„Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Spiritul Sfânt.
Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Isus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor” (Mt.1,20-21).
Iubiţi credincioşi, cuvioase persoane consacrate, fii
şi fiice ale Bisericii noastre, vă salut cu bucurie pe fiecare dintre
dumneavoastră în această frumoasă şi aşteptată sărbătoare a Naşterii
Domnului. Aş dori să vă colind pe fiecare în parte şi să mă alătur
cetelor de colindători care vestesc naşterea lui Isus, însă o pot face
doar cu gândul, însoţindu-vă pe toţi cu dorinţa de bine şi de asemenea
prin intermediul acestei scrisori pastorale.
Am parcurs cu toţii încă un an calendaristic în care
s-au împletit ca într-o cunună, bucurii şi împliniri, cu aşteptări şi
poate dezamăgiri, cu muncă şi sârguinţă pentru ceea ce fiecare îşi
doreşte. Astăzi în Sărbătoarea Naşterii Domnului suntem chemaţi să-i
mulţumim lui Dumnezeu pentru darul cel mare al naşterii Fiului Său, care
din dragoste pentru noi, vine înspre noi căutând inimile noastre,
pentru a petrece şi împleti veşnicia Sa cu timpul istoric al vieţii
noastre. Această întâlnire tainică, dar atât de reală dă naştere şi se
constituie într-un izvor din care curge credinţa şi apoi irigă viaţa
fiecărui om cu apa speranţei şi cu bucuria sensului vieţii orientat spre
veşnicie.
În acest an ne îndreptăm atenţia asupra evenimentelor
narate de sfântul evanghelist Matei, oprindu-ne o clipă în meditaţie
pentru a aprofunda figura magilor călători, care îşi urmează steaua lor
din dorinţa de a-l afla pe Regele nou născut.
„Iar naşterea lui Isus Hristos aşa a fost: Maria,
mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună,
s-a aflat având în pântece de la Spiritul Sfânt. Iosif, logodnicul ei,
drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns”
(Mt.1,18-19). De câte gânduri şi preocupări are parte omul în dorinţa sa
de a-şi făuri binele propriu! Câte griji, efort şi muncă nu depune
pentru a-şi atinge ţelul şi în toate acestea, dacă are inima deschisă
spre Dumnezeu, găseşte apoi calea, măsura şi finalitatea a ceea ce
caută! Omul nu poate de la sine, cu propriile-i puteri sau doar cu
raţiunea, să înţeleagă toate sensurile existenţei sale, dacă nu se lasă
călăuzit şi de credinţă, de Cuvântul lui Dumnezeu. Dreptului Iosif i se
arată îngerul în vis, ca semn al răsplăţii dreptăţii sale, încurajându-l
şi descoperindu-i sensul a ceea ce nu putea să înţeleagă: originea
dumnezeiască a lui Isus; cum Maria logodnica sa, este Fecioara aleasă de
Dumnezeu să fie mama Celui Preaînalt: „Nu te teme a lua pe Maria,
logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este le la Spiritul Sfânt. Ea
va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Isus, căci El va mântui poporul
Său de păcate” (Mt.1,20-21).
Sfântul Iosif este prototipul omului credincios care
munceşte cinstit, este paşnic şi ataşat valorilor religioase, însă nu
este lipsit de încercări, întrebări şi dubii privitoare la evenimentele
cotidiene pe care le trăieşte. Acceptând planul lui Dumnezeu în viaţa
sa, el este chemat să devină oficial tatăl copilului care se va naşte,
înscriindu-i numele în actele oficiale, aşa cum fiecare dintre noi
suntem chemaţi să ne asumăm încă un rol pe care adesea îl ignorăm, de a
fi colaboratori ai lui Dumnezeu în societatea şi comunitatea în care
trăim.
„Iar dacă s-a născut Isus în Betleemul Iudeii, în
zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim,
întrebând: unde este regele iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut
la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui” (Mt.2,1-2).
După două milenii de creştinism noi ştim unde s-a
născut Isus, adică cunoaştem locul geografic unde a intrat în istoria
pământenilor ca muritor, Cel nemuritor, însă nu ştim întotdeauna unde
să-l întâlnim. De aceea viaţa spirituală ni se prezintă ca un drum, ca o
călătorie pe care o parcurgem de-a lungul vieţii. Finalitatea vieţii
spirituale este aceea de a-L întâlni pe Dumnezeu, însă întâlnirea nu se
realizează doar la sfârşitul drumului, ci şi pe parcursul lui. Magii nu
aveau cum să ştie cu exactitate locul unde s-a născut un nou rege, au
doar indicii şi pleacă imediat în călătorie. În această călătorie sunt
însufleţiţi de semnele pe care le primesc, ca răspuns la căutările lor,
şi de aceea doresc să meargă mai departe, să-L întâlnească, şi să vadă
pe Cel ce li s-a descoperit prin ştiinţă. Ca reprezentanţi ai clasei
preoţeşti persane simbolizând lumea păgână pe de o parte, dar şi ştiinţa
pe de alta, fiind buni cunoscători ai astrelor, citesc semnele
universului care îi conduc spre Ierusalim, simbolul religiei, oraşul
revelaţiilor. Rămăşiţele pământeşti ale magilor se află astăzi la Köln
în Germania, duse acolo de regele Frederic Barbarosa în secolul XII după
ce a distrus cetatea Milano unde se găseau până atunci. Călătoria lor
spre Betleem o putem asemăna cu drumul pe care îl face ştiinţa modernă
în a întâlni religia, atunci când aceasta (ştiinţa) nu se foloseşte doar
de puterea, legile şi energiile existente în creaţie, ci întreabă şi
despre Creator odată cu descoperirile ei. Magii sunt conduşi de către o
stea, simbolul înţelepciunii căutătoare şi întrebătoare şi ajung la Irod
regele din Iudeea în aceea vreme, însă ei Îl caută pe regele Iudeilor,
pe Isus. Pentru a ajunge la adevărul deplin, ştiinţa are nevoie de
religie, nu pentru a-şi îmbunătăţii formulele, tehnica şi mijloacele de
cercetare, ci pentru a-i fi indicat locul unde poate fi întâlnit
Dumnezeu Creatorul şi Mântuitorul lumii. Abia după ce arhiereii şi
cărturarii iudei cercetează Scripturile pot da un răspuns ajutător care
indică direcţia: „în Betleemul Iudeii, că aşa este scris de
proorocul: şi tu Betleeme pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai
mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care
va paşte pe poporul Meu Israel” (Mt.2,5-6).
Omul care nu caută, nu găseşte şi prin urmare nu se
poate bucura de noutatea descoperirilor sale. Progresul, fie el
spiritual, profesional, tehnic sau material îşi are motorul căutării în
dinamismul persoanei deschise spre Dumnezeu. Inerţia, autosuficienţa,
mândria, sunt piedici pentru om în drumul său de întâlnire cu Cel ce
vine, Fiul lui Dumnezeu.
Iubiţi credincioşi,
Anul pastoral dedicat credinţei s-a încheiat luna
trecută. Biserica întreagă este însufleţită de roadele spirituale ale
unui an care prin programele pastorale desfăşurate, a pus în centrul
atenţiei sale, credinţa creştină ca poartă de intrare în lumea şi lumina
lui Dumnezeu. Există cel puţin trei categorii de persoane care se
raportează diferit la credinţă şi în bună măsură trăiesc diferenţiat
raportul lor cu Biserica. În primul rând sunt creştinii practicanţi cei
care în mod regulat frecventează şi participă la sfintele Liturghii din
duminici şi sărbători, aducându-şi aportul la viaţa bisericească a
comunităţilor lor şi cultivând în primul rând pentru ei înşişi
identitatea pe care o au, de fii chemaţi la mântuire. Sunt apoi cei
botezaţi, dar puţin practicanţi, sau nepracticanţi. Aceştia se mulţumesc
cu sentimentul general al apartenenţei la creştinism, însă nu cunosc
învăţătura creştină în esenţa ei şi au pierdut gustul pentru realităţile
spirituale. Ei sunt adevăraţii săraci ai zilelor noastre şi totodată
nevoiaşii Bisericii. Pentru ei Biserica caută noi căi şi posibilităţi de
a reaprinde flacăra vie a fervorii credinţei. Mai sunt apoi în lume cei
care nu-L cunosc pe Hristos, pentru că încă nimeni nu l-a vestit în
ţările unde trăiesc. Biserica se gândeşte şi la ei şi se roagă Tatălui
ceresc ca să trimită lucrători în via Sa ca misionari.
Eparhia noastră va continua şi în anul care vine
programul pastoral al catehezelor dedicate credinţei, din perspectiva
trăirii ei în viaţa de fiecare zi. „Ce folos, fraţii mei dacă zice
cineva că are credinţă, iar fapte nu are. Oare credinţa poate să-l
mântuiască?(…) Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte e moartă în ea
însăşi” (Iacov 2,14-17). Sfântul Părinte Papa Francisc, odată cu
ceremonia de încheiere a anului credinţei, a publicat noua sa exortaţie
apostolică, Evangelii Gaudium (Bucuria Evangheliei), adresată
episcopilor, preoţilor, persoanelor consacrate şi credincioşilor, despre
vestirea evangheliei în lumea de azi. Într-o amplă descriere a celor
cinci capitole, Papa ne oferă o viziune clară a căilor pe care Biserica
catolică va păşi în următorii ani, având în atenţie ceea ce este
prioritar: vestirea şi trăirea Evangheliei.
„Bucuria Evangheliei umple inima şi viaţa celor
care îl întâlnesc pe Isus. Cei care se lasă salvaţi de El sunt eliberaţi
de păcat, de tristeţe, de golul interior, de izolare. Cu Isus Hristos
totdeauna se naşte şi renaşte bucuria. În această exortaţie doresc să mă
adresez credincioşilor creştini pentru a-i invita la o nouă etapă de
evanghelizare, marcată de această bucurie şi să indic căi pentru
Biserică în următorii ani”(Evangelii Gaudium 1).
Vestirea Evangheliei rămâne în sarcina tuturor
credincioşilor creştini, nefiind un atribut exclusiv al preoţilor şi
călugărilor. În familie se deprind mai întâi şi mai bine valorile morale
şi religioase odată cu însuşirea vorbirii, cu creşterea şi cu învăţarea
tuturor principiilor şi valorilor de care este însufleţită familia
creştină. Dar pentru aceasta este nevoie mai întâi de bune familii
creştine care să fie cele dintâi şcoli de viaţă şi credinţă atât pentru
fiii lor cât şi pentru comunităţile în care trăiesc. În sărbătoarea
Crăciunului privim cu multă admiraţie la familia sfântă din Nazaret care
rămâne modelul tuturor familiilor creştine şi vedem cum vieţile Sfintei
Fecioare şi a dreptului Iosif se împletesc în jurul aceluiaşi ideal,
sunt puse în slujba lui Dumnezeu, iar grija pentru pruncul Isus îi face
să-şi asume orice efort, risc şi provocare.
Iubiţi credincioşi,
Sărbătoarea Crăciunului este sărbătoarea bucuriei, a
naşterii lui Isus Fiul lui Dumnezeu, dar este în acelaşi timp şi
sărbătoarea naşterii sufletului în Dumnezeu prin primirea Pruncului
divin în inima noastră, în viaţa noastră. Raportarea creştinilor la
evenimentul naşterii Fiului dumnezeiesc nu este doar una istorică şi
geografică, ci mai ales una existenţială; prezentul care vorbeşte de o
Prezenţă. Sfânta Liturghie este tocmai celebrarea acestei Prezenţe care
în sfânta Împărtăşanie ni se dăruieşte pe deplin. În una din referinţele
sale, Sfântul Augustin spunea: „Sufletul este mai prezent acolo unde iubeşte, decât în trupul pe care îl însufleţeşte”,
vrând prin aceasta să spună că inima omului simte şi trăieşte cu
adevărat realitatea a ceea ce iubeşte de fapt. Pentru a-L întâlni pe Cel
ce vine, Dumnezeul veacurilor, devenit prunc tânăr şi noi suntem
invitaţi să facem o călătorie împreună cu magii spre locul unde poate fi
întâlnit. Călăuziţi şi noi de steaua inteligenţei care ne conduce
înspre revelaţia din Sfânta Scriptură, ne vom bucura mai mult de
indicaţiile acesteia şi vom cunoaşte mai bine calea pe care ne-o arată.
După ce magii au aflat răspunsul de la arhiereii şi cărturarii evrei, „au
plecat şi iată steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea
lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul şi văzând ei
steaua s-au bucurat cu bucurie mare foarte”(Mt.2,9-10). Câtă bucurie
şi curaj este în sufletul omului atunci când el însuşi vede în viaţa sa
semne concrete şi realizează că Dumnezeu nu l-a părăsit, ci îl
însoţeşte cu Providenţa Sa. La aceste semne să privim şi noi şi să ne
bucurăm de ele, ştiind că lucrarea lui Dumnezeu este în curs şi
Providenţa sa iubitoare ne însoţeşte. Aici aş face doar o scurtă
trimitere la istoria recentă a Bisericii noastre, la momentele de
întuneric, preocupări şi griji ale epocii trecute, până la ieşirea la
lumină şi la realizările, atâtea câte sunt ele, ale perioadei post
decembriste. Bucuria şi speranţa trebuie să fie mai puternice, mai
intense şi mai vizibile decât neajunsurile, nemulţumirile şi supărările.
Magii au ajuns la pruncul Isus şi căzând la pământ,
s-au închinat Lui, apoi deschizând visteriile lor, i-au adus daruri:
aur, tămâie şi smirnă. Călătoria lungă făcută de ei nu a fost zadarnică,
ci au avut bucuria şi împlinirea sufletească de a-L fi găsit pe Cel
care i-a zidit. Închinarea adâncă, sau prosternarea se cuvenea regilor,
ei însă L-au aflat pe Regele cerului şi al pământului. Drumul exterior
odată încheiat, îl pregăteşte şi îl începe pe cel interior: adorarea lui
Dumnezeu. Visteriile deschise fac trimitere şi sunt semnul inimii lor
după cum spune sfântul evanghelist Matei (6,21): „căci unde este comoara ta, acolo este şi inima ta”
aşa după cum valorile pe care le iubim mai mult, acelea sunt mai
prezente în viaţa noastră. Magii îşi deschid inima şi oferă darurile
care sunt în ea: aur, adică bogăţia vizibilă, reprezintă ceea ce un om
are; tămâie, invizibilă ca şi Dumnezeu, reprezintă ceea ce un om
doreşte; smirnă, uleiul care vindecă rănile sau fereşte trupul de
stricăciune, reprezintă ceea ce un om este. Regalitatea, dumnezeirea,
mortalitatea proprii creaturii, tot ceea ce omul are, dar mai ales ceea
ce doreşte şi ceea ce-i lipseşte, acelea sunt visteriile sale. Omul îşi
deschide şi oferă lui Dumnezeu averile sale, dorinţele sale şi grijile
sale, iar Dumnezeu intră în ele. Dăruind ceea ce ei sunt, magii primesc
pe Cel ce este şi devin asemănători Lui. Dumnezeu se naşte în om şi omul
se naşte în Dumnezeu, aici se împlineşte călătoria.
Ajunşi şi noi, iubiţi credincioşi la acest moment al
Sărbătorii de astăzi, nu-mi rămâne decât bucuria de a vă ura tuturor,
familiilor dumneavoastră şi tuturor celor dragi: Sărbători binecuvântate
cu pace şi bucurie iar Noul An care vine, să vă aducă sănătate şi
prosperitate! La mulţi şi sfinţi ani!
†Vasile
Dată în reşedinţa noastră din Baia Mare la 25 decembrie, anul Domnului 2013
