10 Aprilie – Durere întemeiată
Într-un cimitir, un om plângea în hohote în faţa unui mormânt. Din când în când exclama cu un glas de jale:
-«Nu trebuia să fi murit niciodată! Tu nu trebuia să mori!»
La o oarecare distanţă, un alt om care îngrijea de un mormânt, îl observă o bucată de vreme. În cele din urmă, compătimitor, se apropie şi-i spuse:
-«Trebuie să fii tare, omule. Toţi am trecut prin asemenea momente… E vorba de tatăl sau de mama ta?»
-«Nu. Nici unul nici altul – răspunse cel îndurerat. «Cel îngropat aici este primul soţ al nevestei mele.»
Atunci când se plânge la un mort, nu întotdeauna se plânge pentru mort. De multe ori se plânge pentru sine însuşi.
Durerea faţă de răul altuia poate fi cauzată de dragostea faţă de acesta. Însă, uneori, este vorba mai degrabă amorul propriu. Este mai uşor, şi mai abundent, egoismul decât altruismul.
Aceasta se întâmplă inclusiv cu Dumnezeu, Tatăl nostru: de multe ori păcatele mele mă dor mai mult pentru că mă umilesc, pentru că nu se potrivesc cu ceea ce eu voiam sau îmi imaginam, decât pentru că sunt o ofensă la adresa lui Dumnezeu. Şi în remuşcare poate să existe mai mult amor propriu sau mândrie decât iubire faţă de Dumnezeu, iar acesta este un lucru foarte periculos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu