„Oh, nu, predica!” Decalogul preoților...

„Oh, nu, predica!” Recunoașteți, de câte ori, cu spirit mai puțin creștin, v-au fugit prin minte aceste cuvinte, atunci când preotul a început predica în timpul Sfintei Liturghii? Acesta nu este doar un gând al multor credincioși, ci și al Sfântului Scaun, care a dorit să reitereze importanța predicii din timpul celebrărilor. Congregația pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor a publicat un „Directoriu omiletic”, un text care dorește să îi ajute pe preoți să recupereze sensul acestei părți atât de importante a funcțiunii liturgice. „Nu este un moment de oratorie, nici un spectacol, cu atât mai puțin un val de acuzații”, a scris L'Osservatore Romano, amintind cuvintele Prefectului Congregației, Cardinalul Robert Sarah: Acesta este un text „care nu se naște fără un motiv, fără un de ce”. Și Benedict al XVI-lea a vorbit despre necesitatea unei predicări care trebuie să fie „artă”, iar Papa Francisc în „Evangelii Gaudium” a subliniat necesitatea acestui „minister important”.

Lungimea. Atât Cardinalul Sarah, cât și secretarul Congregației, Arhiepiscopul Arthur Roche, au insistat pe exigența ca predica să nu fie improvizată, ci pregătită, și că - la fel cum au învățat marii oratori ca Sfântul Ambrozie și Sfântul Leon cel Mare - ea trebuie să fie de ajutor credincioșilor în înțelegerea contextului liturgic în care este înscrisă. Cât ar trebui să fie de lungă? Nu există un cronometru, pentru că, a observat Sarah, „depinde de circumstanțe: în Europa poate 20 de minute ar părea prea mult, iar în Africa nu sunt suficiente. Acolo, oamenii vin de departe pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu. Este important, a notat Roche, ca predica să nu fie plictisitoare”.

Decalogul. Iată sugestiile date preoților (între paranteze, sursa):

1. Predica este pregătită cu grijă și ancorată la o cunoaștere profundă a Sfintei Scripturi, mai ales a Evangheliei (Prop. 19, Sinodul Episcopilor 2005).

2. Nu este un discurs oarecare, ci un discurs inspirat de Cuvântul lui Dumnezeu. Se poate apela la imagini sau la legende pentru a nu-i plictisi pe credincioși. (Card. Sarah, Prefectul Congregației pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor).

3. Predica nu este un spectacol de divertisment, ci trebuie să dea sens și fervoare celebrării (Evangelii Gaudium, n. 138).

4. Predica nu poate fi improvizată: dimpotrivă, merită „o perioadă îndelungată de studiu, rugăciune, reflecție și creativitate pastorală” (Evangelii Gaudium, n. 145).

5. Predicarea trebuie să fie pozitivă, deoarece oferă „speranță mereu” și nu ne lasă „prizonieri ai negativismului” (Evangelii Gaudium).

6. Un bun predicator conduce „la înțelegerea a ceea ce iasă din gura lui Dumnezeu, la deschiderea inimilor în fața măririi lui Dumnezeu, la alimentarea credinței, la pregătirea unei comuniuni sacramentale fructuoase cu Cristos”. Este un predicator rău acela care „deși este un mare orator, nu este capabil să provoace aceste efecte” (Mons. Arthur Roche, Secretarul Congregației pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor).

7. Predicatorul trebuie să-și organizeze predica, urmând această cale: alegerea a ceea ce trebuie să spună, de ce să spună, în ce mod să spună în fața acestei adunări specifice. Predicile diferă în funcție de celebrare: în timpul Liturghiilor de peste săptămână se recomandă o predică scurtă (Pr. Corrado Maggioni, subsecretarul Congregației).

8. O predică eficientă insuflă în ascultător dorința de cunoaștere sau de re-cunoaștere a lui Dumnezeu, prezentându-L într-un mod direct și clar, nu mototolit sau parțial (Filippo Riva, Oficial al Consiliului Pontifical pentru Comunicații Sociale).

9. O predică eficientă pune în pericol ceea ce „știe deja” ascultătorul (Filippo Riva).

10. Discursul unui preot trebuie să se întrupeze, să mărturisească o atitudine în fața vieții, o poziție umană (Filippo Riva).

Traducere: Liviu Ursu
 

Sursa:www.tempi.it

Micul prinț

Cel mai faimos roman al cunoscutului Antoine de Saint-Exupéry devine film de animație, lansarea în cinematografe urmând a fi toamna acestui an.

Un pilot prabușit în desertul Sahara. Un băiat, sau poate un copilaș provenit de pe un asteroid îndepărtat. Un trandafir, o vulpe dar și un șarpe sunt doar câteva dintre ingredientele amestecate de Antoine de Saint-Exupéry, în paginile operei „Micul prinţ”.

Opera, a fost tradusă în 240 de limbi și dialecte, iar în cei 71 de ani de la publicarea sa, s-a vândut în 145 de milioane de exemplare din întreagă lume (16 milioane numai în limbă italiană).

Acum, romanul lui Antoine de Saint-Exupéry va deveni un film de animație. Realizat prin tehnologia CGI și stop motion, cu un buget de 80 de milioane de dolari, va fi unul dintre filmele prezentate la următoarea ediție a Festivalului de la Cannes.  În sălile de cinema își va face premiera în luna octombrie anul acesta. Realizator este Mark Osborne, deja cunoscut pentru producțiile SpongeBob și Kung Fu Pândă (realatează The Post Internațional).

Povestea așa cum este narată de către autor,  este o frumoasă lecție  despre semnificația vieții, dragostei și a prieteniei.

Autorul pleacă să-și caute prietenul pentru a-i spune că a reușit să repare motorul avionului, dar tocmai în acel moment prințul îi comunică faptul că trebuie să se întoarcă acasă. Dialogul dintre cei doi devine foarte emoționant, și asta pentru că autorul simte că ceva ireparabil are să se întâmple și nu se va putea face nimic pentru a preveni acest lucru.

Ca răspuns micul Prinț îi repetă că „ceea ce e important nu se vede”, apoi ca un ultim cadou râde spunându-i că atunci când va privi stelele va reuși să audă același râs. Stelele vor avea cu totul altă semnificație pentru pilot din acel moment. Acele stele vor deveni unice și irepetabile în ochii lui, și asta pentru că acolo se ascunde Micul Prinț.  Așa cum vulpea reușește să-l vadă pe Prinț în lanul de porumb, tot așa și autorul resuşeşte să-l  vadă în stele. „Fiecare om are o stea, fiecare diferită în felul ei, una poate să fie mișcătoare, iar altă să fie foarte puțin luminoasă. Pentru unii oameni de știință acesta sunt doar un obiect de studiu, o problemă care trebuie rezolvată, însă tu..tu vei avea stele așa cum nimeni nu are. Atunci când vei privi cerul noaptea, vei vedea că eu voi râde în una dintre acestea și acest moment va fi unul care te va face să crezi că toate râd pentru tine. Vei fi doar tu și stelele care pot râde!”

În final prințul îi explică că șarpele îl va mușca, și aparent va muri, însă va lasă doar trupul său pe pământ, acesta fiind că o coajă veche abandonată și mult prea grea de transportat, iar spiritul său va reveni pe asteroidul B 612.

În noaptea următoare, Prințul pornește spre locul convenit cu șarpele cu o zi înainte. Autorul care nu renunță la ideea de despărțire, îl urmează până când își ia rămas bun. Șarpele apare atunci brusc și îl mușca de gleznă. Acest moment nu reprezintă moartea prințului, ci doar intoarcea sa acasă.

Traducere: Remus Anghel Orian

Sursa:www.aleteia.org

Atelier

Pentru tineri cu educația formată din petice nu strică să „aștearnă pe hârtie” gânduri frământate și fragmentare. După o relectură a unor fragmente din Frumusețea infinitului de David Bentley Hart (mi s-au lămurit câteva lucruri, dar altele s-au încețoșat și mai mult), ar trebui să notez rapid ce am înțeles eu dintr-un concept până când nu voi uita complet și puținul pe care l-am reținut. Este vorba de analogia ființei. Ce voi scrie mai jos e un exercițiu de gândire, o schemă băbească, o poezioară învățată papagalicește, tabla înmulțirii pentru debutanții în ale spiritului. Deci, carevasăzică:

Analogia ființei este probabil marele moment al gândirii filosofico-teologice contemporane. Este propus, întâi de toate, de Eric Przywara SJ în lucrarea Analogia entis: Ur-Struktur und All-Rhytmus (1932, cred). În paralel a fost discutat de Edith Stein în Ființă finită și ființă eternă, iar pe urmele lui Przywara au luat-o Karl Rahner și Hans Urs von Balthasar. Spațiul anglo-american este cel care duce astăzi stindardul cu oameni ca Thomas White OP, John Betz, David Bentley Hart, D. C. Schindler, John Milbank. Nou în toată povestea este faptul că acest concept – întâlnit deja la Sf. Toma – e propus ca o cheie a unui întreg eșafodaj intelectual ce recuperează marile teme ale gândirii patristice și medievale. E ca un fel de balama care leagă mai multe structuri și care dă în același timp o flexibilitate inegalabilă.

Nu e ușor să stabilești care e punctul de plecare al acestui demers intelectual. Aceasta pentru că el are capacitatea de a se insera într-un pur discurs metafizic, ca un ghid viclean care pretinde că îți vorbește aceeași limbă și că te va duce într-un loc călduț dar care te păcălește și îți deschide o poartă către necunoscut. El îți vorbește de „contingență” cu aceeași seriozitate și anxietate cu care ți-ar vorbi un heideggerian dar te poartă în teritorii pe care Heidegger și discipolii săi gravi („O, oare frumusețea va salva lumea?” „Mmm, și totuși vechii greci…”) nu au avut curajul și onestitatea de a le străbate. Este vorba de întrebarea ultimă: dar ce face devenirea să fie? Ce face posibil ca un lucru să fie dar și să nu fie? Ce face posibilă atât ființa cât și non-ființa? Cu alte cuvinte, analogia entis scurtcircuitează certitudinile comod-existențialiste ale călătorilor acriți din lumea devenirii și morții, adoptându-le limbajul și ducându-i la marginea abisului. Sau organizând o petrecere-surpriză: Surprise!

Nu e ușor și pentru că nu îți dai seama exact dacă există pași ai demersului metafizic – adică niște operații ale gândirii ce ar urma schema descoperirii lumii de către orice om – sau dacă, dimpotrivă, noi avem intuiția tuturor implicațiilor conceptului prin simplul fapt că orice act al nostru – și, cumva, știm asta -  se plasează deja într-un orizont infinit (Blondel, Rahner). În sfârșit, nu e ușor și pentru că el poate fi folosit în metafizică, filosofia religiei, teologie fundamentală, „philosophical theology” (încă nu știu cum să traduc asta) dar și… hristologie. În funcție de orientarea ta spirituală și intelectuală îl poți folosi atât „de jos” – eu percep existența strict analogică, non-necesară a creației și caut astfel ființa infinită – cât și „de sus”: Dumnezeu se revelează pe sine într-o lume care nu are nimic altceva decât slavă, într-un exprimare ce se odihnește în auto-rostirea infinită a Tatălui prin Cuvântul său în strălucirea Duhului Sfânt.

De aceea, schema de mai jos nu cred că este în mod necesar ceea ce pare, o succesiune de idei, ci poate fi citită și în ordine inversă sau, cumva, simultan.

1. Eu văd că întreaga lume este o scenă a devenirii, nașterii și morții, intrării și ieșirii din ființă. Dar această contingență a lucrurilor nu se poate întemeia pe o altă contingență, adică pe nimic. Trebuie să existe o cauză supremă, nu doar una eficientă (ca la biliard), ci o cauză a tuturor cauzelor, o actualitate infinită care ține în ființă toate cauzalitățile secundare, o „posibilitate transcendentă a oricărei posibilități” (Hart), ipsum esse subzistens, ființa în sine subzistentă care actualizează (n-am subtilități filologice, deci a mi se ierta nefolosirea unor forme năstrușnice ca „actuează”) potențialitățile creaturilor. Suntem conjugare între „esență” și „ființă” și nu le avem în mod deplin pe niciuna dintre acestea. Esența noastră nu constă în a fi, am putea foarte bine să nu fim, deci trebuie să există un act pur în care ele coincid, a cărui esență este chiar actul de a fi. Acesta este Dumnezeu, Eu sunt cel ce sunt/Cel ce eram/Cel ce voi fi – declarația din Exod semnifică o ființă infinită care are în sine orice posibilitate. Devenirea, contingența, trecutul, prezentul, viitorul pot fi doar în cel ce este în sens absolut.

2. Urmează momentul catafatic. Dacă există frumusețe în lume, sau bine, sau adevăr, sau persoane, iar acestea își au ființa într-un Creator, atunci trebuie să existe o asemănare între noi și El. Trebuie ca și El să fie frumos, trebuie ca și El să fie bun, trebuie ca și El să fie o persoană. Naivi și cu inima săltând de bucurie, vom cânta un imn Creatorului frumuseților naturale, gândindu-ne că, dacă acestea sunt așa cum sunt, cu atât mai mult El!

3. Dar imediat pășim către apofatism. Dacă noi suntem conjugare de esență și ființă, dacă nu ne aparține nici faptul de a exista, nici o esență stabilă care să nu aibă nevoie de un izvor esențial infinit pentru a fi, înseamnă că noi existăm doar în mod analogic iar Cel ce sunt, actualitate infinită, fără potențe, este Celălalt, cu totul altul, infinit diferit. Între creatura care există doar în mod analogic, prin participare, și Creatorul care există în mod necesar și esențial, este o diferență calitativă infinită. Ar trebui să fie clar că, prin simpla sa rostire, analogia ființei, în momentul în care postulează asemănarea creației cu Dumnezeu, se deschide către o infinită lipsă de asemănare.

4. Momentul „final”, pe urmele lui Dionisie Areopagitul, Toma etc. este sinteza, și poate fi citit simultan cu toate cele trei momente de mai sus: Dumnezeu este infinit diferit, cu totul Celălalt pentru că este actul pur al tuturor lucrurilor, „ocean nesfârșit de substanță” (Ioan Damaschinul), pentru că, de fapt, el este dincolo de catafatism și apofatism. El este Hiper-Bun, Hiper-Frumos, Hiper-Persoană. Nu e nici urmă de dialectică fancy aici, niciun „Dumnezeu dincolo de ființă”, nici vreo teologie „post-metafizică”. El este atât de diferit nu pentru că este negare a formei, materialității, poate chiar și a persoanelor și a ființei, ci pentru că le are pe toate acestea în sine ca posibilități, pentru că, vorba lui Hart, este plinătate, kabod, greutate, densitate. Diversitatea extraordinară a creației, toată muzica ei, toată creativitatea copleșitoare pe care o poți observa își au rădăcina în Cel care este deja diversitate, muzică, creativitate. Infinitul nu este negare a finitului, ci intervalul nesfârșit în care acesta din urmă subzistă printr-un gest grațios („graceful and gracious” ar scrie Hart) de pace. Forma lucrurilor nu este o alienare față de un Dumnezeu enigmatic, lipsit de formă, ci rostire iubitoare a Celui care este plinătate de formă. Iar persoanele există doar în lumina dansului a trei Persoane infinite care se dăruiesc una alteia din veșnicie.

Analogia ființei denumește fundamentul ontologic în care se joacă marea teo-dramă a Revelației, ca act de restaurare a creației bune, de repovestire a acesteia în dialectul intra-trinitar. După cum nu poate exista o teologie creștină fără acest adevăr, în schimb nu se poate vorbi de analogia ființei fără a spune că ea își găsește expresia desăvârșită în Isus Hristos. El unește în sine, fără amestecare, negare sau contopire, natura umană și natura divină, creația cu Creatorul, o îndumnezeiește și o revelează ca acea nouă inflexiune din infinitatea auto-rostirii lui Dumnezeu prin Cuvântul, în bucuria și desfătarea Duhului Sfânt. Hristos vine „la ale sale” pentru că este din veșnicie Alfa și Omega, pentru că din veșnicie este Formă infinită în care Tatăl se bucură și în care formele creației își au izvorul. Pentru că El, în trupul său, îl revelează pe Tatăl, noi înțelegem că lumea însăși este revelație, scrisoare de dragoste. Isus din Nazaret descrie astfel destinul lumii: îndumnezeirea, unirea cu Tatăl, transparența totală față de har, pentru ca „Dumnezeu să fie totul în toate”. „În El ne mișcăm și suntem” reprezintă începutul și sfârșitul, ceea ce omul a uitat, ceea ce analogia entis lasă să se înțeleagă și ceea ce Hristos împlinește în trupul său.

În sfârșit, analogia ființei are o nuanță mistică și eshatologică: dacă Dumnezeu este plinătate și strălucire, „ocean nesfârșit de substanță”, atunci ultimul act desemnează o stare pe care misticii au anticipat-o: sfârșitul e abia începutul unui pelerinaj nesfârșit în Dumnezeu, din slavă în slavă, în care fericirea sufletului crește neîncetat.

Sursa:alinvara.wordpress.com

Nanomedicina care vindecă versus medicina care controlează

De Andrei Claudiu Hrişman

Nu vom face o evaluare etică a utilizării nanotehnologiilor în general, ci ne vom opri doar asupra nanotehnologiei care „intră” în contact direct cu organismul uman, fără să examinăm toate probleme etice pe care aceste tehnologii le pun în ambientul medical.

O primă problemă a nanomedicinei este dată de potenţialele riscuri corelate dimensiunii nanometrice ale materialelor folosite şi ale efectelor lor, încă necunoscute, asupra organismului uman:

Ar trebui să fie recunoscut faptul că în prezent nu există suficiente date disponibile care să permită identificarea oricărui sistem de reguli care guvernează caracteristicile toxice ale produselor nanotehnologiei. Prin urmare, rezultă că evaluarea riscurilor va trebui să se facă de la caz la caz. Pentru evaluarea riscurilor, pentru aplicarea nanotehnologiei şi pentru identificarea problemelor metodologice, trebuie luate în considerare atât expunerea cât şi hazardul [1].

Atunci când vorbim de senzorii care vor fi introduşi în organismul nostru pentru a ne monitoriza sănătatea, trebuie să ne întrebăm dacă nu va exista o presiune psihologică foarte puternică asupra individului care va şti că în fiecare moment nano-senzorii sau nano-vehiculele au acces la date sensibile care ar putea fi folosite şi de alte persoane în defavoarea sa. Poate se va reuşi dezvoltarea unor nano-chipuri care vor permite controlarea sau condiţionarea sistemului nostru nervos de la distanţă pentru evitarea actelor violente sau a impulsurilor antisociale, dar aceeaşi tehnologie ar putea fi folosită şi în scopuri militare sau de natură abuzivă [2].

Dincolo de potenţialele riscuri ale acestei noi tehnologii în curs de dezvoltare, există şi posibilitatea de a depăşi limita „medicinii necesităţii” pentru a ajunge la „medicina dorinţei” şi, implicit, şi la îmbunătăţirea organismului uman (cu toate implicaţiile etice deja analizate anterior) cu ajutorul nanomedicinei şi astfel continuând calea aleasă de eugenism şi de genetică [3].

Dar nanotehnologiile, nanomedicina în particular, nu aduc în discuţie probleme etice sau sociale nemaiîntâlnite până acum. Bineînţeles, acest lucru nu înseamnă că nu trebuie să ne folosim de propria libertate responsabilă în lumina adevărului ştiinţific pentru a găsi calea cea dreaptă şi astfel să răspundem în mod adecvat provocărilor etice şi sociale:

Pe termen scurt spre mediu, multe dintre preocupările sociale şi etice care au fost prezentate nu aparţin doar nanotehnologiilor. Faptul că nu sunt în mod necesar unice nu face neapărat ca acestea să fie mai puţin valide. Experienţa anterioară cu tehnologii controversate demonstrează că va trebui să depunem efort ori de câte ori apar probleme sociale şi etice, indiferent dacă acestea apar sau nu cu nanotehnologiile [4].

Suntem conştienţi că implicaţiile etice ale nanomedicinii pot fi aprofundate, dar ne vom opri aici deoarece ne-am atins scopul, acela de a sublinia că nanomedicina ar putea fi folosită atât pentru binele întregii omeniri prin descoperirea de noi terapii, dar şi pentru „binele medicinii dorinţei” pentru a ne îmbunătăţi capacităţile sau chiar pentru a construi o societate în care vom putea fi controlaţi datorită dispozitivelor moleculare introduse în organismul nostru:

Nanotehnologia oferă instrumente noi şi captivante pentru procesarea materialelor, dispozitive electronice mai puternice şi integrate şi noi terapii medicale. Nanodispozitivele, totuşi, ar putea de asemenea deveni instrumente vătămătoare şi au nevoie de o reglementare în perspectivă pentru a preveni consecinţele negative previzibile şi imprevizibile. Nanotehnologiile unesc o serie de alte tehnologii în curs de dezvoltare care oferă posibilitatea de a modifica organismul uman. Un studiu prospectiv, o discuţie pe scară largă a implicaţiilor acestor tehnologii asupra speciei umane trebuie să aibă loc cât mai repede posibil în rândul comunităţii medicale şi a comunităţii mondiale [5].

____________

[1] Scientific Committee on Emerging and Newly Identified Health Risks, The appropriateness of existing methodologies to asses the potential risks associated with engineered and adventitious products of nanotechnologies, Brussels 2006, 58, înhttp://ec.europa.eu/health/ph_risk/committees/04_scenihr/docs/scenihr_o_003b.pdf [07-03-2010].

[2] Cf. Comitato Nazionale di Bioetica, Nanoscienze e nanotecnologie, Roma 2006, 12, înhttp://www.governo.it/bioetica/testi/Nanoscienze_Nanotecnologie.pdf [07-03-2010].

[3] Pentru aprofundare: The President’s Council of Bioethics, Beyond Therapy. Biotechnology and the Pursuit of Happines, Washington 2003, înhttp://www.bioethics.gov/reports/beyondtherapy/beyond_therapy_final_webcorrected.pdf [31-03-2010].

[4] The Royal Society & The Royal Academy of Engineering, Nanoscience and nanotechnologies: opportunities and uncertainties, London 2004, 56, în http://www.cst.gov.uk/business/files/nano-report-2004-fin.pdf [31-03-2010].

[5] C.C. Hook, «Nanotechnology» în S.G. Post, Encyclopedia of Bioethics, Macmillan, New York 20043, 1871-1875,1874.

Sursa:www.culturavietii.ro

Cel mai vechi text al Evangheliei a fost descoperit într-o mumie?

O descoperire de mare importanţă! Acest text, care poate fi cea mai veche copie cunoscută a Evangheliei, a fost scris pe o foaie de papirus refolosită pentru a crea masca unei mumii egiptene. Este vorba despre un fragment al Evangheliei după Marcu, iar marea surpriză este că fragmentul a fost datat înainte de anul 90 d.Cr. (originalul fiind scris la câțiva ani după moartea lui Isus Cristos). O descoperire importantă pentru că, până în prezent, cele mai vechi exemplare ale Evangheliei datează din secolul al doilea.

Descoperirea a fost făcută publică de revista LiveScience care s-a interesat despre cercetările efectuate de Dr. Craig Evans, un profesor de Noul Testament al Academiei Divinity University College din Wolfville (Noua Scoţie, Canada), precum și o echipă de 36 de oameni de ştiinţă care studiază sute de texte printr-o tehnică ce le permite să dizolve lipiciul măştilor mumiilor fără a deteriora cerneala. Textul scris putând fi astfel citit.

Surpriza datării. Utilizarea papirusului pentru măștile mumiilor a fost frecventă în Egipt, unde faraonii şi le făceau din aur. Pe un astfel de papirus reutilizat, se pare, că a fost găsit şi pasajul din Evanghelia Sfântului Marcu. Cea mai mare surpriză a fost cauzată de datarea acestui document, printr-o tehnică cu carbon 14 și studierea altor documente găsite lângă pasajul evanghelic.

"Studiem acum documente din primele trei secole. Nu doar texte creștine, nu doar cele biblice, dar și a clasicilor greci, documente comerciale, diferite scrieri simple, scrisori personale...", spune Craig Evans. Printre textele grecești, sunt texte filozofice și copii ale operelor lui Homer.

Potrivit specialistului, acest fragment al Evangheliei, chiar mic fiind, poate oferi informaţii despre scrierile Sfântului Marcu. Și speră ca studierea măștilor să poată furniza informații cu privire la timpul scurs înainte ca papirusurile să fie refolosite și dedicate fabricării de măști sau cu privire la modul în care au fost transmise prin copiere texte biblice.

"Avem motive să credem că scrierile originale și primele lor copii ar fi fost în circulație de o sută de ani, în cele mai multe dintre cazuri, pentru altele chiar şi două sute de ani. Aceasta înseamnă că un scrib care a făcut o copie al unui text în secolul al III-lea, ar fi putut avea copii din al doilea sau primul secol."

Informații noi despre descoperirea acestei versiuni foarte vechi a Evangheliei Sfântului Marcu vor fi date publicităţii probabil în cursul acestui an 2015. Cercetatorii vor publica un volum care va conține diverse texte găsite în măști. Procesul folosit pentru a obține papiruşii - ce presupune distrugerea măștilor de mumii - este în curs de dezbatere, experții discutând despre ceea ce este mai important, masca sau textul din conţinutul ei. Pentru a răspunde acestei controverse cercetatorii vor publica un volum cu descoperirile lor.

Traducere: ACC

Sursa:www.aleteia.org

Inspector Gadget pentru toți!

De curând am fost invitați, noi blogerii (vezi aici), să ne dăm cu părerea vis-a-vis serialele din grila Boomerang și care ni se pare cel mai potrivit pentru a fi privit în familie. Păi grila este OK:

– Inspector Gadget;
– Patrula Junglei în acțiune;
– Tom și Jerry;
– Scooby-Doo, unde ești tu?;
– Looney Tunes: „Micii poznași” şi Baby Looney Tunes;
– Garfield Show;
– Orășelul leneș;
– Pantera Roz și prietenii;
– Animaniacii;
– Krypto, câinele erou.

Desene animate pentru toți și toate. Pentru copii și copii din noi. Ne putem aduce aminte de copilărie și de ceea ce aveam bucuria să vedem când eram pici.

Însă acum, dacă aș alege să urmăresc ceva animat împreună cu familia, aș alege în mod cert să mă bucur de „Inspector Gadget”. Și îl aleg pe el din câteva motive foarte clare. În primul rând îmi place îmbinarea dintre normal-fantastic-sf. Un detectiv ce pare la prima vedere un om normal, în situațiile cele mai dificile își scoate arsenalul la vedere. Îmi place îmbinarea dintre mister și modul inteligent în care se țese fiecare poveste și faptul că ele evoluează într-un mod inedit, finalizându-se mereu într-un mod neașteptat. Așa că nu sunt doar niște desene animate, sunt un mod plăcut de a-ți pune mintea la contribuție, pentru a căuta împreună cu inspectorul diverse indicii care să ducă la rezolvarea cazurilor. Apoi să nu mai vorbim de celelalte personaje comice care uneori îi mai și complică situațiile. Per total, aceste desene animate pot fi urmărite împreună de către toți membrii familiei, având fiecare câte ceva de învățat. Pentru ca după, de ce să nu facă părinții niște mici probe prin casă pentru pici cu niște premii delicioase... care pot fi savurate la rezolvarea „cazului” împreună! :)

Hai să ne aducem aminte cum eram copii! 

VEZI ȘI

http://www.boomerang-tv.ro

”Calea Bisericii este întotdeauna calea lui Isus”

”Calea Bisericii, de la Conciliul din Ierusalim încoace, este întotdeauna calea lui Isus, calea milostivirii și a integrării celor marginalizați”: a spus papa Francisc la Sfânta Liturghie celebrată duminică, 15 februarie 2015, în bazilica San Pietro împreună cu noii cardinali pe care i-a creat la consistoriul din ziua precedentă.

Comentând evanghelia duminicii din ritul roman sau latin, în care Isus îl vindecă pe leprosul abandonat (Marcu 1,40-45) Sfântul Părinte a pus accentul pe compasiunea lui Isus care îl reintegrează pe cel marginalizat.

”Compasiunea lui Isus”, a spus Pontiful la predică, ”îl face să se apropie de toți cei care suferă. Isus nu se cruță, dimpotrivă, se lasă atins de durerea și necesitățile oamenilor, pentru că El știe și vrea să sufere împreună cu ei, pentru că are o inimă care nu se rușinează să aibă compasiune”. Evanghelistul Marcu notează că după vindecarea bolnavului de lepră Isus nu mai putea să intre în cetate în văzul lumii, ci stătea afară, în locuri retrase (cf Mc 1,45). ”Aceasta înseamnă – a spus Sfântul Părinte – că Isus nu doar l-a vindecat pe cel bolnav de lepră, dar a luat asupra sa și marginalizarea pe care o impunea legea lui Moise. Isus nu se teme de riscul de a-și asuma suferința celuilalt, dar plătește prețul acesteia până la capăt” (cf Is 53,4).

• ”Compasiunea îl face pe Isus să acționeze în mod concret, să-l reintegreze pe cel marginalizat. Acestea sunt cele trei cuvinte cheie pe care Biserica ni le propune la Liturgia Cuvântului: compasiunea lui Isus în fața marginalizării și voința sa de integrare”.

Marginalizare. Legea lui Moise, ”tratând chestiunea juridic”, cere ca leproșii să fie îndepărtați și marginalizați de comunitate. Din punct de vedere fizic, social, psihologic și spiritual, leprosul devenea astfel ca ”un mort viu” (cf Nm 12,14).

Integrare. Isus revoluționează și lovește cu putere în acea mentalitate închisă și autolimitată de prejudecăți. Cu toate acestea, El nu desființează Legea lui Moise, ci o duce la desăvârșire pentru a deschide noi orizonturi pentru omenire și a revela pe deplin logica lui Dumnezeu, ”logica iubirii care nu se bazează pe teamă ci pe libertate, pe caritate, pe zelul sănătos și pe dorința salvatoare a lui Dumnezeu” (cf Mt 5).

• ”Isus, noul Moise, a vrut să-l vindece pe cel lepros, a vrut să-l atingă, a vrut să-l reintegreze în comunitate, fără a se autolimita în prejudecăți, fără a se conforma la mentalitatea dominantă a oamenilor, fără a se îngrijora de contaminare. Isus răspunde la rugămintea leprosului fără întârziere și fără obișnuitele trimiteri pentru a studia situația și toate eventualele consecințe. Pentru Isus ceea ce conta mai presus de toate era să ajungă la cei îndepărtați și să-i mântuiască, să îngrijească rănile celor bolnavi, să-i reintegreze pe toți în familia lui Dumnezeu. (…) El a vrut să-i integreze pe cei marginalizați, să-i mântuiască pe cei care sunt în afara taberei (cf In 10)”.

Papa a remarcat în această privință existența a două moduri de gândire și de credință: pe de o parte, teama de a-i pierde pe cei mântuiți, iar pe de alta, dorința de a-i mântui pe cei pierduți. Și astăzi, a subliniat, ne aflăm uneori la încrucișarea acestor două căi. ”Aceste două logici străbat toată istoria Bisericii: marginalizare și integrare. Sfântul Paul, punând în practică porunca Domnului de a duce Evanghelia până la marginile pământului (Mt 28,19), a scandalizat și a întâlnit o împotrivire puternică și o mare ostilitate mai ales din partea celor care cereau o respectare necondiționată a Legii mozaice chiar și din partea păgânilor convertiți. Și Sfântul Petru este criticat cu asprime de comunitate când a intrat în casa centurionului păgân Corneliu (cf Fap 10)”.

• ”Calea Bisericii, de la Conciliul din Ierusalim încoace, este întotdeauna calea lui Isus: a milostivirii și a integrării. Aceasta nu înseamnă a subestima pericolele sau a face să intre lupii în turmă, ci a-l primi pe fiul rătăcitor care se căiește; a vindeca cu determinare și curaj rănile păcatului; a-și sufleca mânecile și a nu rămâne să privești cu pasivitate suferința oamenilor. Calea Bisericii este aceea de a nu condamna veșnic pe nimeni; de a răspândi milostivirea lui Dumnezeu la toți oamenii care o cer cu inima sinceră; calea Bisericii este tocmai aceea de a ieși din țarcul propriu pentru a merge și a-i căuta pe cei de departe în «periferiile» existenței; aceea de a adopta pe deplin logica lui Dumnezeu; de a-l urma pe Învățătorul care spune: «Nu cei sănătoși au nevoie de medic, ci bolnavii; eu nu am venit să-i chem la convertire pe cei drepți, ci pe cei păcătoși» (Lc 5, 31-32).

Adresându-se noilor cardinali papa Francisc a subliniat că ”aceasta este logica lui Isus, aceasta este calea Bisericii: nu doar să primească și să-i integreze, cu curaj evanghelic, pe cei care bat la ușa noastră, dar și să meargă și să-i caute, fără prejudecăți și fără temeri, pe cei îndepărtați, manifestându-le gratuit ceea ce noi am primit gratuit. «Cine spune că rămâne în [Cristos] trebuie să se comporte cum s-a comportat El» (1In 2,6). Disponibilitatea totală în a-i sluji pe ceilalți este semnul nostru distinctiv, este singurul nostru titlu onorific!”.

• ”Dragi frați, privind la Isus și la Maica noastră, Maria, vă îndemn să slujiți Biserica în așa fel încât creștinii – edificați de mărturia noastră – să nu fie tentați de a sta cu Isus fără a vrea să stea cu cei marginalizați, izolându-se într-o castă care nimic nu are cu adevărat bisericesc. Vă îndemn să-l slujiți pe Isus cel răstignit în orice om marginalizat, din orice motiv; să-l vedeți pe Domnul în orice om exclus care este înfometat, însetat și gol; pe Domnul care este prezent chiar și în cei care și-au pierdut credința sau care s-au îndepărtat de la trăirea credinței sau care se declară atei; pe Domnul care este în închisoare, care este bolnav, care nu are un loc de muncă, care este prigonit; pe Domnul care este în cel lepros – trupește sau sufletește – care este discriminat! Să ne amintim mereu de imaginea Sfântului Francisc care nu s-a temut să-l îmbrățișeze pe cel lepros și să-i primim pe cei care suferă orice fel de marginalizare. În realitate, pe evanghelia celor marginalizați, se descoperă și se arată credibilitatea noastră!”.

***

La rugăciunea ”Angelus”, recitată la amiază împreună cu credincioșii din Piața Sfântul Petru, papa Francisc a revenit asupra Evangheliei proclamată în această duminică la Sfânta Liturghie pentru a spune că ”Dumnezeu nu vine să ne țină «o lecție» despre suferință; nu vine nici chiar să elimine din lume suferința și moartea; vine mai degrabă să ia asupra sa povara condiției noastre umane, să o ducă până la capăt, ca să ne elibereze în mod radical și definitiv. Acesta este felul în care Cristos combate relele și suferințele din lume: luându-le asupra sa și biruindu-le prin puterea milostivirii lui Dumnezeu”.

• ”Evanghelia vindecării leprosului ne spune astăzi că dacă vrem să fim adevărați discipoli ai lui Isus, suntem chemați să devenim, în uniune cu El, instrumente ale iubirii sale milostive, depășind orice fel de marginalizare. Pentru a fi «imitatorii lui Cristos» (cf 1 Cor 11,1) în fața unui sărac sau a unui bolnav, nu trebuie să ne fie teamă de a-l privi în ochi și de a ne apropia cu blândețe și compasiune, de a-l atinge și de a-l îmbrățișa. (…) Dacă răul este contagios, la fel este și binele. De aceea, binele trebuie să fie tot mai îmbelșugat în noi. Să ne lăsăm contagiați de bine și să contagiem prin bine!”.

La saluturile finale Pontiful a transmis urările sale de ”seninătate și pace” tuturor celor care în Extremul Orient și în diferite țări sărbătoresc anul nou lunar și a încurajat grupurile de adolescenți care se pregătesc la Sacramentul Mirului să dea mărturie cu bucurie și curaj pentru Isus în viața de fiecare zi.

Primiți acum și binecuvântarea apostolică invocată de papa Francisc duminică la rugăciunea ”Angelus” în Piața Sfântul Petru, binecuvântare ce ajunge prin mass-media la toți cei care o primesc în spirit de credință.

Sursa:ro.radiovaticana.va