Raul Chis: Ai decis sa pleci pentru doi ani in Africa sa ii ajuti pe saraci. Ai trecut printr-o mare drama, pentru ca am mai cunoscut cazuri de oameni care s-au abandonat in acest fel in mainele destinului, sau ai plecat din pura filantropie?
Gilberta Hobincu: Eu m-am dus ca misionara. In fiecare om se ascunde dorinta de a face ceva bun pentru ceilalti. Pe urma, o prietena de-a mea foarte buna, lumea spunea ca suntem surori, a murit intr-un accident de masina. Am trecut printr-o criza existentiala. Mi-am zis ca poate o sa mor si eu maine, terminasem germana-franceza, si m-am intrebat ce las dupa mine. Daca ma angajez la o companie multinationala poate raman niste bani intr-un sertar, dar nimic mai mult.
Raul Chis: Cine te-a trimis ca misionara in Kenya?
Gilberta Hobincu: Am fost trimisa prin episcopul de Iaşi, Petru Gherghel, de la Biserica Romano Catolica, pentru a ma ocupa de un proiect educational. Pregatirea mea fiind de profesoara, am avut in grija 24 de gradinite aflate pe o arie de 20.000 de metri patrati. Nu lucrasemn niciodata in domeniu, nu stiam decupa, desena, sa fac panouri, daca desenam un cal si un caine nu ai fi facut nicio diferenta.
Raul Chis: Asa ca ai invatat deodata cu copiii din Africa?
Gilberta Hobincu: Da, le-am aratat pentru prima data ce inseamna o pensula de desen, se asteptau sa picteze doar cu ea, dar le-am explicat ca pentru un desen e nevoie de acuarele. Parintii acelor copii habar n-aveau ce inseamna educatia. Nici o generatie nu fusese educata. Intr-o familie erau vreo 10 frati si, fiind toti pastori, ii trimiteau pe copii cu animalele. Nu le convenea deloc sa ii trimita la scoala.
Canicula, praf si scorpioni
Raul Chis: Revenim mai tarziu la problema educatiei. Spune-mi te rog in ce conditii ai trait acolo?
Gilberta Hobincu: Am trait la granita cu Etiopia, in nordul Kenyei, in deserul Chalbi, un desert de piatra, nu ca Sahara. Temperaturile ajungeau pana la 40-50 de grade Celsius, dar caldura nu semana cu cea de la noi. Eu nu rezistam acasa la 35 de grade, dar acolo la 50 de grade curgea apa pe mine fara sa ma sufoc, totusi. Era o caldura uscata. Copacii erau foarte rari. Acacia, micii si rarii arbusti, erau mancati de capre. Unde mergeau nomazii, totul era pustiit. Vantul foarte puternic ridica nori de praf, la fel si caprele si oile. Dupa o calatorie de trei ore ajungeam acasa neagra, de nu ma mai recunostea nimeni. Ma spalam prin par si urechi si prospoul ramanea tot negru.
Sa iti spun cum te aperi de hiena! Vine hiena spre tine si, daca ai taria sa sari un pic spre ea, atunci fuge, dar daca dai sa fugi tu de ea, sare pe tine si te-a mancat de viu. Au fost mancati trei oameni cat am fost eu acolo pentru ca nu au avut sclipirea de moment sa atace ei.
Pe urma, sunt bolile – Malaria e printre cele mai periculoase – si lipsa apei. Cand ploua, odata in aprilie si odata in octombrie, se formeaza un fel de balti. Bucurosi ca aveau apa, in balta se spalau barbati, femei, desi conventia era sa nu se spele nimeni. Se bagau in apa pe ascuns.
Veneau dupa aceea sa isi umple bidoanele, sa isi faca de mancare, deci in aceeasi apa se spalau, pe urma de acolo beau si animalele si ei faceau si de mancare. Ceva, de o lipsa de igiena cum n-am mai vazut…
Si apa era neagra si le-am spus: „Nu se poate sa beti asa ceva!”. Mi-au rapsuns: „Multumeste-i Domnului ca ai si apa asta, alta data stam si un an de zile fara apa”. Clar, de aici veneau tot felul de boli, faceau diaree, se deshidratau complet si vomau.
Mai erau animalele – scorpionii si serpii veninosi. Pastorii dormeau noaptea pe pietre, pe jos, nu erau protejati de nimic. Si-i intrebam cum pot face asta iar ei imi raspundeau ca spun o rugaciune inainte. Unii erau muscati si fiind departe de dispensarul pe care l-am construit noi, ii aduceau morti.
Ne anuntau de mute ori si ne rugau sa mergem noi cu masina dupa pastorii muscati. Foarte des mergeam. Pentru noi era dificil. Prima reactie, crestineasca, era sa ii luam noi, insa si resursele noastre erau limitate. Noi nu am mers acolo doar pentru a transporta bolnavi. Nu ne permiteam costurile, drumurile erau oribile, saream ca niste mingi de baschet cu masina peste bolovanii desertului, dupa aceea ni se rupeau suspensiile, ramanem si noi in mijlocul desertului. Oamenilor le vine greu sa inteleaga ca nu putem ajuta pe toata lumea
Fasolea, mancare de lux
Raul Chis: Ce diferente culturale exista intre europeni si africani?
Gilberta Hobincu: Cei din Kenya se multumesc cu strictul necesar. Noi am uitat cum este sa traim cu putin, vrem mult, tot mai mult. Ei se multumeau cu un brat de lemne, sa faca un pranz pentru toata familia, se multumeau sa aiba un bidon de 20 de litri de apa, plus o mancare – la pranz mancau porumb amestecat cu cateva boabe de fasole. Fasolea era foarte scumpa si se multumeau de multe ori cu porumbul. Inchipuiti-va 10 oameni mancand un kilogram poate doua de porumb. Era foarte bine daca aveau si asta. Pe cand noi, nu ne mai ajunge daca avem o ciorba. Vrem si cotletul dar vrem si Tiramisu la desert.
Raul Chis: Ai revenit in tara. Ce-ti lipseste din ce ai trait acolo?
Gilberta Hobincu: De cand am venit in Romania, duc foarte tare dorul serilor in care, dupa o zi de munca, toata lumea se aduna la un loc. E ceea ce noi am pierdut in Europa.
Raul Chis: Adica lumea nu mai socializeaza?
Gilberta Hobincu: Da, noi ne-am redus familia la familia elementara – tata, mama si copilul. Acolo, nu! Orice matusa, sora tatalui, sora mamei era mama mea.
Raul Chis: Legatura dintre membrii comunitatii este mult mai stransa decat aici.
Gilberta Hobincu: Da, absolut.
Raul Chis: Oamenii se intrunesc, schimba impresii…
Gilberta Hobincu: …Danseaza la fiecare botez, la fiecare luna plina, fac din orice moment un prilej de bucurie: Capra a fatat un mic iedut, iar se aduna si vorbesc si se bucura impreuna.
Si seara era apusul imens. Probabil de aceea toata lumea iubeste Kenya. Si in lumina aia rosiatica fiecare familie statea in fata casei la un ceai si povesteau.
Raul Chis: Ce povesteau?
Gilberta Hobincu: Copilul povesteste cum s-a purtat iedutul ziua aia, ca parca a fost mai cuminte si parca nu am mai fugit dupa el prin tot desertul. Si tatal rade, il completeaza, si vine si mama: „Uite ce mancare buna v-am facut din putinul pe care il aveam” si toti stau si organizeaza ziua urmatoare, cine unde se duce.
Tot seara se discuta, de exemplu, despre intalnirea cu Mzungu (care insemna cea alba), adica despre mine, care i-a propus tatalui sa-si dea unul dintre fii la scoala. Nu se consulta cu femelile, femeile nu au drept de decizie, fiind considerate ca niste copii, dar cel putin ii cheama pe toti la discutie.
Siretlicul e ca il trimite la scoala pe cel mai prostut in viziunea lui. Spune ca pe unii ii pastreaza pentru capre, ca aia trebuie sa fie isteti. Aia prostuti sa se duca la scoala si asa nu sunt in stare sa ingrijeasca caprele. Si vin la scoala, si tot repeta clasa si nu se prinde nimica de ei.
Mzungu
Raul Chis: Cum ai fost perceputa in Kenya?
Gilberta Hobincu: Totdeauna ei fac o statuie. Muzungu e bun, albul face caritate, albul ne ajuta, albul este bogat. Asta a fost ca un stigmat. M-a durut foarte tare ca intotdeauna veneau si imi cereu bani. Primele 8 luni eu nu m-am simtit acceptata, doar dupa aceea m-au primit in casa. Au fost opt luni de razboi cu mine pentru ca imi tot spuneam „Nu va dau lucruri materiale, am venit pentru altceva. Am niste cunostinte care pot sa ajute comunitatea asta” – asa a si fost: cand am plecat de acolo, educatorii mi-au facut o petrecere si trei dintre ei au studiat mai departe dupa liceu. Nu stiu daca munca mea a fost eficienta, nu stiu daca se vede chiar acum, dar va da rezultate mai trarziu.
Am un caz concret in care am vazut roadele. Era acolo la o gradinita o fetita Kadia, foarte isteata la 8 ani de zile. Pentru ca mi-a mers vestea ca ma lupt pentru educatie, au venit niste mame si mi-au spus ca fetita respectiva a fost logodita si ca logodincul ei, de 17 ani, a cerut ca acea fetita sa nu mai mearga la scoala. El o vroia analfabeta. In Kenya, pentru barbati femeia educata este un pericol. Iti pune in pericol demnitatea ta de barbat. Cultura asta incearca sa pastreze: barbatul e cel mai tare, cel mai bun. Or, tu daca megi la scoala vei invata ca tu esti egala cu barbatul si ce cred civilizatiile albe si asa mai departe. Si atunci, am mers la tatal fetei acasa cu tot cu seful politic din trib Am stat de vorba cred ca de vreo trei patru ori incercand sa-l convingem ca nu asta e solutia pentru Kadia.
Si, cand am mers a patra oara, a zis „Gata, v-o dau. Nu mai veniti pe capul meu, m-am saturat de voi. Luati-o, dar cu o comnditie: voi platiti uniforma, voi platiti tot, pe mine nu ma intereseaza”. „Doamne, e minunat, bine ca ne-ai dat-o”, mi-am spus.
O femeie – trei camile
Raul Chis: Ce insemna ca e logodita? Statea cu barbatul?
Gilberta Hobincu: Nu, barbatul are voie sa se casatoreasca doar la 30 de ani. Deci trebuie sa il astepti pe barbat. La 8 ani, fata e promisa, nu poti sa o dai nimanui altcuiva. Si trebuie sa plateasca pentru fata trei camile. Deci logodnicul, in timpul asta, incearca sa gaseasca camilele, sa plateasca fata, ca sa o poata lua de la parinti.
Raul Chis: Poate sa coste si mai mult?
Gilberta Hobincu: Da, depinde de fata. Daca face parte dintr-un clan mai bun. Sunt cinci clanuri, fiecare cu reputatia lui. Clanul Odola e considerat cel mai prostut, cel mai sarc si nu era bagat in seama. Clanul cel mai bun era Yaa Galbo. Toata lumea isi dorea o femeie din Iagaldo, insa se platea mai mult.
Raul Chis: Cam cat?
Gilberta Hobincu: De la cinci pana la sapte camile, cam asa. Asa era la tribul nostru, Tribul Gabra, care avea vreo 50.000 de oameni. Tribul vecin, cu care mereu eram in conflict, lupte si masacre, avea crescatori de vite si atunci dadeau o fata pe 10 vite.
Oricum, femeile au un alt statut. In Africa, fetele daca ramaneau insarcinate inainte de casatorie erau efectiv expulzate in desert si nici mama, fratele sau sora nu erau lasati sa le viziteze. Mureau incetul cu incetul.
Caritatea, altfel
Raul Chis: Ce sentiment ai? Pot fi ajutati acesti oameni?
Gilberta Hobincu: In 1960, misionarii care au ajuns acolo le ofereau de mancare, medicamente, totul. Am ajuns in momentul in catre trebuie sa trecem la etapa a doua, sa facem proiecte si sa ii incurajam sa se ajute singuri. Noi nu mai puteam ajuta material.
Ne-am gandit ca noi putem face proiecte cum e acesta cu gradinita. Vin la gradinta, dar nu vin moca, le dam cate un bol de macare, altfel nu pot fi convinsi, ei murind altfel acasa de foame. Ca mai invata ceva pe langa e foarte important. I-am spus parintelui ca nu e corect ca parintii lor ii trimit la scoala doar pentru mancare si ca ar trebui sa fie constienti ca scoala e altceva, ca trebuie sa priveasca mai departe.
Si ne-am gandit sa dea fiecare parinte pe luna un euro, o suma cat de mica, si nu va spun ca a trebuit sa am vreo cinci sedinte cu partintii sa le spun “Va rog, dati banii, daca nu il trimit pe copil acasa”. Trebuia sa fiu foarte drastica si ferma cu mine insami, desi mi se rupea sufletul. Si imi spuneau si educatorii lor “Esti rea, uite, ala a plecat si copiii nu sunt obisnuiti sa manance unii fara altii”. “Da, am spus, dar altfel parintii o sa stea si nu o sa dea nimic pentru copilul ala. Trebuie sa inteleaga ceilalti ca trebuie sa dea si ei ceva, putin, sa valorizeze lucrurile primite, educatia”.
Mi s-a spus ca in Kenya albii sunt vaci bune de muls. Dand cuiva ceva poti faci un bine dar si un mare rau. Poate fi o forma de caritate primitiva doar a da fara a pretinde si celuilalt sa se ajute.
Raul Chis: Caritate poate insemna sa il ajuti pe om sa se dezvolte singur, sa aiba initiative, nu?
Gilberta Hobincu: Da, exact. Cand am ajuns acolo, eram foare naiva si bleguta. Venea la mine o mama cu un prunc si plangea ca nu are ce sa manance si eu mai sa plang cu ea. Si ma duceam in casa si ii dadeam cate ceva. Dupa amiaza, mai veneau doua femei. Mai, mi-am spus, femeia aia le-a informat pe celelalte mamici ca pot sa primeasca de la mine si mi-am spus ca in ritmul asta imi vin o suta de femei pe zi. M-am intrebat unde voi ajunge in ritmul acesta pentru ca eu primeam o suma de bani din Romania pe care trebuia sa o administrez cat se poate de bine ca sa supravietuiesc. Nu asta era solutia. Preotul ma certa de o suta de ori atunci, la inceput, pana cand mi-am dat seama. Spuneam un “nu” care ma durea, dar asta era situatia.
Noi aveam un rezervor mare de apa, care ajungea poate o jumatate de an. Si a venit la preotul nostru o femeie care urma sa nasca, cu o galeata, sa ceara apa. Si era cat pe ce sa-i dea. Iar atunci, preotul s-a intrebat ce va face daca vor mai veni 10 insarcinate. Si si-a spus ca asa cum s-au descurcat pana acum, ca ei traiesc acum ca stramosii lor in urma cu 2.000 de an, asa se vor descurca si astazi. Pentru ca altfel vor veni inca 20 de alte mame care nasc si vom goli tot rezervorul ala, si dupa aceea noi murim pentru ca noi, albii, nu stim sa supravietuim acolo fara un pic de apa. Toata noaptea a suferit preotul, a avut insomnii. E parte din munca de acolo.
Raul Chis: Cum a fost readaptarea in Romania?
Gilberta Hobincu: Inca ma adaptez, nu mi-am gasit inca locul. Lucrez la centrul misionar pentru strangerea de fonduri pentru Africa, dar diferenta dintre a lucra cu ei, acolo, si munca de birou, unde trebuie sa atingi inimile oamenilor sa mai faca cate o donatie, sa mai faci tot felul de proiecte, e destul de mare. Nu sunt un om de birou.
Criza? Ce fel de criza?
Raul Chis: Ai observat, poate, venind in Romania, ca toata lumea se plange de criza economica. Justificat?
Gilberta Hobincu: Mi-e rusine de ce spun ei. Am ajuns acasa si se plangea toata lumea. I-am intrebat de o suta de ori: “Va este cald in casa?”. “Da”. “Aveti apa?”. “Da, avem”. “Mancare aveti?”. “Da, avem”. Intotdeauna este in casa un orez, niste paste. Pai, atata e de ajuns. Si probabil criza aceasta economica este o incercare pentru noi, sa facem lucrurile si altfel, sa le vedem si altfel.
Incerc sa vorbesc despre Africa, sa privim lucrurile din punctul acesta de vedere, al unei lumi care cauta ce avem noi si, probabil, trebuie sa gasim echilibrul. Avem ce ne trebuie.
Raul Chis: E un dezechilibru foarte mare intre cum suntem noi, ce avem, ce posibilitati avem si ce au altii.
Gilberta Hobincu: Din perspectiva noastra, e un dezechilibru foarte mare. Oamenii aia aveau o casa, un cortulet, inauntru dormeau mama cu copiii si afara, de la 12 ani, era regula, baietii trebuiau sa doarma cu tatii pe pamant. Isi puneu pe ei o panza si dormeau afara. Serpi, scorpioni, tantari, cand ploua.
Raul Chis: De ce dormeau afara?
Gilberta Hobincu: Pai nu ai loc, casuta e mica. Fiind nomazi, trebuie sa fie cat mai mica si cat mai usor de transportat. Faci casa din nuiele, ca sa te misti, sa fii mobil. Si dormi sub cerul liber. Noi, nimic. Fiecare aproape cu camera lui, adica ai un confort. Televizor eu cred ca oricine are, ne zbatem acum pentru laptop, telefon cu camera. Da, niste aiureli, intr-un cuvant. Spunem ca-i criza. Da, discutabil…
Bine, sunt si romani care mor. De asta e bine sa luam exemplul africanilor. Nu exista nimeni care sa moara acolo, la ei. Toata lumea stie de cazul familiei cutare, care e saraca. Din putinul lor, dau si acolo, ajuta. E o solidaritate foarte faina.
Lectia de solidaritate
Raul Chis: La noi functioneaza solidaritatea?
Gilberta Hobincu: Din moment ce nu ne mai cunoastem nici vecinii…Acum, am un caz, cunosc un domn, profesor de istorie. I-a murit sotia acum trei ani, nimeni nu i-a batut la usa, a spus ca nu a iesit din casa de peste un an si jumatate, e foarte bolnav la pat, a platit pe cineva sa ii aduca de mancare. Deci omul ala putrezeste acolo, moare, habar n-are nimeni.
Raul Chis: Revenind la problema solidaritatii. Cum sa ne explicam ca acolo exista solidaritatea aceasta fundamentala intre oameni si aici, nu?
Gilberta Hobincu: Occidentul si noi am impus modelul asta de solidaritate, la nivelul familiei elementare: eu, sotia si copilul.
Raul Chis: Celula de baza. Restul nu mai conteaza.
Gilberta Hobincu: Nu mai conteaza. Pe cand acolo, conteaza. Toata lumea e o familie. Si ne ajutam pentru ca toti sunt rudele noastre.
Raul Chis: Tehnologia raspunde la noi in vreun fel pentru lipsa de solidaritate? Poate stam prea mult pe internet, poate vorbim prea mult la telefon si nu mai avem timp sa ne intalnim fata in fata.
Gilberta Hobincu: O, da. Eu sufar. Muncim toata ziua si seara, in loc sa petrecem timpul cu altii, sa vedem poate au oamenii probleme, poate ne mai dau niste cazuri. Acum tot mai verific cate un mail, tot mai am niste telefoane de dat. Si activitatile astea multe ma izoleaza de ceilalti. Deci eu nu am cum sa aflu ce fac cu adevarat cei din marea mea familie, desi aparent sunt foarte conectata la informatii, tot nu stiu de cazurile din jurul meu.
Raul Chis: Imi scapa informatiile esentiale. Am impresia ca sunt foarte bine informat, ca fluxul de informatie vine foarte puternic catre mine, dar imi scapa informatia de baza, despre ce face prietenul meu, vecinul si asa mai departe.
Gilberta Hobincu: Exact. Ratam contactul direct, asta e ideea.
Despre deschidere si bucurii simple
Raul Chis: Cu ce ai venit mai bogata din Africa?
Gilberta Hobincu: Inainte eram o persoana destul de nemultumnita de ce am, de ce sunt. M-am intors bucuroasa ca am unde locui, ce manca, unde lucra, ca am prietene si am atatea lucruri. Dupa aceea, m-am intors cu mai mare deschidere. Mi-a placut asta la ei: de exemplu, la sarbatoarea musulmanilor se invitau si crestini, si pagani. Veneau cu totii si mancau la o masa.
Aici, m-am intrebat ultima data, cand a fost Pastele ortodocsilor, de ce nu sunt si eu invitata la masa. Nu stiu daca exista legaturile astea intre noi. Sau mai exista tot felul de prejudecati: penticostalii sau baptistii – pocaitii le spunem noi – sunt tratati cu precautie. Pe cand africanii nu au nicio treaba – esti om, esti de-al meu, esti clanul meu, poti sta cu mine la masa. M-a deschis spre om aceasta experienta.
Pe urma, am invatat sa imi fac planuri. Odata, le-am promis catorva oameni din clan o iesire in Naerobi, in capitala. Nimeni nu vazuse niciodata ce inseamna un pom fructifer. Si le-am promis excursia din iunie. Inainte de a pleca, de fiecare data cand ne-am intalnit pana in luna august, cand am plecat, povesteam cum o sa fie. “Deci, cum o sa fie? O sa ne urcam in autobuz, si ce autobus? Il luam de acolo. Si cum o sa fie? Va fi lume multa?”. Ma intrebau fiecare detaliu si fiecare zi insemna construirea unui scenariu.
Si atunci cand am urcat in autobuz, cand au vazut pentru prima data copacii aceia imensi – bananieri, mango sau ananas – au ramas cu gurile cascate la propriu. “Asta e raiul”, spuneau.
Si am ramas in oras si am mers la restaurant sa mancam. Mergem noi la masa si comandam ceva, si in jurul nostru roiau betivii si drogatii. Si oamenii mei se intrebau ce lipsuri pot avea cei ce se imbata si se drogheaza. Zice unul: “Eu, daca as trai aici, uite asa m-as tranti pe iarba asta verde si m-as uita la fructe, cat sunt de frumoase”. Auzi la el! Doar s-ar uita la fructe!!
Ma face sa iubesc natura si sa o vad cu alti ochi, cum o vedeau ei.
Habar n-aveau ce sunt cartofii parajiti si puiul. Marul – surpriza mea pentru ei – li s-a parut rece si mult prea tare. “Nu mai usor se mananca bananele? Pana cand termini tu un mar noi mancam 12 banane”.
“Si uite la drumul asta de aici. Tu simti? Totul e lin, nu sunt bolovani, nici praf. Mzungu, in ce an o sa ajunga si la noi asfaltul?”…
P.S. Vezi pe site-ul sursă fotografi din această aventură...
Sursa: http://www.buzznews.ro/2011/02/21/romani-de-exceptie-gilberta-hobincu-dupa-doi-ani-in-desertul-african-chalbi-la-noi-nu-e-criza/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu