71. Îndemnurile Apostolilor au avut rapid ecou încă din primele secole şi au provocat accente vibrante şi puternice în predicile Părinţilor Bisericii. Sfântul Ambrozie le adresa cuvinte usturătoare celor bogaţi care considerau că-şi împlinesc îndatoririle religioase venind la biserică dar fără să-şi împartă avuţiile cu cei săraci, ba chiar asuprindu-i: "Auzi tu, oare, bogatule, ceea ce spune Domnul Dumnezeu? Iar tu, vii la biserică, nu ca să dai ceva celui sărac, ci ca să-i iei?".[115] Sfântul Ioan Gură de Aur era la fel de exigent: "Vrei să cinsteşti trupul lui Cristos? Atunci, nu-l dispreţui când este gol. Nu-i aduce cinstire aici, în biserică, cu mătăsuri scumpe, dacă îl dispreţuieşti apoi afară, unde suferă de frig şi goliciune. Cel care a zis `Acesta este trupul meuA este acelaşi care a zis `Am fost flămând şi nu mi-aţi dat să mănâncA, şi `întru cât aţi făcut unuia dintre cei mai mici fraţi ai mei, mie mi-aţi făcutA [...]. Ce folos că masa lui Cristos este plină de potire de aur, dacă El însuşi moare de foame? Dă de mâncare mai întâi celui flămând, şi apoi, cu ce-ţi rămâne, împodobeşte şi masa".[116]
Sunt cuvinte ce au darul de a reaminti comunităţii creştine datoria de a face din Euharistie locul în care frăţietatea să devină solidaritate concretă şi unde cei de pe urmă să devină cei dintâi în ce priveşte stima şi iubirea fraţilor lor, dacă însuşi Cristos, prin darul generos făcut deopotrivă celor bogaţi şi celor săraci, poate continua peste timp, într-un fel, minunea înmulţirii pâinilor.[117]
72. Euharistia este un eveniment de fraternitate şi o chemare la trăirea fraternităţii. Din Liturghia duminicală pornesc valuri de iubire, menite să pătrundă întreaga viaţă a credincioşilor, începând să însufleţească şi modul de a trăi restul duminicii. Dacă este o zi de bucurie, creştinul trebuie să arate prin toate atitudinile lui concrete că nu poate fi fericit "de unul singur". El se uită în jurul său pentru a-i descoperi pe cei care ar putea avea nevoie de solidaritatea sa. Se poate ca, printre vecini, sau în cercul cunoştinţelor, să fie oameni bolnavi, bătrâni, copii sau emigranţi care, tocmai duminica, îşi resimt şi mai profund singurătatea, sărăcia sau suferinţele care ţin de condiţia lor. Desigur, angajarea faţă de aceştia nu trebuie limitată la iniţiative duminicale sporadice, însă, pe fondul unei atitudini de angajare globală, de ce să nu se acorde, în timpul zilei Domnului, un loc mai mare împărtăşirii, valorificând toate resursele de care dispune iubirea creştină? A invita la masă o persoană singură, a vizita nişte bolnavi, a da de mâncare unei familii nevoiaşe, a consacra o oră unor activităţi de voluntariat şi solidaritate, toate acestea pot fi cu siguranţă modalităţi de a transfera în viaţă iubirea lui Cristos primită la Masa euharistică.
73. Trăite în acest fel, Euharistia duminicală, dar şi duminica în ansamblul ei, devin o mare şcoală a iubirii, dreptăţii şi păcii. Prezenţa Celui Înviat în mijlocul alor săi devine un apel la solidaritate, îndeamnă la o reînnoire interioară, incită la schimbarea structurilor de păcat ce încătuşează persoanele, comunităţile şi chiar, uneori, popoare întregi. Duminica creştină este aşadar cu totul altceva decât o evadare. Este mai degrabă o "profeţie" înscrisă în timp, o profeţie care îi obligă pe credincioşi să urmeze paşii Celui care a venit "să ducă vestea cea bună săracilor, să-i vindece pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiască prinşilor în război eliberarea şi orbilor vederea, să-i izbăvească pe cei striviţi şi să vestesacă un an de îndurare a Domnului" (Lc 4,18-19). La şcoala lui, amintindu-şi de duminica de Paşti şi de făgăduinţa lui: "Pace vă las vouă, pacea mea o dau vouă" (In 14,27), credinciosul devine la rândul său făuritor de pace.
CAPITOLUL V
DIES DIERUM
Duminica, sărbătoare primordială ce revelează sensul timpului
Cristos, Alfa şi Omega timpului
74. "În creştinism, timpul are o importanţă fundamentală. În dimensiunea lui a fost creată lumea, în el se desfăşoară istoria mântuirii, al cărei apogeu îl constituie `plinirea timpuluiA Întrupării şi care se va încheia o dată cu venirea în slavă a Fiului lui Dumnezeu de la sfârşitul timpului. În Isus Cristos, Cuvântul întrupat, timpul devine o dimensiune a lui Dumnezeu, care este, în sine, veşnic".[118]
În lumina Noului Testament, anii vieţii pământeşti a lui Cristos constituie realmente centrul timpului. Acest centru îşi are culmea în înviere. Dacă este adevărat, într-adevăr, că El este Dumnezeu făcut om încă din prima clipă a zămislirii în sânul Sfintei Fecioare, este la fel de adevărat şi faptul că doar prin înviere umanitatea lui este în întregime transfigurată şi preamărită, dezvăluindu-se astfel pe deplin identitatea şi slava lui divină. În discursul pe care l-a rostit în sinagoga din Antiohia Pisidiei (cf. Fapte 13,33), Paul aplică învierii lui Cristos cuvintele Psalmului 2: "Fiul meu eşti tu, Eu astăzi te-am născut" (v. 7). Tocmai de aceea, la celebrarea Vigiliei pascale, Biserica îl prezintă pe Cristos înviat ca fiind Începutul şi Sfârşitul, Alfa şi Omega. Aceste cuvinte, pronunţate de celebrant în momentul pregătirii lumânării pascale pe care este gravat anul în curs, pun în lumină faptul că "Isus Cristos este Domnul timpului, al cărui început şi sfârşit este; fiecare an, fiecare zi, fiecare clipă sunt incluse în întruparea sa şi în învierea sa regăsindu-se astfel în `plinirea timpurilorA".[119]
75. Duminica fiind Paştele săptămânal, când este amintită şi făcută prezentă ziua în care Cristos a înviat din morţi, este totodată ziua ce revelează sensul timpului. Nu are nici o legătură cu ciclurile cosmice, în funcţie de care religiile naturale şi cultura umană încearcă să ritmeze timpul, cedând eventual mitului eternei reveniri. Duminica creştină este cu totul altceva! Izvorând din Înviere, ea străbate timpul omului, lunile, anii, veacurile, ca o săgeată ce le pătrunde orientându-le spre ţinta celei de-a doua veniri a lui Cristos. Duminica prefigurează ziua de apoi, cea a Parusiei, deja anticipată oarecum prin slava lui Cristos în evenimentul Învierii.
Într-adevăr, tot ce se va mai întâmpla, până la sfârşitul lumii, nu va fi decât o prelungire şi o explicitare a celor petrecute în ziua în care trupul martirizat al Răstignitului a înviat prin puterea Duhului şi a devenit, la rându-i, izvorul de Duh pentru omenire. De aceea, creştinul ştie că nu trebuie să mai aştepte alt timp de mântuire, căci lumea trăieşte deja în timpul de pe urmă, oricare ar fi durata cronologică a acestuia. Nu numai Biserica, ci şi cosmosul însuşi şi întreaga istorie se află în permanenţă sub cârmuirea şi conducerea lui Cristos cel înviat. Această energie vitală împinge creaţia, care "suspină şi geme în durerile facerii" (Rm 8,22), spre ţinta mântuirii desăvârşite. În privinţa acestui drum, omul nu poate avea decât o intuiţie neclară; creştinii posedă însă cheia şi certitudinea acestui fapt, iar sfinţirea duminicii este o mărturie semnificativă pe care sunt chemaţi să o dea pentru ca timpul omului să fie mereu susţinut de speranţă.
Duminica în cadrul anului liturgic
76. Deşi ziua Domnului, cu revenirea ei săptămânală, este înrădăcinată în tradiţia cea mai veche a Bisericii şi are o importanţă vitală pentru creştin, mai există şi un alt ritm ce n-a întârziat să se afirme: ciclul anual. Într-adevăr, este conform cu psihologia umană faptul de a celebra aniversările, asociind revenirii anilor şi anotimpurilor amintirea evenimentelor trecute. Şi când este vorba de evenimente decisive pentru viaţa unui popor, e normal ca aniversarea lor să suscite un climat de sărbătoare care să rupă monotonia zilelor.
Or, evenimentele majore ale mântuirii pe care se sprijină viaţa Bisericii au fost, potrivit planului lui Dumnezeu, strâns legate de Paşte şi de Rusalii, sărbători anuale ale iudeilor, şi au fost prefigurate în mod profetic de aceste sărbători. Începând cu cel de-al doilea secol, celebrarea de către creştini a Paştelui anual, adăugându-se celebrării Paştelui săptămânal, a permis să fie dată o mai mare amploare meditării misterului lui Cristos mort şi înviat. Precedată de un post pregătitor, celebrată în cursul unei lungi vigilii, prelungită de cele cincizeci de zile care duc la Rusalii, sărbătoarea Paştelui, "solemnitate a solemnităţilor", a devenit ziua prin excelenţă a iniţierii catehumenilor. Într-adevăr, aceştia, prin botez, au murit păcatului şi s-au născut la o viaţă nouă, pentru că Isus a fost "dat pentru păcatele noastre şi înviat pentru îndreptăţirea noastră" (Rm 4,25; cf. 6,3-11). Strâns legată de misterul pascal, sărbătoarea Rusaliilor, în care se celebrează coborârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor, aflaţi împreună cu Maria, şi începutul activităţii misionare spre toate popoarele, capătă şi ea o reliefare specială.[120]
77. O astfel de logică comemorativă a stat la baza structurării întregului an liturgic. Aşa cum aminteşte Conciliul Vatican II, Biserica a voit să deruleze, de-a lungul anului, "întregul mister al lui Cristos, de la Întrupare şi Naştere până la Înălţare, la ziua Rusaliilor şi până la aşteptarea fericitei speranţe şi a venirii Domnului. Celebrând astfel misterele Răscumpărării, ea deschide credincioşilor comorile virtuţilor şi meritelor Domnului său, actualizându-le într-un fel în tot decursul timpului, pentru ca astfel credincioşii să vină în contact cu ele şi să se umple de harul mântuirii".[121]
După Paşti şi Rusalii, o altă sărbătoare foarte solemnă este fără îndoială cea a Crăciunului, când creştinii meditează misterul Întrupării şi contemplă Cuvântul lui Dumnezeu care binevoieşte să-şi asume umanitatea noastră pentru a ne face părtaşi de dumnezeirea sa.
Note
[115] De Nabuthae, 10,45: "Audis, dives, quid Dominus Deus dicat? Et tu ad ecclesiam venis, non ut aliquid largiaris pauperi, sed ut auferas": CSEL 322, p. 492.
[116] Omilii la Evanghelia după Matei, 50, 3-4: PG 58, 508-509.
[117] Cf. Sf. Paulin de Nola, Scrisoarea 13, 11-12 către Pammachius: CSEL 29, pp. 92-93. Senatorul roman este lăudat tocmai pentru a fi reprodus oarecum miracolul din evanghelie, însoţind participarea la Euharistie cu împărţirea de mâncare săracilor.
[118]Ioan Paul al II-lea, Scris. apost. Tertio millennio adveniente (10 noiembrie 1994), n. 10.
[119] Ibid.
[120] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nn. 731-732.
[121] Const. despre Liturgie Sacrosanctum Concilium, n. 102.
© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.arcb.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu