurs cu toţii încă un an calendaristic în care s-au împletit ca într-o cunună, bucurii şi împliniri, cu aşteptări şi poate dezamăgiri, cu muncă şi sârguinţă pentru ceea ce fiecare îşi doreşte. Astăzi în Sărbătoarea Naşterii Domnului suntem chemaţi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru darul cel mare al naşterii Fiului Său, care din dragoste pentru noi, vine înspre noi căutând inimile noastre, pentru a petrece şi împleti veşnicia Sa cu timpul istoric al vieţii noastre. Această întâlnire tainică, dar atât de reală dă naştere şi se constituie într-un izvor din care curge credinţa şi apoi irigă viaţa fiecărui om cu apa speranţei şi cu bucuria sensului vieţii orientat spre veşnicie.

În acest an ne îndreptăm atenţia asupra evenimentelor narate de sfântul evanghelist Matei, oprindu-ne o clipă în meditaţie pentru a aprofunda figura magilor călători, care îşi urmează steaua lor din dorinţa de a-l afla pe Regele nou născut.

„Iar naşterea lui Isus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Spiritul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns” (Mt.1,18-19). De câte gânduri şi preocupări are parte omul în dorinţa sa de a-şi făuri binele propriu! Câte griji, efort şi muncă nu depune pentru a-şi atinge ţelul şi în toate acestea, dacă are inima deschisă spre Dumnezeu, găseşte apoi calea, măsura şi finalitatea a ceea ce caută! Omul nu poate de la sine, cu propriile-i puteri sau doar cu raţiunea, să înţeleagă toate sensurile existenţei sale, dacă nu se lasă călăuzit şi de credinţă, de Cuvântul lui Dumnezeu. Dreptului Iosif i se arată îngerul în vis, ca semn al răsplăţii dreptăţii sale, încurajându-l şi descoperindu-i sensul a ceea ce nu putea să înţeleagă: originea dumnezeiască a lui Isus; cum Maria logodnica sa, este Fecioara aleasă de Dumnezeu să fie mama Celui Preaînalt: „Nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este le la Spiritul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Isus, căci El va mântui poporul Său de păcate” (Mt.1,20-21).

Sfântul Iosif este prototipul omului credincios care munceşte cinstit, este paşnic şi ataşat valorilor religioase, însă nu este lipsit de încercări, întrebări şi dubii privitoare la evenimentele cotidiene pe care le trăieşte. Acceptând planul lui Dumnezeu în viaţa sa, el este chemat să devină oficial tatăl copilului care se va naşte, înscriindu-i numele în actele oficiale, aşa cum fiecare dintre noi suntem chemaţi să ne asumăm încă un rol pe care adesea îl ignorăm, de a fi colaboratori ai lui Dumnezeu în societatea şi comunitatea în care trăim.

„Iar dacă s-a născut Isus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: unde este regele iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui” (Mt.2,1-2).

După două milenii de creştinism noi ştim unde s-a născut Isus, adică cunoaştem locul geografic unde a intrat în istoria pământenilor ca muritor, Cel nemuritor, însă nu ştim întotdeauna unde să-l întâlnim. De aceea viaţa spirituală ni se prezintă ca un drum, ca o călătorie pe care o parcurgem de-a lungul vieţii. Finalitatea vieţii spirituale este aceea de a-L întâlni pe Dumnezeu, însă întâlnirea nu se realizează doar la sfârşitul drumului, ci şi pe parcursul lui. Magii nu aveau cum să ştie cu exactitate locul unde s-a născut un nou rege, au doar indicii şi pleacă imediat în călătorie. În această călătorie sunt însufleţiţi de semnele pe care le primesc, ca răspuns la căutările lor, şi de aceea doresc să meargă mai departe, să-L întâlnească, şi să vadă pe Cel ce li s-a descoperit prin ştiinţă. Ca reprezentanţi ai clasei preoţeşti persane simbolizând lumea păgână pe de o parte, dar şi ştiinţa pe de alta, fiind buni cunoscători ai astrelor, citesc semnele universului care îi conduc spre Ierusalim, simbolul religiei, oraşul revelaţiilor. Rămăşiţele pământeşti ale magilor se află astăzi la Köln în Germania, duse acolo de regele Frederic Barbarosa în secolul XII după ce a distrus cetatea Milano unde se găseau până atunci. Călătoria lor spre Betleem o putem asemăna cu drumul pe care îl face ştiinţa modernă în a întâlni religia, atunci când aceasta (ştiinţa) nu se foloseşte doar de puterea, legile şi energiile existente în creaţie, ci întreabă şi despre Creator odată cu descoperirile ei. Magii sunt conduşi de către o stea, simbolul înţelepciunii căutătoare şi întrebătoare şi ajung la Irod regele din Iudeea în aceea vreme, însă ei Îl caută pe regele Iudeilor, pe Isus. Pentru a ajunge la adevărul deplin, ştiinţa are nevoie de religie, nu pentru a-şi îmbunătăţii formulele, tehnica şi mijloacele de cercetare, ci pentru a-i fi indicat locul unde poate fi întâlnit Dumnezeu Creatorul şi Mântuitorul lumii. Abia după ce arhiereii şi cărturarii iudei cercetează Scripturile pot da un răspuns ajutător care indică direcţia: „în Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: şi tu Betleeme pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel” (Mt.2,5-6).

Omul care nu caută, nu găseşte şi prin urmare nu se poate bucura de noutatea descoperirilor sale. Progresul, fie el spiritual, profesional, tehnic sau material îşi are motorul căutării în dinamismul persoanei deschise spre Dumnezeu. Inerţia, autosuficienţa, mândria, sunt piedici pentru om în drumul său de întâlnire cu Cel ce vine, Fiul lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,

Anul pastoral dedicat credinţei s-a încheiat luna trecută. Biserica întreagă este însufleţită de roadele spirituale ale unui an care prin programele pastorale desfăşurate, a pus în centrul atenţiei sale, credinţa creştină ca poartă de intrare în lumea şi lumina lui Dumnezeu. Există cel puţin trei categorii de persoane care se raportează diferit la credinţă şi în bună măsură trăiesc diferenţiat raportul lor cu Biserica. În primul rând sunt creştinii practicanţi cei care în mod regulat frecventează şi participă la sfintele Liturghii din duminici şi sărbători, aducându-şi aportul la viaţa bisericească a comunităţilor lor şi cultivând în primul rând pentru ei înşişi identitatea pe care o au, de fii chemaţi la mântuire. Sunt apoi cei botezaţi, dar puţin practicanţi, sau nepracticanţi. Aceştia se mulţumesc cu sentimentul general al apartenenţei la creştinism, însă nu cunosc învăţătura creştină în esenţa ei şi au pierdut gustul pentru realităţile spirituale. Ei sunt adevăraţii săraci ai zilelor noastre şi totodată nevoiaşii Bisericii. Pentru ei Biserica caută noi căi şi posibilităţi de a reaprinde flacăra vie a fervorii credinţei. Mai sunt apoi în lume cei care nu-L cunosc pe Hristos, pentru că încă nimeni nu l-a vestit în ţările unde trăiesc. Biserica se gândeşte şi la ei şi se roagă Tatălui ceresc ca să trimită lucrători în via Sa ca misionari.

Eparhia noastră va continua şi în anul care vine programul pastoral al catehezelor dedicate credinţei, din perspectiva trăirii ei în viaţa de fiecare zi. „Ce folos, fraţii mei dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are. Oare credinţa poate să-l mântuiască?(…) Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte e moartă în ea însăşi” (Iacov 2,14-17). Sfântul Părinte Papa Francisc, odată cu ceremonia de încheiere a anului credinţei, a publicat noua sa exortaţie apostolică, Evangelii Gaudium (Bucuria Evangheliei), adresată episcopilor, preoţilor, persoanelor consacrate şi credincioşilor, despre vestirea evangheliei în lumea de azi. Într-o amplă descriere a celor cinci capitole, Papa ne oferă o viziune clară a căilor pe care Biserica catolică va păşi în următorii ani, având în atenţie ceea ce este prioritar: vestirea şi trăirea Evangheliei.

„Bucuria Evangheliei umple inima şi viaţa celor care îl întâlnesc pe Isus. Cei care se lasă salvaţi de El sunt eliberaţi de păcat, de tristeţe, de golul interior, de izolare. Cu Isus Hristos totdeauna se naşte şi renaşte bucuria. În această exortaţie doresc să mă adresez credincioşilor creştini pentru a-i invita la o nouă etapă de evanghelizare, marcată de această bucurie şi să indic căi pentru Biserică în următorii ani”(Evangelii Gaudium 1).

Vestirea Evangheliei rămâne în sarcina tuturor credincioşilor creştini, nefiind un atribut exclusiv al preoţilor şi călugărilor. În familie se deprind mai întâi şi mai bine valorile morale şi religioase odată cu însuşirea vorbirii, cu creşterea şi cu învăţarea tuturor principiilor şi valorilor de care este însufleţită familia creştină. Dar pentru aceasta este nevoie mai întâi de bune familii creştine care să fie cele dintâi şcoli de viaţă şi credinţă atât pentru fiii lor cât şi pentru comunităţile în care trăiesc. În sărbătoarea Crăciunului privim cu multă admiraţie la familia sfântă din Nazaret care rămâne modelul tuturor familiilor creştine şi vedem cum vieţile Sfintei Fecioare şi a dreptului Iosif se împletesc în jurul aceluiaşi ideal, sunt puse în slujba lui Dumnezeu, iar grija pentru pruncul Isus îi face să-şi asume orice efort, risc şi provocare.

Iubiţi credincioşi,

Sărbătoarea Crăciunului este sărbătoarea bucuriei, a naşterii lui Isus Fiul lui Dumnezeu, dar este în acelaşi timp şi sărbătoarea naşterii sufletului în Dumnezeu prin primirea Pruncului divin în inima noastră, în viaţa noastră. Raportarea creştinilor la evenimentul naşterii Fiului dumnezeiesc nu este doar una istorică şi geografică, ci mai ales una existenţială; prezentul care vorbeşte de o Prezenţă. Sfânta Liturghie este tocmai celebrarea acestei Prezenţe care în sfânta Împărtăşanie ni se dăruieşte pe deplin. În una din referinţele sale, Sfântul Augustin spunea: „Sufletul este mai prezent acolo unde iubeşte, decât în trupul pe care îl însufleţeşte”, vrând prin aceasta să spună că inima omului simte şi trăieşte cu adevărat realitatea a ceea ce iubeşte de fapt. Pentru a-L întâlni pe Cel ce vine, Dumnezeul veacurilor, devenit prunc tânăr şi noi suntem invitaţi să facem o călătorie împreună cu magii spre locul unde poate fi întâlnit. Călăuziţi şi noi de steaua inteligenţei care ne conduce înspre revelaţia din Sfânta Scriptură, ne vom bucura mai mult de indicaţiile acesteia şi vom cunoaşte mai bine calea pe care ne-o arată. După ce magii au aflat răspunsul de la arhiereii şi cărturarii evrei, „au plecat şi iată steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul şi văzând ei steaua s-au bucurat cu bucurie mare foarte”(Mt.2,9-10). Câtă bucurie şi curaj este în sufletul omului atunci când el însuşi vede în viaţa sa semne concrete şi realizează că Dumnezeu nu l-a părăsit, ci îl însoţeşte cu Providenţa Sa. La aceste semne să privim şi noi şi să ne bucurăm de ele, ştiind că lucrarea lui Dumnezeu este în curs şi Providenţa sa iubitoare ne însoţeşte. Aici aş face doar o scurtă trimitere la istoria recentă a Bisericii noastre, la momentele de întuneric, preocupări şi griji ale epocii trecute, până la ieşirea la lumină şi la realizările, atâtea câte sunt ele, ale perioadei post decembriste. Bucuria şi speranţa trebuie să fie mai puternice, mai intense şi mai vizibile decât neajunsurile, nemulţumirile şi supărările.

Magii au ajuns la pruncul Isus şi căzând la pământ, s-au închinat Lui, apoi deschizând visteriile lor, i-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă. Călătoria lungă făcută de ei nu a fost zadarnică, ci au avut bucuria şi împlinirea sufletească de a-L fi găsit pe Cel care i-a zidit. Închinarea adâncă, sau prosternarea se cuvenea regilor, ei însă L-au aflat pe Regele cerului şi al pământului. Drumul exterior odată încheiat, îl pregăteşte şi îl începe pe cel interior: adorarea lui Dumnezeu. Visteriile deschise fac trimitere şi sunt semnul inimii lor după cum spune sfântul evanghelist Matei (6,21): „căci unde este comoara ta, acolo este şi inima ta” aşa după cum valorile pe care le iubim mai mult, acelea sunt mai prezente în viaţa noastră. Magii îşi deschid inima şi oferă darurile care sunt în ea: aur, adică bogăţia vizibilă, reprezintă ceea ce un om are; tămâie, invizibilă ca şi Dumnezeu, reprezintă ceea ce un om doreşte; smirnă, uleiul care vindecă rănile sau fereşte trupul de stricăciune, reprezintă ceea ce un om este. Regalitatea, dumnezeirea, mortalitatea proprii creaturii, tot ceea ce omul are, dar mai ales ceea ce doreşte şi ceea ce-i lipseşte, acelea sunt visteriile sale. Omul îşi deschide şi oferă lui Dumnezeu averile sale, dorinţele sale şi grijile sale, iar Dumnezeu intră în ele. Dăruind ceea ce ei sunt, magii primesc pe Cel ce este şi devin asemănători Lui. Dumnezeu se naşte în om şi omul se naşte în Dumnezeu, aici se împlineşte călătoria.

Ajunşi şi noi, iubiţi credincioşi la acest moment al Sărbătorii de astăzi, nu-mi rămâne decât bucuria de a vă ura tuturor, familiilor dumneavoastră şi tuturor celor dragi: Sărbători binecuvântate cu pace şi bucurie iar Noul An care vine, să vă aducă sănătate şi prosperitate! La mulţi şi sfinţi ani!

†Vasile

Dată în reşedinţa noastră din Baia Mare la 25 decembrie, anul Domnului 2013

Sursa

Pastorala de Crăciun a PS Alexandru

 

ALEXANDRUDin mila lui Dumnezeu şi graţie Sfântului Scaun Apostolic al RomeiEpiscop român unit, greco-catolic, al Eparhiei Lugojului

Onoratului cler
şi iubitului popor credincios
har, binecuvântare şi mântuire de la Dumnezeu-Tatăl
şi de la Domnul nostru Isus Cristos

„Şi intrând în casă, au văzut Pruncul împreună cu Maria, mama Lui şi căzând la pământ s-au închinat Lui;
şi deschizând vistieriile lor, i-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă ” (Mt. 2, 11)

Iubiţi credincioşi,Iubiţii mei fii sufleteşti,

În noaptea Sfântă de Crăciun se împlineşte promisiunea făcută de Dumnezeu din vechime. Timpul aşteptării a luat sfârşit şi Preacurata Fecioară Maria a adus în lume pe Mesia, Cristos Domnul.

Isus se naşte pentru întreaga umanitate care este în căutarea libertăţii şi a păcii; se naşte pentru fiecare om aflat sub jugul păcatului, pentru fiecare dintre noi şi pentru familiile noastre, pentru toţi oamenii, deoarece toţi au nevoie de mântuire.

În toate bisericile, de Crăciun se înalţă cântări de preamărire şi de bucurie, către Dumnezeu, pentru că l-a trimis pe Fiul Său unic ca Mântuitor al omenirii.

Imaginea Sărbătorii Crăciunului are în centrul său un copil născut într-o iesle sărăcăcioasă. Cine s-ar fi putut gândi că acea fragilă făptură este Isus Cristos, Fiul celui Preaînalt? (Lc. 1,32). Singură Fecioara Maria este Cea care cunoaşte adevărul.

Sărbătoarea Naşterii Domnului poate deveni şi pentru noi o şcoală de credinţă, de viaţă şi de iubire.

Împăratul cerurilor nu vine în lume ca să primească onoruri şi daruri lumeşti ci vine: „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire” (Crezul Niceean). Pruncului Isus nu i se dă din partea omenirii nici măcar o cameră încălzită ci o peşteră rece, în care se adăpostesc vitele.

În aceste locuri erau adunaţi păstori pe lângă focuri, să se încălzească. Deodată s-a făcut lumină mare şi iată un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor. Ei s-au înfricoşat cu frică mare… iar îngerul le-a zis: „nu vă temeţi căci iată vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul, că vi s-a născut azi Mântuitor, care este Cristos Domnul, în cetatea lui David” (Lc. 2,9-11).

Îngerul le spune semnul după care-L vor cunoaşte: „Acesta să vă fie semnul: veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle” (Lc. 2,12). Deodată cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Lc. 2,14).

După ce au plecat îngerii, păstorii au zis unii către alţii: „Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut. Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle. Văzându-l pe Copil au vestit cele ce le-a spus lor îngerul despre Prunc” (Lc. 2,15-16). Toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte în inima ei (cf Lc. 2,19).

Un alt grup de adoratori care au venit să se închine Pruncului Isus au fost Magii. Aceştia au ajuns la Ierusalim călăuziţi de o stea. Erau oameni de bază în societate căci au avut acces la împăratul Irod.

Aceşti Regi-Magi n-au găsit la Ierusalim ceea ce căutau: „Unde este împăratul iudeilor care s-a născut? Căci am văzut steaua lui la răsărit şi am venit să I ne închinăm” (Mt. 2,2). La Ierusalim află totuşi adresa precisă, răspunsul dat de profetul Michea, în capitolul 5, versetul 1: „în Betleemul Iudeei”.

„Şi intrând în casă, L-au aflat pe Prunc cu Maria, mama Lui şi căzând în genunchi, I s-au închinat; şi deschizându-şi vistieriile, I-au dat daruri: aur, tămâie şi smirnă” (Mt. 2,11).

Iubiţi credincioşi,

La Isus vin de departe Magii, dar şi oameni călăuziţi de lumina stelei şi de lumina Sfintei Scripturi. El, un copil ce nu poate vorbi şi totuşi existenţa Sa divide lumea; unii Îl caută şi alţii Îl refuză.

Omagiul adus de Magi Pruncului-Rege este răspunsul corect, dat de omenire lui Emanuel, Dumnezeu este cu noi.

Episodul Magilor poate fi interpretat ca o mare profeţie ce reprezintă deja pelerinajul popoarelor în Is. 60 şi Ps. 71,18: „Se vor binecuvânta întru El toate seminţiile pământului, toate neamurile Îl vor ferici pe El” (Ps. 71,18). Noua comunitate ce ia fiinţă este Biserica; ea se lasă condusă de semne şi cuvinte profetice spre întâlnirea cu stăpânul său. Cristos se află în Biserică, iar cei care-L caută vor fi recompensaţi. Magii pun în aplicare imperativul pe care îl rosteşte Isus ca normă ecleziastică: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (Mt. 7,7).

Iubiţi credincioşi,

Magii nu sunt uimiţi că au găsit un copil, nici nu par dezamăgiţi. Magii nu caută un erou, mulţumindu-se cu ceea ce au găsit.

Primul lor gest este de a îngenunchea în adoraţie; un act de umilinţă şi de credinţă faţă de măreţia Pruncului. Darurile lor exprimă gestul de iubire iar: „Deschizând tezaurele lor, i-au oferit în dar aur, tămâie şi smirnă” (Mt. 2,11). Darurile Magilor pentru Mesia simbolizează adevărata adoraţie. Prin aur subliniază divinitatea Sa regală; prin tămâie Îl recunosc ca preot al Noii Alianţe; oferindu-i smirnă Îl celebrează pe profetul care îşi va vărsa propriul sânge pentru reconcilierea omenirii cu Tatăl.

Noi îi putem considera pe Magi prototipul pelerinului, nu al aventurierului; ei au curajul să plece cu puţine certitudini, dar pline de speranţe.

Magii, care nu mai văd lumina stelei, nu se întorc din drum dezamăgiţi pentru că umilinţa îi împinge să continue căutarea Regelui.

Nici în plasa lui Irod nu cad. Ajung la locul căutat şi venerează Lumina care nu mai este stea ci persoană. Este însăşi Lumina lui Dumnezeu prezent prin Fiul Său nemuritor, intrat acum în istorie, născut de la Spiritul Sfânt şi din Fecioara Maria.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Sfinţii Magi au inaugurat pelerinajul şi drumul omenirii de căutare a Fiului lui Dumnezeu. Să-i imităm şi noi în a-L căuta mereu, fără a fi descurajaţi de neprevăzut şi de greutăţi, deoarece şi noi vom găsi „o stea” care să ne conducă spre finalul pelerinajului nostru, adică la Dumnezeu.

* * *

În încheiere doresc să subliniez câteva dintre evenimentele anului pe care-l încheiem, aducând mulţumire Bunului Dumnezeu.

• La 8 octombrie 2013 au fost exhumate osemintele Episcopului nostru Dr. Ioan Bălan din cimitirul Bellu din Bucureşti şi aduse la Episcopia Lugojului, spre a fi depuse în Catedrala din Lugoj;
• La 24 noiembrie 2013 s-a încheiat Anul Credinţei;
• Eparhia noastră de Lugoj, în ziua de 23 noiembrie, a aniversat 160 de ani de la înfiinţarea ei din anul 1853. S-a organizat o procesiune de la reşedinţa Episcopiei la Catedrală şi au fost purtate osemintele Servului lui Dumnezeu Episcop Martir Dr. Ioan Bălan şi depuse în Catedrala din Lugoj, după terminarea Sfintei Liturghii. Considerăm că a fost evenimentul cel mai mare al Eparhiei noastre. Se aşteaptă cu mare dor beatificarea celor şapte Episcopi greco-catolici români;
• S-au sfinţit opt noi biserici construite;
• S-a retrocedat biserica din Ramna, judeţul Caraş-Severin, Protopopiatul de Reşiţa;
• A fost hirotonit un singur preot;
• A fost tradusă şi lansată în Italia cartea „Lanţuri şi teroare” a Î.P.S. Ioan Ploscaru;
• Vizite pastorale în ţară şi străinătate;
• Beatificarea Mons. Vladimir Ghika;

(şi multe altele…).

Iubiţi credincioşi,

Vă îndemn, iubiţii mei fii sufleteşti, să-L adoraţi pe Cristos care este prezent în viaţa noastă; să vă asociaţi îngerilor şi păstorilor din jurul Betleemului, Magilor veniţi de la mari distanţe pentru a se închina Lui.

Să alegăm şi noi la ieslea în care Pruncul ne aşteaptă cu mânuţele întinse, dorind să vină în inimile noastre ca să le aprindă de iubire, să le dea curaj pentru lupta vieţii.

Isus ne aşteaptă mereu la Sfânta Liturghie în taina altarului – care este Betleemul zilelor noastre – adică în Sfânta Cuminecătură. Să-L adorăm împreună cu Sfânta Sa Mamă şi să-L primim cât mai des în inimile noastre printr-o spovedanie bună şi prin cuminecare.

Iar acum, cu ocazia Sărbătorilor de Crăciun, Îl rugăm pe Isus Cristos Care a venit pentru noi, să ne dăruiască deplină sănătate, bucurii, adevărata pace şi belşug de haruri.

Sărbători fericite!An Nou fericit!

Cu arhiereşti binecuvântări,

Alexandru MesianEpiscop de Lugoj

Dată la Reşedinţa Noastră Episcopală din Lugoj la Praznicul Naşterii Domnului – 25 decembrie 2013

Însemnare: Această pastorală se va citi în fiecare biserică parohială la Sfânta Liturghie din prima zi de Crăciun, iar în filii a doua zi.

Sursa