Ecclesia de Eucharistia II

CAPITOLUL I

MISTERUL CREDINŢEI

11. "Domnul Isus, în noaptea în care a fost trădat" (1Cor 11,23), a instituit jertfa euharistică a trupului şi sângelui său. Cuvintele apostolului Paul ne duc din nou la împrejurările dramatice în care s-a născut Euharistia, care e marcată într-un fel de neşters de evenimentul pătimirii şi morţii Domnului. Ea nu este doar amintirea, ci re-prezentarea lui sacramentală. Este jertfa crucii care se perpetuează de-a lungul veacurilor⁹. O expresie bună a acestui adevăr se găseşte în cuvintele prin care, în ritul latin, poporul răspunde la vestirea "misterului credinţei", făcută de preot: "Moartea ta o vestim, Doamne".

Biserica a primit Euharistia de la Cristos, Domnul ei, nu ca pe un dar oarecare, deşi e de mare preţ printre celelalte daruri, ci ca pe darul prin excelenţă, căci este darul de sine însuşi, al persoanei lui în umanitatea sa sfântă şi al lucrării lui de mântuire. Aceasta nu rămâne închisă în trecut, fiindcă "tot ceea ce Cristos este şi tot ceea ce a făcut şi a suferit pentru toţi oamenii se împărtăşeşte din veşnicia dumnezeiască şi, astfel, se situează deasupra tuturor timpurilor"¹⁰.

Când Biserica celebrează Euharistia, memorial al morţii şi învierii Domnului ei, acest eveniment central al mântuirii este actualizat în mod real şi, astfel, "se împlineşte opera răscumpărării noastre"¹¹. Această jertfă este atât de hotărâtoare pentru mântuirea neamului omenesc încât Isus Cristos nu a împlinit-o şi nu s-a întors la Tatăl decât după ce ne-a lăsat mijlocul de a lua parte la ea ca şi cum noi am fi fost de faţă. Fiecare credincios poate astfel să fie părtaş la ea şi să-i guste roadele într-un fel inepuizabil. Aceasta este credinţa pe care au trăit-o generaţiile creştine în decursul secolelor. Această credinţă magisteriul Bisericii a reafirmat-o mereu cu o recunoştinţă plină de bucurie pentru acest dar inestimabil¹². Doresc ca încă o dată să reafirm acest adevăr, intrând cu voi, dragi fraţi şi surori, în adoraţie înaintea acestui mister: mare mister, mister de milostivire. Ce putea să facă Isus mai mult pentru noi? În Euharistie, ne arată într-adevăr o iubire care merge "până la capăt" (cf. In 13,1), o iubire care nu ştie de măsură.

12. Acest aspect de caritate universală a sacramentului euharistic este întemeiat pe înseşi cuvintele Mântuitorului. Instituindu-l, Isus nu s-a mulţumit să spună: "Acesta este trupul meu", "Acesta este sângele meu", ci a adăugat: "Dat pentru voi... vărsat pentru voi" (Lc 22,19-20). El nu a afirmat numai că ceea ce le dădea să mănânce şi să bea era trupul său şi sângele său, ci a exprimat, de asemenea, şi valoarea de jertfă a acestora, actualizând într-o modalitate sacramentală jertfa sa, care se va împlini pe cruce câteva ceasuri mai târziu pentru mântuirea tuturor. "Liturghia este, în acelaşi timp şi în mod inseparabil, memorialul de jertfă în care se perpetuează jertfa crucii şi ospăţul sacru al împărtăşirii cu trupul şi sângele Domnului"¹³.

Biserica trăieşte mereu din jertfa răscumpărătoare şi are calea deschisă spre ea nu doar prin intermediul unei amintiri pline de credinţă, ci şi printr-un contact actual, căci jertfa se actualizează, perpetuându-se în mod sacramental, în fiecare comunitate care o oferă prin mâinile slujitorului hirotonit. Astfel, Euharistia extinde la oamenii de astăzi împăcarea obţinută o dată pentru totdeauna prin Cristos pentru omenirea din toate timpurile. Într-adevăr, "jertfa lui Cristos şi jertfa Euharistiei sunt o unică jertfă"¹⁴. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea lucrul acesta în mod clar: "Noi oferim totdeauna acelaşi miel, nu unul astăzi şi altul mâine, ci totdeauna acelaşi. De aceea, există întotdeauna o singură jertfă (...) Şi acum, oferim victima care a fost oferită atunci şi care niciodată nu se va termina de consumat"¹⁵.

Liturghia actualizează jertfa crucii, nu i se adaugă şi nici nu o sporeşte¹⁶. Ceea ce se repetă este celebrarea memorială, "manifestarea memorială (memorialis demonstratio)"¹⁷ a jertfei, prin care jertfa răscumpărătoare a lui Cristos, unică şi definitivă, se actualizează în timp. Deci, natura de jertfă a misterului euharistic nu se poate înţelege ca fiind ceva care subzistă în sine, independent de cruce, sau ca având numai o referinţă indirectă la jertfa Calvarului.

13. În virtutea legăturii strânse cu jertfa de pe Golgota, Euharistia este o jertfă în sens propriu, nu numai în sens generic, ca şi cum ar fi vorba de o simplă oferire de sine a lui Cristos ca hrană spirituală pentru credincioşi. Într-adevăr, darul iubirii şi al ascultării sale până la capătul vieţii lui (cf. In 10,17-18) este, în primul rând, un dar pentru Tatăl său. Cu siguranţă, este şi un dar în favoarea noastră, chiar în favoarea întregii omeniri (cf. Mt 26,28; Mc 14,24; Lc 22,20; In 10,15), însă este, înainte de toate, un dar făcut Tatălui: "Jertfa pe care Tatăl a acceptat-o, oferind în schimb pentru darul total al Fiului său, care s-a făcut ascultător până la moarte (Fil 2,8), darul său părintesc, şi anume darul vieţii celei noi şi nemuritoare în înviere"¹⁸.

Oferind jertfirea de sine Bisericii, Cristos a voit totodată să-şi însuşească jertfa spirituală a Bisericii, chemată să se ofere şi ea pe sine o dată cu jertfa lui Cristos. Lucrul acesta ni-l spune Conciliul al II-lea din Vatican cu referire la toţi credincioşii: "Participând la jertfa euharistică, izvor şi apogeu al întregii vieţi creştine, ei îi oferă lui Dumnezeu victima divină şi pe ei înşişi o dată cu ea"¹⁹.

14. Paştele lui Cristos cuprinde patima şi moartea sa, dar şi învierea sa, aşa cum aminteşte aclamaţia poporului după consacrare: "Învierea ta o mărturisim". Într-adevăr, jertfa euharistică actualizează nu numai misterul pătimirii şi morţii Mântuitorului, ci şi misterul învierii în care jertfa îşi află încoronarea sa. Întrucât e viu şi înviat, Cristos poate, în Euharistie, să se facă "pâinea vieţii" (In 6,35.48), "pâine vie" (In 6,51). Sfântul Ambrozie le amintea lucrul acesta neofiţilor, aplicând la viaţa lor evenimentul învierii: "Dacă astăzi Cristos este al tău, el învie pentru tine în fiecare zi"²⁰. Sfântul Ciril de Alexandria, la rândul lui, sublinia că participarea la sfintele mistere "este într-adevăr o mărturisire şi o aducere aminte că Domnul a murit şi a revenit la viaţă pentru noi şi pentru binele nostru"²¹.

15. În Liturghie, reprezentarea sacramentală a jertfei lui Cristos încoronat cu învierea sa implică o prezenţă cu totul specială, astfel încât - pentru a relua cuvintele lui Paul al VI-lea - "se numeşte reală, nu cu titlu exclusiv, ca şi cum celelalte prezenţe nu ar fi reale, ci prin excelenţă, pentru că este substanţială şi pentru că, prin ea, Cristos, om-Dumnezeu, se face prezent în întregime"²². În felul acesta, este propusă din nou doctrina mereu valabilă a Conciliului Tridentin: "Prin consacrarea pâinii şi vinului, se înfăptuieşte schimbarea întregii substanţe a pâinii în substanţa trupului lui Cristos Domnul nostru şi a întregii substanţe a vinului în substanţa sângelui său; această schimbare, Biserica Catolică a numit-o potrivit, şi aşa cum se cuvine, transsubstanţiere"²³. Euharistia este cu adevărat "mysterium fidei", mister care întrece înţelegerea noastră şi care nu poate fi primit decât în credinţă, aşa cum au amintit-o deseori catehezele patristice despre acest sacrament divin. "Nu te lega deci - îndeamnă sfântul Ciril de Ierusalim - de elementele naturale ale pâinii şi vinului, căci ele sunt, după cum limpede a spus Învăţătorul, trupul său şi sângele său: credinţa îţi confirmă lucrul acesta, deşi simţurile îţi sugerează altceva"²⁴.

Noi vom continua să cântăm împreună cu doctorul angelic: "Adoro te devote, latens Deitas". Înaintea acestui mister de iubire, raţiunea umană se simte neputincioasă. Se înţelege, aşadar, de ce, în decursul secolelor, acest adevăr a făcut ca teologia să depună eforturi serioase de înţelegere.

Sunt eforturi lăudabile, pe cât de utile şi pătrunzătoare, pe atât de capabile să unească exerciţiul critic al gândirii cu "trăirea credinţei" din Biserică, percepută într-un chip deosebit în "carisma sigură a adevărului" magisteriului şi în "înţelegerea interioară a realităţilor spirituale" la care ajung, mai ales, sfinţii²⁵. Există totuşi limita indicată de către Paul al VI-lea: "Orice explicaţie teologică, în cautarea unei anumite înţelegeri a acestui mister, trebuie, pentru a fi în acord cu credinţa catolică, să fie convinsă cu tărie de faptul că, în realitatea însăşi, independentă de spiritul nostru, pâinea şi vinul au încetat să mai existe după consacrare, în aşa fel încât trupul şi sângele vrednice de adoraţie ale Domnului Isus, începând din acel moment, sunt prezente în mod real înaintea noastră, sub speciile sacramentale ale pâinii şi vinului"²⁶.

16. Eficacitatea mântuitoare a jertfei se înfăptuieşte pe deplin în Împărtăşanie, când primim trupul şi sângele Domnului. Jertfa euharistică tinde în sine către unirea intimă a credincioşilor cu Cristos prin intermediul Împărtăşaniei: îl primim pe el însuşi, pe acela care s-a dat pentru noi, primim trupul său, pe care l-a dat pentru noi pe cruce, sângele său, pe care l-a "vărsat pentru mulţi, spre iertarea păcatelor" (Mt 26,28). Ne amintim cuvintele sale: "Precum Tatăl care m-a trimis e viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, tot astfel, cine mănâncă trupul meu va trăi prin mine" (In 6,57). Isus însuşi ne asigură că această unire, pe care o compară prin analogie cu aceea a vieţii trinitare, se înfăptuieşte cu adevărat. Euharistia este un adevărat ospăţ, în care Cristos se dă ca hrană. Când Isus vorbeşte pentru prima dată despre această hrană, ascultătorii săi rămân uimiţi şi dezorientaţi, obligându-l pe Învăţător să sublinieze adevărul obiectiv al cuvintelor sale: "Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele lui, nu veţi avea viaţă în voi" (In 6,53). Nu este vorba despre o hrană în sens metaforic: "Trupul meu este o adevărată hrană, iar sângele meu este o adevărată băutură" (In 6,55).

17. Prin împărtăşirea cu trupul şi cu sângele său, Cristos ni-l dă, de asemenea, pe Duhul său. Sfântul Efrem scrie: "El a numit pâinea trupul său viu, a umplut-o de el însuşi şi de Duhul său (...) Iar acela care o mănâncă cu credinţă mănâncă Focul şi Duhul (...) Luaţi din aceasta toţi, mâncaţi din aceasta toţi, şi mâncaţi cu el Duhul Sfânt. Acesta este, într-adevăr, trupul meu şi acela care îl mănâncă va trăi în veci"²⁷. În epicleza euharistică, Biserica cere acest dar divin, izvor al oricărui alt dar. Se citeşte, de exemplu, în Dumnezeiasca Liturghie a sfântului Ioan Gură de Aur: "Noi te invocăm, noi te rugăm şi îţi înălţăm cereri stăruitoare: trimite-l pe Duhul tău Sfânt asupra noastră a tuturor şi asupra acestor daruri..., pentru ca cei care vor lua parte la ele să obţină curăţarea sufletului, iertarea păcatelor şi darul Duhului Sfânt"²⁸. Iar în Liturghierul roman, celebrantul spune: "Dă-ne nouă, celor care ne hrănim cu trupul şi sângele Fiului tău, ca, din plinătatea Duhului Sfânt, să devenim un singur trup şi un singur suflet în Cristos"²⁹. Astfel, prin darul trupului şi sângelui său, Cristos face să crească în noi darul Duhului său, primit deja prin Botez şi oferit ca "pecete" în sacramentul Mirului.

18. Aclamaţia pe care poporul o rosteşte după consacrare se termină într-un fel fericit, exprimând dimensiunea escatologică ce marchează celebrarea euharistică (cf. 1Cor 11,26): "Noi aşteptăm venirea ta în slavă". Euharistia este tensiunea sfârşitului, pregustarea plinătăţii bucuriei făgăduite de Cristos (cf. In 15,11); este, într-un fel, anticiparea paradisului, "garanţia slavei viitoare"³⁰. În Euharistie, totul exprimă această aşteptare încrezătoare: "Aşteptăm speranţa fericită şi venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos"³¹. Acela care se hrăneşte cu Cristos din Euharistie nu are nevoie să aştepte lumea de dincolo pentru a primi viaţa veşnică: o are deja pe pământ, ca prime roade ale plinătăţii viitoare, care va avea legătură cu omul în totalitatea sa. Într-adevăr, în Euharistie, primim şi garanţia învierii trupurilor de la sfârşitul timpurilor: "Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică, iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă" (In 6,54). Această garanţie a învierii viitoare provine din faptul că trupul Fiului Omului, dat ca hrană, este trupul lui în starea sa glorioasă de înviat. Cu Euharistia, se asimilează, ca să spunem aşa, "secretul" învierii. De aceea, sfântul Ignaţiu de Antiohia defineşte pe bună dreptate pâinea euharistică drept "medicamentul nemuririi, antidotul împotriva morţii"³².

19. Tensiunea escatologică ce se naşte în Euharistie exprimă şi afirmă împărtăşirea cu Biserica din cer. Nu e întâmplător faptul că, în anaforele orientale sau în rugăciunile euharistice latine, este amintită cu veneraţie Maria, pururea fecioară, mama Domnului şi Dumnezeului nostru Isus Cristos, îngerii, sfinţii apostoli, slăviţii martiri şi toţi sfinţii. Acesta este un aspect al Euharistiei care merită să fie subliniat: celebrând jertfa Mielului, ne unim cu liturgia cerească, ne alăturăm acelei mulţimi imense care strigă: "Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe tron, şi a Mielului" (Ap 7,10). Euharistia este, într-adevăr, o despicătură a cerului care se deschide pe pământ! Este o rază a slavei Ierusalimului ceresc, care traversează norii istoriei noastre şi care luminează drumul nostru.

20. O altă consecinţă semnificativă a acestei tensiuni escatologice, inerentă Euharistiei, provine din faptul că dă un impuls drumului nostru prin istorie, făcând să încolţească o sămânţă de speranţă vie în asumarea zilnică de către fiecare a propriilor sale datorii. Într-adevăr, dacă viziunea creştină duce la îndreptarea privirii către "ceruri noi" şi "pământ nou" (cf. Ap 21,1), lucrul acesta nu slăbeşte, ci stimulează simţul nostru de răspundere faţă de pământul nostru³³. Doresc să o spun din nou şi cu putere la începutul noului mileniu, pentru ca laicii creştini să se simtă angajaţi mai mult ca niciodată în îndeplinirea datoriilor cetăţeniei lor pământeşti. Ţine de datoria lor să contribuie, în lumina evangheliei, la edificarea unei lumi care să fie pe măsura omului şi care să corespundă pe deplin la planul lui Dumnezeu.

Problemele ce întunecă orizontul nostru actual sunt numeroase. E suficient să ne gândim la urgenţa de a lucra pentru pace, de a pune în relaţiile dintre popoare jaloane solide în ce priveşte dreptatea şi solidaritatea, de a apăra viaţa umană, de la zămislire şi până la sfârşitul ei natural. Şi ce să mai spunem despre miile de contradicţii ale unui univers "globalizat", în care cei mai slabi, cei mai mici şi mai săraci par să aibă puţine motive de speranţă? În această lume trebuie să strălucească din nou speranţa creştină! Şi pentru acest motiv, Domnul a voit să rămână cu noi în Euharistie, înscriind în prezenţa jertfei şi a ospăţului său făgăduinţa unei omeniri reînnoite prin iubirea lui. În mod semnificativ, acolo unde Evangheliile sinoptice vorbesc despre instituirea Euharistiei, Evanghelia după sfântul Ioan propune, ilustrându-i în felul acesta sensul adânc, momentul "spălării picioarelor", prin care Isus se arată ca învăţător al împărtăşirii şi al slujirii (cf. In 13,1-20). La rândul său, apostolul Paul declară că este "nedemnă", într-o comunitate creştină, participarea la Cina Domnului într-un context al dezbinărilor şi al indiferenţei faţă de săraci (cf. 1Cor 11,17-22.27-34)³⁴.

Vestirea morţii Domnului "până când va veni" (1Cor 11,26) implică, pentru cei care iau parte la Euharistie, angajarea de a-şi schimba viaţa, pentru ca ea să devină, într-un anumit fel, în întregime "euharistică". Aceste două lucruri, şi anume rodul schimbării existenţei şi angajarea de a schimba lumea în conformitate cu evanghelia, fac să strălucească dimensiunea escatologică a celebrării euharistice şi a întregii vieţi creştine: "Vino, Doamne Isuse!" (Ap 22,20).

_____________________

Note:

⁹CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia despre liturgie Sacrosanctum Concilium, 47: "Salvator noster... Sacrificium eucharisticum corporis et sanguinis sui instituit, quo sacrificium crucis in saecula, donec veniret, perpetuaret".

¹⁰ Catehismul Bisericii Catolice, 1085.

¹¹CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 3.

¹² Cf. PAUL AL VI-LEA, Solemne professione di fede (30 iunie 1968): AAS 60 (1968) 442; IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Dominicae Cenae (24 februarie 1980), 12: AAS 72 (1980) 142.

¹³ Catehismul Bisericii Catolice, 1382.

¹⁴ Catehismul Bisericii Catolice, 1367.

¹⁵ Omilii la Scrisoarea către Evrei, 17, 3: PG 63, 131.

¹⁶ Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Sesiunea a XXII-a, Doctrina de ss. Missae sacrificio, cap. 2: DS 1743: "Este vorba într-adevăr de o singură şi identică victimă şi acelaşi Isus o oferă acum prin slujirea preoţilor, el, care într-o zi s-a oferit pe sine însuşi pe cruce: diferită este numai modalitatea de oferire".

¹⁷PIUS AL XII-LEA, Scrisoarea enciclică Mediator Dei (20 noiembrie 1947): AAS 39 (1947) 548.

¹⁸IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Redemptor hominis (15 martie 1979), 20: AAS 71 (1979) 310.

¹⁹ Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 11.

²⁰ De sacramentis, V, 4, 26: CSEL 73, 70.

²¹ Comentarii la Evanghelia după sfântul Ioan, XII, 20: PG 74, 726.

²² Scrisoarea enciclică Mysterium fidei (3 septembrie 1965): AAS 57 (1965) 764.

²³ Sesiunea a XIII-a, Decretum de sanctissima Eucharistia, cap. 4: DS 1642.

²⁴ Catechesi mistagogiche, IV, 6: SCh 126, 138.

²⁵CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre revelaţia divină Dei verbum, 8.

²⁶ Solemne professione di fede (30 iunie 1968), 25: AAS 60 (1968) 442-443.

²⁷ Omelia IV per la Settimana Santa: CSCO 413 / Syr. 182, 55.

²⁸ Anafora.

²⁹ Rugăciunea euharistică III.

³⁰ Sărbătoarea Preasfântului Trup şi Sânge al lui Cristos, antifonul la Magnificat, Vespere II.

³¹ Liturghierul roman, Embolismul după Tatăl nostru.

³² Scrisoarea către Efeseni, 20: PG 5, 661.

³³ Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 39.

³⁴ "Vrei să cinsteşti trupul lui Cristos? Nu-l neglija când este gol. Nu-l cinsti aici, în templu, unde are haine de mătase, ca apoi să-l neglijezi afară, unde suferă frig şi lipsuri. Acela care a spus: Acesta este trupul meu este acelaşi care a spus: Voi m-aţi văzut flămând şi nu mi-aţi dat de mâncare şi Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut (...) La ce serveşte faptul că masa euharistică este supraîncărcată cu potire de aur, când el moare de foame? Începe să-l saturi pe cel flămând, apoi cu ceea ce va rămâne vei putea să împodobeşti şi altarul", SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Evanghelia după sfântul Matei, 50, 3-4: PG 58, 508-509; cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis (30 decembrie 1987), 31: AAS 80 (1988) 553-556.